Aşa uşor credeau că pot s-ajungă, cu ajutorul născocirii lor,
Ai Domnului egali, bătându-şi joc de tunet şi de oastea sa,
Ce se afla acuma la restrişte. Dar nu rămase-aşa Prea multă vreme, curând mânia cruntă îi ajunse Şi arme potrivite îngerilor le găsi ca să înfrunte Oastea infernală. Şi-atunci să fi văzut puterea Pe care Domnul asupra îngerilor săi o pogorâse!
Cu toţii armele îşi aruncară, fugind către coline (Căci Pământul are de la Ceruri această varietate a plăcerii,
De munţi şi văi), gonind uşori precum sclipirea unui fulger, Ei clătinară munţii din temelii şi-apoi cu toată greutatea lor
De ape, stânci şi de păduri imense îi smulseră
Din rădăcină şi de părosul creştet apucându-i în mâini îi ridicară şi-i purtară! Uimiţi, fii sigur, Rămaseră duşmanii şi groaza îi cuprinse, Văzând cum vârfurile munţilor se-înclină către ei Şi peste blestematele maşini se prăvăliră, pe toate îngropându-le sub stânci, o dată cu-a duşmanilor încredere.
PARADISUL PIERDUT
177
Curând se năpustiră şi asupra oştilor: deasupra lor Zburară promontorii, întunecând văzduhul Şi zdrobind sub ele legiuni; armurile le aduceau Durere şi mai multă şi îi făceau mai tare de durere ca să
geamă;
Mai multă vreme se zbătură până când reuşiră
Să iasă din astfel de închisoare, căci chiar dacă la început au fost
Spirite create din lumină pură, acum păcătuind S-au înjosit. Cei ce mai rămăseseră dintre duşmani Au încercat să lupte cu ale noastre arme, Rupând şi ei toţi munţii di-'mprejur: zburând în aer Munţii se-ntâlneau, încât jos pe pământ toţi se luptau Sub umbra lor. Ce zgomot infernal!
Războiul părea un joc de societate, asemuit cu nebunia asta!
întregul Cer s-ar fi distrus, umplut fiind de ruine, Dacă Atotputernicul Părinte, din sanctuarul său Din Ceruri, gândind la luptele astea toate, Acest tumult nu l-ar fi prevăzut şi să se-ntâmple ar fi permis, Ştiind astfel că ţelul său măreţ se va-mplini, Ca să-şi cinstească Fiul, de toţi duşmanii răzbunându-l, Făcându-I domn peste puterea-i toată.
Astfel îi spuse Fiului sfătuitorul său:
«Fiu prea-iubit, lumina gloriei mele, în care prinde chip Dumnezeirea mea, tu cel a cărui mână împlineşte Ce eu am poruncit; tu cel ce în Putere îmi urmezi, Trecut-au două zile, aşa cum noi le socotim în Ceruri, De când pornit-a Mihail cu oastea-i de Puteri, Pe aceşti rebeli să-i îmblânzească. Amară le-a fost lupta Şi altfel nu putea să fie când astfel de duşmani
178
JOHN MILTON
In arme se înfruntă; căci i-am lăsat să se întreacă singuri, Şi bine ştii că i-am făcut pe toţi egali, păcatul doar Deosebindu-i. Dar eu acum opresc aceste lucruri Din destinul lor pentru că altfel lupta în veci nu s-ar sfârşi;
Războiul a împlinit tot ce se poate-mplini într-un război, Mânia preschimbând şi munţii chiar în arme.
Primejdioase şi străine sunt asemenea lucrări De Ceruri! Deci, două zile au trecut, a treia fiind a ta; Am suportat până acum, voind ca ţie să-ţi revină gloria De a sfârşi războiul, căci numai Tu poţi capăt să-i pui.
Căci eu în tine virtuţi şi har dumnezeiesc am pogorât, încât cu toţi în Ceruri şi-n Iad puterea ta să o cunoască; Cumplita luptă tu trebuie să potoleşti, pentru ca Vrednic să te dovedeşti a fi Moştenitorul lucrurilor toate, Rege de mine uns. Tu du-te atunci, Puternic întru puterea Măreţului tău tată! în carul meu te urcă
Şi mână-i repezile-i roţi, ce temelia Cerului o zguduiesc; Cu tine ia întregul meu război, ia-mi arcul Şi tunetul cumplit, ia toate atotputernicele mele arme!
încinge-ţi sabia la şold şi pleacă să-i găseşti Pe-ai întunericului fii, goneşte-i departe de-ale Cerului Hotare şi aruncă-i în adânca groapă nesfârşită!
Acolo lasă-i după placul lor pe Domnul să-l dispreţuiască
Şi pe Mesia, al său Rege miruit!»
Astfel grăi, cu razele-i iluminându-şi Fiul; acesta în chipul său primi pe Tatăl în toată nesfârşita sa Splendoare. Şi astfel îndumnezeitul Fiu răspunse:
«O.Tată, tu Domn al Tronurilor cereşti, întâiul, Cel mai Sfânt, cel mai înalt şi cel mai Bun, tu veşnic Ai încercat în slavă Fiul să-ţi ridici, iar eu La fel pe tine am încercat să te ridic în slavă,
PARADISUL PIERDUT
179
Aşa cum se cuvine! Aceasta-mi este slava Şi mulţumirea, că tu prin mine îţi declari voinţa împlinită, Iar mulţumirea mea este să ţi-o împlinesc!
Tu dându-mi sceptrul şi putere, eu le accept Şi bucuros ţi le voi da-napoi atunci când, la sfârşit, Tu vei fi tot în toate şi eu în tine pentru veşnicie; Şi în mine toţi acei iubiţi de tine. Dar pe cel ce tu urăşti Şi eu urăsc la fel şi pot mânia să-ţi îmbrac La fel cum pot blândeţea, fiindu-ţi întru toate a ta oglindă.
Curând, cu marea ta putere înarmat, eu Cerul voi scăpa De aceşti rebeli şi îi voi arunca în negrul lor sălaş, înlănţuiţi şi pradă viermilor ce nu mor niciodată, Pentru că au cutezat să se revolte şi împotriva ascultării tale,
Chiar dacă în ascultarea ta zace eterna fericire.
Atunci Sfinţii tăi, fără a mai fi cu alţi amestecaţi, Aleşi acum de răzvrătiţii aceştia, dând înconjur Muntelui Sfânt, din inimă toţi Aleluia îţi vor cânta, Iar eu Domn le voi fi!»
Astfel el spuse şi înclinându-se peste sfinţitul sceptru, Se ridică din dreapta Gloriei în care sta.
A treia sacră dimineaţă să se mijească începea Şi Răsăritul cu raza-i caldă Cerurile-i lumina.
Deodată cu sunet de vârtej se năpusti gonind Carul Dumnezeirii părinteşti, fulgere şi flăcări în juru-i răspândind,
