Aplecate. Cu mari păduri se-ncoronară munţii, Şi văile cu pâlcuri de copaci, iar râurile cu brâuri lungi de maluri.
Cu Raiul semăna acum întreg Pământul, un loc în care Ar fi locuit şi zeii, cutreierând cu drag umbrarele sfinţite.
Chiar dacă ploaie nu dăduse Domnul încă pe Pământ, Iar oameni să lucreze glia nu erau, doar din ţărână
Se ridicau aburi de rouă, care udau pământul Şi toate plantele din el; pe-acestea toate le crease Domnul
Chiar înainte de a fi Pământ, la fel ca toate plantele, Mai înainte de a creşte pe tulpina lor cea verde.
Şi Dumnezeu văzu că şi asta-i bine, şi seară-a fost, Şi dimineaţă, iar zorii aduseră cu ei a treia zi.
Grăi din nou Atotputernicul:
«Să-apară aştri lucitori pe bolta Cerului, de ziuă, noaptea s-o despartă
Şi cu ele să se-nsemneze trecerea anilor, a zilelor Şi-a anotimpurilor! Şi fie ca sălaşul lor veşnic Pe bolta Cerului să fie, Pământul să îl lumineze!»
Şi astfel, Domnul a creat două măreţe astre, care
196
JOHN MILTON
luminează
Şi sunt de mare folosinţă omului, cel mare să domnească
ziua,
Iar noaptea, cel mai mic s-o cârmuiască. Şi Domnul Mai făcu şi stelele, pe care tot pe bolta Cerului le aşeză, Pământul să îl lumineze noaptea, lumina de-ntuneric S-o despartă. De sus privind măreaţa sa lucrare Domnul văzu că-i bine, căci dintre astrele cereşti, întâi închipuise din eterică plămadă Soarele, Măreaţă sferă, la început nedând lumină; Apoi făcu rotunda Lună şi după-aceea Cerul îl broda C-o multitudine de stele.
Luă din lumină cea mai mare parte şi-o puse-n orbul soarelui,
Făcut poros ca să primească şi să absoarbă
Lumina cea lichidă şi ferm ca să reţină
Mănunchiul tot de raze, palat luminii ei fiindu-i astăzi.
De-aici se-adapă şi-alte astre cu lumină, în urna lor de aur
Şi tot aici planeta dimineţii îşi aureşte coarnele; Sclipind, îşi înfrumuseţează apartea-nfăţişare, Chiar dacă de oameni fiind aşa departe sunt văzute micşorate.
La început, în răsăritul său, măreţul domn al zilei fu văzut,
învăluind cu ale sale sclipitoare raze orizontul, Cu bucurie începându-şi drumul, prin Cer, către apus; Dansau în faţa sa Pleiadele şi-Amurgul cenuşiu, O dulce atmosferă răspândind.
Luna, cea mai puţin strălucitoare, stând la apus de Soare,
Era oglinda lui, împrumutând pe faţa ei rotundă
PARADISUL PIERDUT
197
Din iumina-i; căci nu avea nevoie de mai multă
Lumină-n timpul zilei, distanţa să păstrând-o Până Ia căderea nopţii; atunci când rându-i vine La est să strălucească, rotindu-se pe axa uriaşă a Cerului,
Domnia împărţindu-şi cu mii şi mii de alte stele, Ce emisfera, cu strălucirea lor, o-mpodobeau.
Ornate pentru-ntâia oară aştrii luminoşi, Ce răsăreau şi apuneau, o fericită seară şi-o fericită
dimineaţă
încununară ziua a patra.
Şi spuse Domnul: «Să nască apa fiinţe vii, peşti şi reptile Şi păsări deasupra Pământului să zboare, cu aripile Larg pe bolta Cerului întinse!»
Şi astfel Dumnezeu crea şi marile balene şi alte fiinţe vii, Care târându-se, care cu generozitate apa populând-o Cu soiul lor; făcu şi-naripate păsări, de soiuri numeroase; Văzând că-i bine, Dumnezeu, pe toate le binecuvânta zicând:
«Să vă-nmulţiţi, şi mările, şi lacurile, şi râurile curgătoare Să le umpleţi! Iar păsările, să se-nmulţească pe Pământ!»
îndată se-mpânziră apele cu peşti şi cu puiet, în bancuri fără de număr, ce scânteiau sub valurile verzi Cu solzii lor strălucitori. Aceştia, ori singuri, ori mai mulţi, Pasc pe păşunea lor. ce-s ierburile de mare, Şi rătăcesc prin peşteri de coral, sau saltă jucăuş, în soare să-şi arate veşmintele cu aur picurate; Sau, în linişte în cochilia lor perlată, aşteaptă hrană
umedă
Să prindă; sau, stând la pândă după stânci, aşteaptă
