Şi care ţie-ţi pare o încântare de celelalte mai presus, Gândeşte-te c-acelaşi simţ îl au şi animalele; Şi n-ar fi fost dezvăluit la toate, făcându-se comun, Dacă în el nu ar fi existat ceva ce să subjuge Şi omenescul suflet, sădind în el cumplită pasiune.

Tot ce găseşti atrăgător şi raţional în compania unei femei

Iubeşte întotdeauna; iubirea face bine, dar pasiunea nu, Căci dragostea adevărată nu constă în asta.

Iubirea gândurile-ţi rafinează, iar inima ţi-o face Şi mai mare; acolo are loc şi raţiunea, Căci este scara pe care urci spre dragostea cerească

Şi nu te-neci în patimile cărnii. Din cauza aceasta, Nu ţi-ai aflat consoarta printre dobitoace."

Adam răspunse la acestea, pe jumătate ruşinat:

"Nici prea frumoasa ei înfăţişare, nici faptul procreării Ce e comun la toate soiurile de vieţuitoare (Chiar dacă patului de nuntă mistere Mult mai mari atribuisem), nu mă încântă atât de mult La soaţa mea, ca graţia din gesturile sale, Bunăcuviinţa care zilnic se desprinde din ale sale vorbe, Ce sunt cu dragoste-mpletite; şi dulcea ei supunere Ce-arată neprefăcută că amândoi suntem o minte şi un suflet;

Mai multă armonie poţi găsi între doi soţi

PARADISUL PIERDUT

225

Decât în nota care mângâie melodios urechea.

Dar nu sunt subjugat de-acestea, ci îţi dezvălui Doar ce în suflet simt, dar făr-a fi înfrânt; Mă întâlnesc de multe ori cu lucruri ce prin simţuri îmi sunt reprezentate şi totuşi liber, Aleg ce mie mi se pare că-i mai bine.

Tu Dragostea nu mi-o găseşti drept vină, căci spui Că te ridică către Ceruri şi-ţi este drum şi călăuză, îngăduie-mi atunci să te întreb: «Au nu iubesc Şi Spiritele şi cum iubirea ele şi-o arată?

Doar prin priviri? Sau îşi împreunează strălucirea Doar prin închipuite-atingeri?»

La care îngerul răspunse cu un zâmbet Ce-i colora obrajii într-un roz trandafiriu, Chiar nuanţa Dragostei:

"Să-ţi fie de ajuns să ştii că suntem fericiţi Şi fără de iubire nici fericirea nu există!

Plăcerea pură ce tu o simţi în corp (căci pur Ai fost creat) noi o trăim prin eminenţă; Şi nu găsim obstacole nici în membrane, încheieturi, Sau membre, ce piedici pentru oameni sunt; Când Spiritele se îmbrăţişează sunt mai uşoare Decât aerul ce se-ntâlneşte cu alt aer, unind Substanţe pure, fără a fi nevoie de alte obiceiuri Ca şi atunci când trup cu trup se întâlneşte Şi sufletul se contopeşte c-un alt suflet.

Dar nu mai pot să zăbovesc căci Soarele se îndreaptă

Către Insulele Verzi ale Hesperiei şi acesta Este semnul meu să plec. Fii tare, trăieşte fericit, Iubeşte! Dar mai întâi arată-i Lui iubirea, Cinsteşte-L şi ascultă dreapta Lui poruncă!

Fereşte-te ca pasiunea, judecata să-ţi îndemne

226

JOHN MILTON

Către fapte, pe care altfel libera-ţi voinţă nicicând Nu le-ar primi. în tine stă fericirea sau durerea A tuturor ce vor urma. Fii prevenit!

De reuşita ta ne-om bucura cu toţii, noi Cei binecuvântaţi; de-a ta voinţă liberă şi judecată

Atârnă dacă vei cădea sau vei rămâne-n Rai.

Perfect făcut pe dinăuntru, să nu ceri ajutor La cei de dinafară! Alungă de la tine orice ispită

De neascultare."

Spunând acestea se ridică, iar Adam, urmându-l, îl binecuvânta: "De trebuie să pleci tu du-te, Oaspete ceresc, eteric mesager, trimis De cel a cărui bunătate noi o preamărim!

Plăcută cunoştinţa ta mi-a fost, iar amintirea Mă va onora mereu. Prietenos mereu Cu omenirea tu să fii şi să te-ntorci ades!"

Aşa se despărţiră; din umbra deasă

îngerul se ridică la Ceruri şi spre sălaşul său Porni Adam.

Cartea a IX-a Trecut e timpul când Omul îi avea drept oaspeţi Pe Dumnezeu sau îngeri şi stând de vorbă împreună, Blânzi, îngăduitori, ca nişte vechi prieteni, Un rustic prânz cu-acesta împărţeau; şi-i permiteau în vorbe de scuzat să se cufunde, fără a-i găsi apoi de vină.

