Şi mult mai rău duşmanului sau poate că vom reuşi Să înclinăm balanţa care sorţii luptei îi cumpăneşte.
Şi dacă alte necunoscute pricini i-ar scoate iar învingători, Atâta timp cât mintea vom reuşi să ne-o păstrăm întreagă
Şi judecată sănătoasă, prin schimburi de păreri şi cercetări
Vom reuşi misterul să îl dezlegăm.» El se-aşeză
Şi-n locul lui se ridică Nisroch, întâiul între capii cei distinşi;
Ca unul ce scăpase din cruda luptă, în chinuri grele, Cu armele distruse, întunecat la faţă îi răspunse:
«Tu, cel care ne eliberezi de noi stăpâni, tu, conducător Al libertăţii noastre de-a fi dumnezei, e grea-ncercarea asta
Şi prea nedreaptă, căci chiar de suntem dumnezei Noi trebuie contra unei armate mai puternice să luptăm Şi să-ndurăm durerea, pe când duşmanii noştri Nici n-o cunosc. Din răul ăsta trebuie să ne găsim scăparea, Căci ce valoare are puterea sau mărirea, chiar dacă
Fără de pereche, atunci când durerea te chirceşte Şi te subjugă acelui care este mai puternic?
Poate că plăcerea ne-ar putea lipsi din viaţă
Şi fără să ne plângem, cu mulţumire am putea trăi O viaţă liniştită. Insă durerea e cea mai rea Din toate relele, cumplită nenorocire, care întrece Graniţa răbdării! Cel care-ar născoci ceva Care să ne rănească inamicii, cei încă neatinşi de arme
PARADISUL PIERDUT
171
Sau noi să ne-narmăm cu arme asemeni lor, Acela ar merita la fel de multe ca acela cărui Libertarea noastră-i datorăm.»
La care Satan, cu faţă prefăcută îi răspunse:
«De nu e născocire ceea ce tu crezi că este atât de important
Pentru victoria noastră, eu ţi-l aduc! Dar care dintre noi, Privind la poleiala acestei lumi cereşti, în care dăinuim, întinsul continent al Cerului, împodobit cu plante şi fructe, ambrozie, aur, perle; Al cui ochi oare păzeşte atât de slab acestea, Ca să nu-i pese că în adâncul din care le răsare rădăcina Sunt negrele şi crudele materii, din spumă
Gata oricând să izbucnească; care la atingerea unei raze Ţâşnesc mirifice, dezvăluindu-se luminii ?
Pe-acestea toate le va păstra abisul pentru noi în întunericul din care-au răsărit, însămânţat cu infernale flame!
Acestea, îndesate în rotunde şi lungi maşinării, Deschise la un capăt şi la celălalt aprinse, Ar bubui ca tunetul şi pe duşmanii noştri Mare nenorocire s-ar abate, căci în bucăţi ar face Orice va cuteza să ne stea împotrivă!
Şi se vor teme că de la Tunet arma lui cumplită am furat-o;
Şi n-om trudi prea mult, căci până-n ziuă
Aşteptarea ni se va împlini. Dar între timp, Haideţi să revenim la viaţă! Uitaţi de frică şi haideţi Minţile să ne unim întru putere şi veţi vedea Că nu e greu nimic şi disperării pradă
Nu trebuie să ne lăsăm!»
El încheie şi cuvântarea-i aduse-nseninarea
172
JOHN MILTON
Pe chipurile ostenite, reînviind speranţa; Invenţia sa cu toţii admirau, gândindu-se Cum n-au putut chiar ei să o creeze, aşa uşor părea O dată ce fusese spusă, cum înainte să se ştie, Nu se credea a fi cu putinţă. Şi totuşi, cu puţin noroc, în vremuri viitoare, de-ar fi ca răul să sălăşluiască-n lume,
Poate că vreunul, cu gânduri rele sau doar condus De intrigi diavoleşti, va fi în stare să mai inventeze Asemenea maşinărie care pe fiii omului să-i nimicească
Şi de păcat să fie împinşi către război, ei să se nimicească între ei
Lăsară adunarea şi toţi la muncă se grăbiră; Perechi de mâini, nenumărate, gata cu toate la un semn, întoarseră pământul Cerului şi văzură dedesubtul lui Plămada din natură, în starea brută, de dinainte de concepţie; Găsiră spumă de pucioasă şi de nitriu, pe care Cu aleasă artă le amestecară şi le coapseră şi-apoi Lă fărâmară, strângându-le-n grămezi ca nişte negre grâne.
Apoi mai dezgropară ascunse vine (cum are şi Pământu-n măruntaie).
Din pietre şi din minerale, maşinării şi groaznice ghiulele Căutând, unelte toate ale ruinei; alţii făcură rost De trestii lungi, ce se-aprindeau dintr-o atingere.
Adăpostiţi de Noaptea trează şi până zorii să sosească, îşi săvârşiră în secret lucrarea, tăcuţi şi grijulii.
Dar de îndată ce zorii dimineţii se iviră din orient, Se trezi armata de îngeri victorioşi şi sunând prelung din turle
Din nou gata de luptă se-adunară; se strânseră
PARADISUL PIERDUT
173
In panoplii de aur, strălucitoare oaste; alţii, sus, de pe culmea zorilor
Priveau în jur; iscoadele umblau cu nu prea multe arme Şi cercetau în fiecare colţ, să afle unde sunt duşmanii, Unde-au înnoptat, dac-au fugit sau dacă pentru luptă
