212

JOHN MILTON

Că-nţelepciunea nu înseamnă cunoaşterea de lucruri Ce nu le folosim, obscure şi subtile, ci a cunoaşte Tot ceea ce întâlnim în zilnica noastră viaţă; Tot ce e în plus e fum şi goliciune, impertinenţă stearpă, Care ne face ca nepregătiţi şi neînvăţaţi să ne apropiem De lucrurile care ne privesc. Astfel, din locul ăsta-nalt Să coborâm şi să vorbim de lucruri ce ne sunt la îndemână;

Când, ca din întâmplare, s-ar putea ivi şi întrebări, Ce nu sunt nelalocul lor, la care mă voi îndura Să îţi răspund. Te-am auzit vorbind de ce a fost Mai înaintea amintirii mele; eu am să-ţi spun acum Povestea mea, pe care tu probabil nu ai auzit-o; Căci ziua nu este încă sfârşită şi vezi cât de subtil încerc mereu să te reţin, poftindu-te să mă asculţi vorbind.

De parcă nu o spun, nădăjduind că îmi vei da răspuns, Căci, stând aici cu tine, mă cred în Ceruri!

Dulceaţă pentru auzul meu e vorba ta, mai dulce Decât fructele de palmier, ce-astâmpără şi foamea, Dar şi setea după o zi de muncă, la ceasul dulce al odihnei.

Ele te satură şi chiar de sunt plăcute, te umplu în curând prea mult, dar ale tale vorbe, de har divin pătrunse,

în veci de-a lor dulceaţă nu mă satură."

La care, Rafael răspunse cu blândeţea lui cerească:

"Nu-ţi este gura plină de vorbe lipsite de cuviinţă, Şi nici de elocinţă, tu, Domn al oamenilor, Căci Dumnezeu din darurile sale, cu abundenţă a vărsat, Pe dinafară, cât şi pe dinăuntru, tu fiind făcut După imaginea-i frumoasă. Tăcând sau cuvântând,

PARADISUL PIERDUT

213

Eşti însoţit de graţie şi frumuseţe, în forme, Cuvinte şi mişcare; noi nu te credem mai prejos, în Ceruri, decât pe al nostru slujitor tovarăş

De-aici de pe Pământ şi cercetăm cu bucurie Cărările lui Dumnezeu cu oamenii, Căci Domnul, noi vedem, te-a onorat cu dragoste La fel de mare. Vorbeşte, deci, în continuare, Căci eu, în ziua aceea, când te-ai născut, lipseam, Plecat într-o călătorie întunecată, având poruncă

Să cobor în Iad, în fruntea unei legiuni de îngeri, Să văd dacă pe poarta lui nu iese vreun vrăjmaş

Sau vreo iscoadă, în timp ce Domnul se afla în toiul muncii sale, ca nu cumva asemenea malefică

ieşire,

Să se amestece cu-nalta sa creaţie. Nu c-ar fi îndrăznit Să plece fără voia lui, însă ne trimisese poruncile-i De rege suveran să le transmitem şi ascultare Să primim îndată. Găsirăm repede şi bine ferecate Ale Iadului cumplite porţi; dar vreme lungă înainte să

ajungem

Spre noi venea un zgomot, altul decât sunetul Stârnit de dansuri şi de cântec, ci doar de chinuri Şi furie. Cu bucurie, ne-am întors pe a Luminii coastă

Mai înainte de seara de Sabat, aşa cum ne suna porunca.

Dar povesteşte tu întâi, căci o aştept, plăcându-mi Ale tale vorbe, la fel ca ţie ale mele."

Aşa vorbi Puterea cea divină şi astfel Tatăl omenirii îi răspunse:

"E greu să spună Omul cum viaţa omenească a-nceput, Căci cine-şi ştie începutul? M-a îndemnat dorinţa De a mai sta de vorbă. Abia trezit din somn profund,

214

JOHN MILTON

Pe ierburi moi m-am pomenit întins, scăldat într-o sudoare îmbălsămată pe care Soarele Cu ale sale raze iute-o uscă. în sus, spre Ceruri Mi-am îndreptat apoi ochii ce rătăceau miraţi Şi am privit întinsa boltă, până când, printr-o mişcare iute,

Instinctivă, în sus eu am ţâşnit, ca năzuind către înalt, Şi în picioare drept m-am ridicat. în jurul meu, Cu ochii am zărit: munţi, văi, păduri umbroase Câmpuri însorite şi ape ce cad murmurătoare; Printre acestea, creaturi cu viaţă, ce se mişcau, umblau, Zburau; pe ramuri păsări ciripeau şi lucrurile toate în jurul meu păreau că râd; iar inima-mi era cuprinsă de fericire.