Acum mi-e teamă că trebui-va ia întâmplări mai tragice Să trec: trădare ticăloasă, neascultare şi neîncredere Din partea Omului; din partea Cerului, acum îndepărtat: Dezgust, dezamăgire, mânie şi pedeapsă dreaptă, Ce-aduseră în lumea asta, acum o lume a durerii: Păcatul şi a sa umbră Moartea, şi-a Morţii mesageră, Nenorocirea! Ce tristă depanare! Şi totuşi Istorisirea nu-i mai puţin, ci chiar mai mult eroică

Decât mânia cumplitului Achile, care îşi fugări duşmanii De trei ori împrejurul Troiei; sau de furia acelui Turnus Cu care s-a luptat pentru Lavinia, cea nemăritată; Sau supărarea lui Neptun sau a lunonei, Care atâta vreme pe greci i-a zăpăcit, ca şi Pe al Cytheriei fiu. Doar eu dacă-aş primi Har potrivit de povestire, de la cereasca-mi protectoare, Ce vine noaptea, nechemată, în somn dictându-mi versul Sau mi-l inspiră pe cel ce negândit e încă.

228

JOHN MILTON

Aceste îndelung gândite întâmplări Şi mai târziu doar începute, mi le-am imaginat întâi în chip de cânt eroic; Natura însă

Nu mi-a dăruit îndemânarea de-a descrie lupte, Atunci fiind socotite drept unicul, eroic subiect Ce merita să fie zugrăvit: cu măiestrie să diseci Prin lungi şi-obositoare lupte fabuloase Pe cavalerii cei închipuiţi (rămâne-n versuri necântată

Eroica, martirica răbdare!); sau să descrii întreceri Şi jocuri, zale mărşăluind şi scuturi cu blazoane, Găteli şi armăsari, harnaşamente cu zorzoane Şi mândrii cavaleri ce se îndreaptă spre turniruri, Apoi ospeţe, servite în saloane fastuoase De către majordomi. Dar nu îndemânarea Să descrie cu zorzoane e ceea ce, pe drept, Dă faimă poemului sau celui care-l scrie!

Fiind nepriceput în arta asta şi nici nevrând să o învăţ, Un subiect mult mai înalt mie-mi rămâne, Destul de important prin sine însuşi Ca să-mi ridice numele, doar dacă-un secol prea târziu, Răceala anilor nu mi-o îngreuna al aripii avânt; Şi ar putea, de-ar fi al meu poemul, Şi nu al muzei, ce noaptea mi-l aduce ia ureche.

Apuse Soarele, fiind înghiţit de orizont Şi după el urmă şi a lui Hesper stea, Ce are-nsărcinarea s-aducă pe Pământ amurgul Şi care pentr-o clipă desparte ziua de veninda noapte.

Apoi, al nopţii emisfer învăluie Pământul, jur-împrejur, De-a lungul orizontului; atunci Satan, Ce părăsise Edenul, ameninţat de Gabriel, Mult mai desăvârşit în răutate şi-n ale lui malefice intenţii, Pe Om vrând să-l nimicească, se-ntoarse fără frică,

PARADISUL PIERDUT

229

După ce Pământul îl înconjurase; cu precauţie Se ferea de ziuă, până când Uriel, regentul Soarelui, Intrarea sa în Eden îi descoperise, dând veste Heruvimilor ce îl păzeau; de-acolo fu gonit Şi de mânie plin, călători prin întuneric vreo şapte nopţi; înconjură de trei ori linia echinocţială, De patru ori încrucişându-se cu carul nopţii, Trecând din pol în pol; se-ntoarse în a opta noapte Şi după coasta ce stătea în faţa porţii Raiului, Ferit de ochii Heruvimilor, găsi o trecere necunoscută.

Acolo se afla un loc, ce astăzi nu mai este, Căci l-a schimbat nu timpul, ci păcatul, Acolo unde Tigrul, la piciorul Paradisului, Se revărsa într-o adâncă groapă săpată sub pământ Şi-apoi o parte ţâşnea ca o fântână lângă Copacul Vieţii, în acest râu se cufundă Satan şi tot din el Ieşi afară, învăluit în pâclă; apoi îşi căută un loc Unde să se ascundă; în mare căutase şi pe uscat, Din Eden şi până-n ţărmul pontic, din Meotis Şi pân' la râul Ob; în jos către Antarctica; Zburase în lungime, din vest, de la Oronte Către oceanul mărginit la Darien şi de acolo Până pe tărâmul pe care curge Gangele şi Indul.

Astfel înconjurase globul, cu amănunţime cercetând Să vadă care creatură mai bine poate să-i servească

în planul său murdar; şi îl găsi pe Şarpe, Cel mai şiret din toate animalele de pe Pământ.

Pe acesta îl alese după gândire multă, Ca fiind mai potrivit pentru înşelăciune Şi îi găsi şi vasul potrivit, unde intrând Să poată să-şi ascundă intenţiile întunecate Chiar de privirea cea mai ascuţită;

230