Aşa vorbi al Omenirii Patriarh, dar Eva stărui Şi, deşi supusă, răspunsul, cea din urmă, îl dădu:

"Cu voia ta atunci mă duc şi prevenită mai ales De vorbele-ţi din urmă, că încercarea poate să ne vină

Atunci când mai puţin ne aşteptăm; Plec mai încrezătoare, căci nu cred că un duşman Atât de mândru pe cel mai slab întâi va căuta; Aşa de-ar face, cu-atât mai ruşinoasă i-ar fi alungarea."

Aşa zicând, ea cu blândeţe îşi retrase mâna Din cea a soţului şi ca o nimfă sprinţară a pădurii, O Odreadă sau o Driadă, ce pe zeiţa Delia însoţeau, Se îndrepta spre crânguri. în mersu-i de zeiţă, Nici Delia însăşi nu o întrecea, măcar că Eva Nu era-narmată cu arcul şi cu tolba, Ci cu unelte de grădinărit, pe care Arta, Neşlefuită încă şi fără cunoştinţa focului, I le făurise, sau îngerii le aduseseră, împodobită astfel, părea asemeni cu Pomona Sau cu Pales: Pomona când fugise de Vertumnus; Ori Ceres, în tinereţe, când era fecioară

Şi încă cu Jupiter pe Persefona nu o zămislise.

Cu ochii-i arzători de încântare, Adam o urmări Mai multă vreme, dorindu-şi ca ea să rămână.

De multe ori îi repetase ca repede să se întoarcă,

240

JOHN MILTON

Iar ea îi promisese la fel de des că până-n prânz Va fi-n umbrarul lor, să pregătească totul pentru prânz Sau pentru odihna de după masă.

O, mult dezamăgită, nefericită Eva, ce mult Te-ai înşelat la gândul presupusei tale întoarceri!

Cumplită întâmplare! Tu niciodată, din ceasul ăsta blestemat,

Odihnă nu-ţi vei mai găsi în Paradis, nici hrană dulce?

O cursă ascunsă între flori frumos mirositoare Şi prin umbrare te aşteaptă cu diavolească răutate Să-ţi iasă-n cale sau înapoi să te trimită, De nevinovăţie despuiată, de fericire şi credinţă!

Căci Duşmanul, de la întâia zorilor sclipire, Pornise-n chip de şarpe în căutarea celor doi Singurii din neamul omenesc, dar ei reprezentau întreaga seminţie, adică a lui pradă.

Pe câmpuri şi-n umbrare îi căuta, acolo unde Vreun crâng încântător în cale întâlnea sau unde Găsea grădini plăcerea lor; îi căuta pe amândoi în apropiere de izvoare sau pe un mal de râu umbrit, Dorind pe Eva singură să o găsească; dorea, Dar nu trăgea speranţă. Dar iată că dorinţa îi fu îndeplinită şi-ntrecu şi cele mai înalte visuri: Pe Eva o zări, de una singură, învăluită în parfumuri, Abia văzându-se, atât de mult în juru-i trandafirii străluceau

Creşteau în jurul ei. Se apleca ades ca să ridice Câte o floare căzută de pe tulpina ei plăpândă, Al cărei cap, chiar colorat în vii culori, Sau purpuriu, sau azuriu sau galben ca de aur, Fără de sprijin într-o parte atârna; ea le lega uşor Cu lungi fâşii de mirt, fără să-şi aibă grija sa,

PARADISUL PIERDUT

241

Ea însăşi fiind cea mai frumoasă floare fără sprijin, De-al ei apărător fiind departe, iar furtuna Atât de aproape! Spre ea el se târa, trecând Pe multe alei cu lemn de cedru, pin sau palmier Acoperite, când îndrăzneţ, când vesel, acum ascuns, Acum văzut, se strecura printre arbuşti şi flori, Ce margini verzi alcătuiau, de mâna Evei făurite; Era un loc mult mai încântător decât grădinile închipuite ale reînviatului Adonis sau ale Renumitului Alcinous, ce-n ospeţie a venit la fiul Bătrânului Laertes; sau grădina, nu mistică, în care regele cel înţelept se desfăta cu soaţa lui Frumoasa Egipteancă. Stătu Satan şi îndelung privi La loc, dar mai cu seamă la farmecele Evei.

Aşa cum cineva care trăieşte într-un oraş de oameni plin, în care casele înghesuite aerul strică, când iese la plimbare Vara ca să respire aerul curat, prin satele vecine Şi pe la fermele alăturate, în tot ce întâlneşte Găseşte o desfătare: miros de grâne sau de fân cosit, Vederea unor vite, sau fiecare lucru pe care-l poţi privi Sau asculta la ţară; dacă din întâmplare, o fată tânără

Cu pas de nimfă trece, orice văzuse, îi pare Mai frumos acum, dar ea cu precădere, Căci în privirea ei s-au strâns deliciile cu toate.