M-am cercetat apoi pe mine, privindu-mi mădularele pe rând,

Acum mergând, acum fugind, cu suple încheieturi, Mânat de o vigoare ce viaţă insufla.

Dar nu ştiam nici ce eram, nici unde, nici cauza Din care-am apărut. Am încercat apoi să şi vorbesc Şi limba s-a supus îndată şi nume am început să dau La tot ce-n jurul meu zăream. «Tu, Soare spus-am eu Tu, astru splendid ce luminezi Pământul şi-l faci Atât de proaspăt şi-atât de vesel! Voi, Dealuri şi Coline, Voi, Râuri şi Păduri, Câmpii, voi ce trăiţi şi vă mişcaţi, Creaturi frumoase, spuneţi de aţi văzut cum am venit aici?

Cu siguranţă nu prin mine însumi; atunci cu ajutorul Unui mare Creator, ce-i mai presus de toate în bunătate şi-n putere. Voi spuneţi cum să îl cunosc Şi cum să-l preaslăvesc pe cel ce m-a făcut să mişc Şi să trăiesc, să simt că sunt mai fericit decât

PARADISUL PIERDUT

215

Mă pot gândi?» Strigând acestea, mă răzleţeam, îndepărtându-mă de locul unde am respirat întâia oară

Şi unde am privit lumina veselă. Văzând că nu primeam răspuns,

M-am aşezat, pe gânduri, în iarbă, înconjurat de umbră

Şi-acolo mă învălui pentru întâia oară un dulce somn, Ce puse stăpânire peste simţurile mele amorţite, Deşi atunci credeam că mă topeam în starea mea primară, în care nu simţeam nimic; dar deodată, la cap îmi apăru Un vis ce mă făcea să-mi imaginez că eram fiinţă

Şi că trăiam. Divina-ntruchipare mi se părea Că se apropie de mine şi-mi zice:

«Te cheamă casa ta, Adame! Ridică-te, Tu, primul dintre Oameni, întâiul Tată al lor, Chemat de tine, vin să te călăuzesc prin astă

Grădină-a fericirii, ce ţie hărăzită drept sălaş ţi-a fost!»

Spunând acestea mă ridică luându-mă de mână

Şi peste câmpuri, ape şi văzduh plutind, Mă duse până pe un munte-mpădurit, Care avea în vârf o poieniţă, împrejmuită cu pomi aleşi, încât tot ce văzusem până atunci pe Pământ Abia părea plăcut. Erau copacii încărcaţi cu fructe Ce îmi făceau cu ochiul, stârnind în mine Neaşteptată poftă de-a le culege şi de-a mânca din ele.

Dar m-am trezit atunci şi am descoperit că tot Ce am văzut în vis stătea în faţa mea, aievea; Aici, aş fi început din nou să rătăcesc, dacă acela Care pe munte mă călăuzise nu ar fi apărut dintre copaci, Prezenţa sa divină făcându-şi-o simţită.

M-am bucurat, dar am simţit şi frică, şi adorându-l La picioarele-i m-am aruncat. Acesta ridicându-mă

216

JOHN MILTON

Imi spuse cu blândeţe: «Eu sunt acela Pe care tu îl cauţi. Sunt autorul a tot ce vezi asupra ta, Sub tine şi în jurul tău. Ţie îţi dau, al tău să fie Paradisul, Să-l îngrijeşti, iar roadele-i să-ţi fie hrană; Din orice pom ce creşte în grădină mănâncă

După pofta inimii şi nu te teme că hrana îţi va lipsi; Dar nu te-apropia de pomul în care se găseşte A binelui şi-a răului ştiinţă, pom aşezat de mine Alături de al Vieţii Pom, drept chezăşie a credinţei Şi a ascultării tale; eu te previn: fereşte-te Să guşti, căci altfel urmările vor fi amare, Iar ziua-n care vei mânca din el va fi şi ziua morţii Pentru tine! Tu încălcându-mi unica poruncă, Vei pierde starea ta de fericire, gonit într-o străină lume, A suferinţei şi a nefericirii.»

Aspru rosti porunca, ce încă îmi răsună în ureche, Deşi alegerea îmi aparţine să nu-i încalc voinţa; Dar, în curând, se-nsenină din nou înfăţişarea lui Şi se-ntoarse la menirea lui înaltă: