Somnul tu mi-l vizitezi, sau când dimineaţa, la răsărit împurpurează zarea. Călăuzeşte-mi cântecul mereu, Urania,
Şi-ascultători găseşte-i pe măsură, chiar dacă
Sunt mai puţini la număr! Dar, rogu-te, Cât mai departe să goneşti barbara disonanţă a lui Bachus
Şi-a celor ce cu el petrec, ei, cei din spiţa sălbaticului care
L-a sfâşiat pe bardul tracic, pe Rodope, acolo unde Pădurile şi munţii aveau urechi vrăjite şi cu zgomotul sălbatic Răpeau şi glasul, şi sunetul de harpă; nici muza Nu a fost atunci în stare pe fiul său să-l apere!
Urania, pe cel ce te imploră, tu nu-l lăsa izbeliştii, Căci tu eşti vis ceresc, ea un vis deşert!
Spune-mi, Zeiţă, ce-a mai urmat după ce Rafael, Binevoitorul înger, spunând pilda acelor renegaţi Din Ceruri şi povăţuindu-i cum de-apostazie să se ferească,
Sfârşi să îl prevină pe Adam, ca cei asemeni lui La fel să nu păţească; avea poruncă seminţia lui Adam în Paradis de pomul cel oprit să nu se-atingă;
PARADISUL PIERDUT
187
De încălcau, chiar şi puţin, porunca unică, Aşa de uşor de-îndeplinit, căci aveau s-aleagă
După pofta lor, din multe felurite gusturi.
El şi consoarta-i Eva povestea cu atenţie ascultară; Cu admiraţie auzea Adam, pierdut în meditaţie adâncă
De lucruri stranii şi înalte, ura-n Ceruri Şi război ce se petrece în apropierea tronului lui Dumnezeu;
Dar Răul ca un potop se revărsa acum Asupra celor din care răsărise, căci nu e cu putinţă
Cu Sfinţenia să-l amesteci. Curând Adam îşi înfrâna Orice îndoială ce-n inimă îi răsărise, dorind acum să ştie Ce îl privea îndeaproape; cum Cerul şi Pământul au fost create,
Când şi de cine, din ce pricină şi ce a fost de Eden înainte,
Sau în afara lui, atunci când pentru el nu exista Vreo amintire? Asemeni unui însetat, Care abia sorbind din apă, cu ochii încă urmăreşte râul, Al cărui murmur setea i-o stârneşte, îl întrebă din nou Pe oaspetele ceresc:
"Măreţe şi minunate lucruri, deosebite de tot ce se petrece
în această Lume, urechii noastre ai dezvăluit, O, tu, Tălmaci divin! Din milostenia Domnului ne-ai fost trimis
Din Empireu, să ne previi din vreme să ne ferim De ceea ce ar fi pierzania noastră şi noi cu mintea Nu putem pătrunde; pentru aceasta noi în veci vom fi Dumnezeirii recunoscători, primindu-i înştiinţarea Cu voinţa de-a-i respecta mereu porunca sa, Fiind acesta sensul vieţii noastre. Dar cum
188
JOHN MILTON
Tu cu blândeţe ne-ai împărtăşit anume lucruri, Ce mai presus sunt de gândirea omenească, Dar care se cuvine să le ştim, aşa cum hotărât-a înţelepciunea cea înaltă. Noi te rugăm, îndură-te Şi spune-ne mai mult din ceea ce ne-ar fi probabil de folos:
Unde îşi are începutul Cerul acesta, pe care îl vedem în depărtare, împodobit cu focuri mişcătoare, Nenumărate? Ce e acesta care umple spaţiul Ce larg ne înconjoară, îmbrăţişând jur-împrejur Acest Pământ înfloritor? Ce l-a mişcat pe Creator, în sfânta sa odihnă veşnic stând, în Haos Să înceapă să zidească, şi cum această treabă
Atât de repede a fost desăvârşită?
De nu-ţi este oprit, să ne dezvălui ce noi te-am întrebat, Nu ca să scormonim ale Cerescului imperiu taine, Ci doar să-i mărim mai mult lucrarea, mai bine cunoscând-o.
lată că şi lumina zilei mai are mult din drumul său De străbătut; iar Soarele, pe boltă suspendat De glasul tău puternic, stă şi te-ascultă, Mai mult întârziind pe Cer, să audă cum la viaţă
S-a trezit Natura din Abis; sau dacă Luceafărul de seară
Şi Luna se vor grăbi să te asculte, iar Noaptea Cu puterea ei liniştea o va aduce; va sta şi Somnul De veghe, ascultându-te, de nu putem şi lui să-i cerem Să întârzie până când cântul nu-ţi sfârşeşti, Iar tu să poţi pleca până la prima strălucire a dimineţii."
Astfel Adam grăi, rugându-şi oaspetele sfânt Şi astfel acesta îi răspunse cu blândeţe:
"Cu grijă adresat-ai această întrebare şi vei primi Răspuns, deşi ca să-ţi repovestesc atotputernica lucrare,
PARADISUL PIERDUT
189
Ce cuvinte sau ce limbă îngerească ar ajunge, Şi este oare omeneasca inimă în stare să priceapă?
Dar ţie îţi voi spune, atât cât să-l slăveşti mai mult pe Creator
Şi să devii mai fericit prin asta; de sus încuviinţare Am primit să-ţi dau răspuns dorinţei de-a cunoaşte, în limite foarte înguste. Mai mult, fereşte-te Să mai întrebi şi nu-ţi lăsa închipuirea să spere La lucruri nedezvăluite, pe care nevăzutul Rege, Singurul Atoateştiutor, în noapte le-a învăluit, Şi nimănui nu-i este îngăduit să afle, fie din Cer, Fie de pe Pământ! Rămân destule să fie cercetate Şi ştiute; cunoaşterea este la fel cu hrana, Nevoie-având de cumpătare; cunoaşterea prea multă
Te copleşeşte şi în curând transformă
înţelepciunea în nebunie, la fel cum hrana în van se iroseşte. Deci află că, după ce Lucifer A fost gonit din Ceruri (aşa era numit de oastea îngerilor Cel care între ei mai tare strălucea), se prăbuşi în fundul gropii infernale, cu oastea lui o dată; Iar Fiul se întoarse victorios cu Sfinţii săi La Atotputernicul, Eternul Tată, care din tronul său Privea mulţimea. Fiului astfel îi vorbi:
«Până la urmă Duşmanul invidios s-a înşelat, Crezându-i pe toţi asemeni lui, rebeli; cu ajutorul lor Voia pe tronul Dumnezeirii să se-aşeze.