Asemenea plăcere avea şi Şarpele acum, Privind platoul plin de flori, pe care se refugiase Eva Singură, aşa devreme; înfăţişarea ei era de înger, însă mai blândă şi mai feminină; cu inocenţa ei De graţie plină, parcă plutind la fiece mişcare, Prin forţa duicei frumuseţi, ferocele său plan îl dejuca. Cel Rău rămase o clipă despărţit

242

JOHN MILTON

De însuşi răul său şi în acel moment stătea Prostit de Bine; de duşmănie dezarmat, Lipsit de viclenie, ură, invidie şi răzbunare, însă incandescentul Iad, ce pururi arde-n el, Deşi departe, în Cerul cel de mijloc se afla, Rapid îi puse capăt plăcerii sale, mai tare chinuindu-l, Cu cât mai mare îi vedea plăcerea, căci Nu-i era lui hărăzită; aşa că repede îşi strânse Iar cumplita ură şi toate gândurile sale mişeleşti, Astfel crescându-i în intensitate:

"Voi gânduri, unde m-aţi călăuzit? O, ce impuls Prea dulce m-a împins, încât să uit ce m-a adus aici?

Ura, nu dragostea şi nu speranţa de-a schimba Cu Paradisul Iadul sau a gusta aicea din plăceri; Ci toată bucuria de-a distruge; orice altă fericire Pentru mine e pierdută! Să nu pierd deci Ocazia ce-mi zâmbeşte; zăresc femeia singură, Neapărată în faţa ispitirilor, căci soţul ei, în jur cât văd cu ochii, nu-i de găsit; Puterea lui şi mintea ceva mai răsărită

Prefer să ocolesc, căci plin e de curaj şi are braţe Puternice precum eroii, deşi din lut e plămădit.

Duşman de seamă, ferit de răni, cum eu nu sunt (Atât de mult în Iad am decăzut şi suferinţa M-a făcut mai slab decât eram în Ceruri.

Divină-i este frumuseţea, făcută Zeii s-o iubească!

Nu e cumplită, deşi teroare zace şi-n dragoste, Şi-n frumuseţe, dacă de ea nu te apropii cu-o ură

Cu mult mai puternică, ascunsă bine Sub prefăcută dragoste; aşa voi reuşi să o distrug!"

Aşa grăi Duşmanul Omenirii, întruchipat în şarpe, în timp ce către Eva se-ndrepta, nu cum o face-acum,

PARADISUL PIERDUT

243

Unduitor târându-şi trupul pe pământ, ci sprijinindu-se Pe partea cea din dos, asemeni unui turn, Inel peste inel, se ridica, un labirint neregulat; Pe cap purta o creastă-naltă, iar ochii îi erau Rubine-aprinse; cu verde ca de aur, gâtu'-i era împodobit, Stând drept între rotundele inele, care piuteau Cu abundenţă-n iarbă. Era plăcut la-nfăţişare, Dar de atunci nu au mai existat şerpi ca acesta, Nici cei în care Cadmus şi Hermiona, în al lllyriei ţinut se preschimbaseră şi nici acela Care ajuns-a zeu în Epidaurus; nici printre cei în care lupiter Ammon sau lupiter Capitolinus Au fost schimbaţi, nu s-a văzut; primul, Stând cu Olimpias, al doilea, cu cea care pe Scipio, Mândria Romei, l-a zămislit.

Umbla pieziş la început, ca unul ce încearcă

Să se stecoare undeva, însă temându-se Să nu fie descoperit, de-a curmezişul îşi găseşte calea.

Aşa cum o corabie, condusă de cel mai bun cârmaci, La gura unui fluviu sau lâng-un cap, întoarce pânza După cum se schimbă vântul, la fel îşi unduia Satan Trena-i de-ncercuiri ciudate, în văzul Evei, privirea încercând să i-o atragă. Dar ea, de muncă absorbită, Nu luă în seamă foşnetul de frunze, obişnuită fiind Cu animalele ce mereu se zbenguiau în jurul ei; Acestea ascultau porunca sa mai mult decât de Circe Turma pe care o vrăjise. înainta Duşmanul Şi nepoftit în faţa ei stătu, pierdut în admiraţie; De multe ori îşi apleca crestatul cap şi smălţuitul gât, Lingând pământul pe care ea călca. Cu jocu-i mut, Privirea Evei reuşi într-un târziu să o întoarcă spre el, Şi bucuros, atenţia că îi câştigase, cu limba lui organică

244

JOHN MILTON

De şarpe, astfel îşi începu înşelătoarea ispitire:

"O, nu te minuna, Stăpâna noastră, de-i mai putea Ca să te minunezi, tu însăţi fiind minune!

Cu-atât mai mult nu-ţi înarma privirea cu dispreţ, Tu, al blândeţii Cer, nemulţumită de apropierea mea Şi de privirea-mi lacomă; eu, chiar dacă singur sunt, Nu m-am temut de încruntarea ta, mai aspră, de eşti singură.

Tu, a Creatorului cea mai frumoasă-nchipuire, Tu, cea la care toate vietăţile privesc cu admiraţie, Cereasca-ţi frumuseţe vrăjite adorând-o.

Priveliştea e mai frumoasă atunci când toată lumea O admiră. însă aici, închisă în sălbăticia asta, înconjurată doar de dobitoace - admiratorii-ţi neciopliţi, Ce nu pot să-şi dea seama decât pe jumătate Ce-i frumos în tine. Cine te vede în afară de bărbat?

Şi ce înseamnă doar un om, când o Zeiţă între Zei Tu ar trebui să fii, de îngeri fără număr adorată şi slujită?"

Astfel îşi ticlui cuvintele Ispititorul, care-n a Evei inimă

Se strecurară, chiar dacă glasul o uimea.