Târât-a după el cu-nşelăciune pe mulţi ce nu-şi mai au Aici locul şi totuşi îngerii, mai toţi, credinţa şi-au păstrat-o!
Destui locuitori mai sunt în Ceruri, împărăţia-ntinsă
Să o stăpânească şi templul să îl preaslăvească
Cu datini şi solemne ritualuri. Dar ca să nu se bucure Duşmanul de răul săvârşit: de-a fi golit de îngeri Cerul,
190
JOHN MILTON
Crezând că asta o pagubă ar fi, eu pierderea aceasta Pot să o repar şi într-o clipă pot crea o lume nouă; Din om voi naşte o rasă numeroasă, care Acolo va sălăşlui, şi nu aici, şi doar prin merit se va ridica, După-ndelungi dovezi de ascultare!
Atunci doar se va deschide drumul către Ceruri, Pământul preschimbând în Rai, iar Raiul în Pământ, Formând cu toate o unică împărăţie De bucurie şi frăţie fără de sfârşit!
în acest timp, trăiţi în pace, Puteri Cereşti; Cuvântul meu tu, Fiule-ai să-l împlineşti!
Grăieşte şi totul se va face! Puterea şi al meu Spirit Atoateumbritor eu le trimit cu tine.
Tu du-te-n zbor şi du-i Abisului poruncă să facă
între graniţe Pământ şi Cer! Nemărginit este Abisul, Căci Eu sunt cel care nemărginirea-i umplu, Iar spaţiul nu e gol. Eu, chiar de n-am hotare, Pe mine însumi mă restrâng şi nu-mi împrăştii bunătatea, Care e liberă după voinţă să se manifeste.
Nevoia şi întâmplarea de mine nu se apropie niciodată
Şi ceea ce voiesc e Soarta!»
Aşa vorbi Atotputernicul, iar Fiul Cuvântul i-l îndeplini.
Căci faptele lui Dumnezeu se împlinesc Mult mai rapid ca timpul sau mişcarea, însă urechii omeneşti doar prin vorbire pot fi spuse, încât ca lucrul pământesc să poată fi-nţelese.
Triumf şi bucurie mare fură-n Ceruri, când se-auzi rostită
Voinţa cea înaltă şi glorie Preaînaltului-i cântară, Iar omului ce avea să vină îi urară să trăiască-n pace.
îl preaslăviră pe cel a cărui dreaptă răzbunare îi alungase pe necuraţi din faţa lor şi din tărâmul
PARADISUL PIERDUT
191
Pe care Binele sălăşluia; Lui laudă şi glorie îi înălţară, Care cu înţelepciunea sa a poruncit să iasă
Din Rău Bine; în locul Spiritelor rele, O rasă mult mai bună în locui lor s-aducă şi astfel Bunătatea să-şi răspândească prin lumi şi veacuri infinite.
Aşa Ierarhii îi cântară şi-n vremea aceasta Fiul Se pregătea de-această mare încercare, încins cu Atot-putere
Şi încoronat cu razele Divinei Maiestăţi; înţelepciunea şi iubirea îi erau imense şi Tatăl tot în sine strălucea; în carul său stătea, înconjurat De Serafimi şi Heruvimi, Puteri, şi Tronuri, şi Virtuţi Şi Spirite înaripate, care de zeci de veacuri stăteau la adăpostul
A doi munţi de alamă, o zi solemnă aşteptând acolo.
Stătea, spre Domnul lor gata să plece, Cerescul echipaj şi-acum
Ca vântul se porniră; porţile larg şi le deschise Cerul, Sunet armonios scoţând din auritele-i ţâţâni, Să facă loc măritului lor Rege, venit cu Vorba şi cu Duhul O nouă lume să creeze. Stăteau pe-al Cerului tărâm Şi, de pe margine, vedeau sub ei Abisul infinit, întunecat, pustiu, sălbatic şi furtunos ca marea, De vânturi răscolit până la fund, formând noian de valuri, înalte cât un munte, ce ajungeau la Cer, Iar mijlocul se-amesteca cu polul.
«Tăcere, Talazuri învolburate, şi tu, Abis, te potoleşte!
Discordia voastră încheiaţi-o!» astfel Cuvântul Creator A fost rostit.
Şi nu stătu, ci purtat pe aripi de Serafimi, se ridică
Plutind în slava Tatălui, departe-n Haos şi printr-o lume
192
JOHN MILTON
Nenăscută. Căci Haosul îi auzise glasul şi luminoasa lui suită
O urma, Creaţia să o privească şi multele minuni ale Puterii lui.
Şi se opriră roţile încinse şi-n mâna sa el luă
Compasul cel de aur, de Domnul făurit, cu el Să circumscrie Universul şi toate noile create lucruri.
îşi puse un picior în centru Fiul, iar celălalt îl învârti prin vastul şi profundul întuneric şi spuse:
«O, Lume, tu până-aici te-ntinde, hotarele aici Să se oprească, iar asta circumferinţa ta să fie!»