Animalelor ţi-am hărăzit-o; te-am încercat doar Să văd ce-ai crede tu că-i drept să fac spre mulţumirea ta,

Iar ceea ce îţi voi aduce-acum va fi pe placul tău, Sunt sigur, căci este o fiinţă după asemănarea ta, Ce-i potrivită să-ţi fie ajutor, al doilea tău eu, Exact cum sufletu-ţi dorea.»

El vorba termina, sau eu nu am mai auzit nimic Fiindu-mi omeneasca fire copleşită de lunga cuvântare Ce o ţinusem cu Puterea cea dumnezeiască.

Sleit de vlagă şi căutând învigorare, m-am cufundat în somn;

Natura astfel m-ajută şi ochii mi-i închise, Lăsând deschisă doar încăperea închipuirii mele, Vederea mea lăuntrică, prin care, ca într-o transă, Am crezut că văd, în locul în care mă aflam, întruchiparea în faţa căreia stătusem treaz.

Acesta aplecându-se, îmi luă o coastă din partea mea cea stângă,

Cu sânge cald în ea; adâncă-i era rana, dar în curând De carne se umplu şi aşa se vindecă; din coasta mea El plămădi cu mâna lui o creatură, asemeni Omului, Dar cu alt sex. Era frumoasă şi plăcută, într-atât încât Tot ce era frumos pe lume pălea în faţa ei, Tot farmecul părând că se strânsese-n ea; Atunci în suflet mi-a pătruns dulceaţă nesimţită până

atunci

Şi tot ce mă înconjura părea pătruns de frumuseţea ei: De al iubirii spirit. Ea dispăru şi-n întuneric mă lăsă; Eu m-am trezit ca s-o găsesc sau dac-ar fi pierdută, S-o plâng în veci, alte plăceri nemaigustând.

Când începusem să îmi pierd speranţa,

PARADISUL PIERDUT

221

In depărtare o văzui, întocmai ca în visul meu, Purtând podoabe tot ce e mai frumos din Cer Şi de pe Pământ; ea se-ndrepta spre mine Călăuzită de cerescul Creator, prin vocea lui.

Şi cunoştea sfinţenia căsniciei şi riturile maritale.

Graţie avea în umblet, iar cerul tot găseai în ochii ei Şi orice gest era mişcat de dragoste şi demnitate.

Eu, copleşit de bucurie, am strigat:

«O, Doamne, cuvântul tu ţi-ai împlinit, iar mie Mi-ai dăruit ce am visat, tu darnic Creator A tot ce e frumos! Dărui acesta, dintre toate Pe care mi le-ai dat, cel mai de seamă este!

Alături am acum un trup la fel cu trupul meu; Femeie-i numele şi din Bărbat se trage!

De aceea, el îşi va părăsi părinţii şi unindu-se cu soaţa Vor fi un trup, o inimă, un suflet amândoi!»

Acestea ea mă auzi vorbind şi chiar dacă în chip divin A fost adusă, totuşi ştia care îi sunt virtuţile: Inocenţa şi modestia-i feciorelnică, ştiind şi că acestea Se cereau a fi implorate, nicicând nedăruindu-se necăutat;

Şi nu trebuia nici prea obraznică să fie, căci Stând sfioasă, era cu-atât mai mult dorită; Sau, spre a spune totul, Natura însăşi, în care nu există

Gândul la păcat, îi dărui un astfel glas, o înzestra Astfel încât, văzându-mă, spre mine-şi întoarse capul.

Eu am urmat-o; ea-mi cunoscu onoarea Şi cu-ndatoritoare măreţie fu de acord Cu ce eu încercam să o conving. Şi am condus-o Către umbrarul nupţial, îmbujorată precum aurora.

Tot Cerul şi constelaţiile fericite au revărsat Asupra noastră lumina lor cea mai aleasă;

222

JOHN MILTON

Părea Pământul că vrea să ne felicite, o dată cu colinele Din jur; se bucurau şi păsările, iar vântul Sărbătorea, învăluind în adieri pădurea; purtau Pe aripile lor miresme din tufişuri parfumate, Pe care peste noi le răspândeau, până când A nopţii iubitoare pasăre ne înălţă un cânt de nuntă, Cerând Luceafărului Nopţii s-aprindă iute Pe boltă o lumină în cinstea cununiei.

Astfel ţi-am povestit întreaga-mi stare şi am ajuns Să îţi descriu întreaga sumă a fericirilor lumeşti, De care eu mă bucur; mărturisesc că toate lucrurile-mi fac plăcere,

Dar, chiar de gust sau nu din ele, în minte Nu-mi provoacă nici o dorinţă de nestăpânit; Mă refeream la bunătăţi sortite gustului, mirosului Sau văzului, adică fructe, flori sau ierburi, Plimbări sau ciripit de păsări. însă aici, Privesc cuprins de patimă şi-ating; fiorul pasiunii Aici eu l-am simţit întâia oară!

în faţa celorlalte frumuseţi rămân de neclintit Şi superior, sunt slab numai în faţa farmecului Frumuseţii. Natura poate a greşit cu mine Şi mi-a lăsat o parte care e mai slabă atunci Când trebuie acestui lucru să îi ţină piept; Sau poate că din mine s-a desprins prea mare parte, Atunci când coasta mi-a fost scoasă, Cu siguranţă însă podoabe-n jur a risipit Desăvârşind-o în exterior şi poate mai puţin Pe dinăuntru. Eu înţeleg prea bine că

După al Naturii scop întâi ea este prin minte Şi prin însuşiri lăuntrice inferioară înfăţişării ei, Asemănându-se mult mai puţin cu cel

PARADISUL PIERDUT

223

Ce după a lui imagine ne-a făurit; mai slabă e în ea A dominării trăsătură asupra celorlalte creaturi.

Şi totuşi când de ea mă apropii, îmi pare Frumuseţea ei atât de absolută, completă prin ea însăşi, Şi-mi pare că se cunoaşte atât de bine încât Ce vrea să facă sau să spună îmi pare înţelept şi mie, Mai virtuos, mai bun şi mai discret; orice Ştiinţă mai înaltă îmi pare inferioară în faţa ei; Vorbind cu ea înţelepciunea îşi pierde din valoare Şi-mi pare că arată precum Nebunia; Puterea Şi cu Raţiunea o urmează, de parcă ea ar fi prima creată,

Şi nu făcută mai târziu întâmplător; şi toate însuşirile Să le sfârşesc; Nobleţea şi măreţia minţii în frumuseţea ei sălăşluiesc, creând în juru-i îndemn către cinstire, dar şi teamă, aşa cum face Şi o strajă îngerească."

La care îngerul răspunse cu sprâncenele-ncruntate:

"Nu acuza Natura, căci partea ei ea şi-a făcut-o!

Tu fă-ţi-o pe a ta! Tu fii încrezător că-nţelepciunea Nu te va părăsi, dar tu de ea să nu te lepezi, Căci vei avea nevoie atunci când pui prea mare preţ

Pe lucrurile mai de rând, aşa cum singur ţi-ai dat seama.

Căci ce admiri tu şi ce atât de tare te impresionează?

Doar o faţadă? Frumoasă, nu e îndoială şi vrednică

De mângâierea ta, de-a ta iubire şi de cinstire, Dar nu şi de a ta supunere; măsoară tu pe ea cu tine Şi-apoi te socoteşte, căci câteodată nimic nu-i mai folositor

Decât mândria cea de sine, întemeiată pe justeţe Şi pe adevăr şi mânuită cu pricepere.

Cu cât cunoşti mai bine meşteşugu'-acesta,

224

JOHN MILTON

Şi ea te va cunoaşte drept stăpân şi vieţii zilnice înfăţişarea ei îţi va supune. Ea este atât de-mpodobită

Doar ca să-ţi placă ţie şi mai mult şi cu onoare Tovarăşa de viaţă să-ţi iubeşti; ea vede Când înţelepciunea nu-ţi este la fel de vie.

Şi dacă pipăitul este simţul prin care omenirea se-nmulţeşte