207

La cum Natura înţeleaptă putea să facă

Asemeni lucruri inegale, să zămislească

Atâtea corpuri nobile cereşti, ca unul singur De ele să se folosească; iar sferele să le oblige în revoluţii zilnice să se învârtă, în timp ce Nemişcat să stea Pământul, chiar de acesta Cu mult mai multă uşurinţă s-ar putea mişca.

Servit de ce-i mai nobil decât el, primeşte Fără de mişcare căldura şi lumina Ca un tribut al goanei lui nemăsurate, pe care Nici un număr nu o poate socoti."

Aşa vorbi întâiul Om, părând prin toată înfăţişarea lui Că stă pierdut în cugetări înalte; de-acestea Dându-şi seama, Eva, de unde sta ferită de vedere, Se ridică de graţie atât de plină încât stârnea în cel ce-i sta alături dorinţa s-o poftească să rămână.

Se ridică şi merse printre fructe şi ale sale flori, Uitându-se, ca la copiii săi, la muguri şi boboci; Aceştia la venirea ei se desfăcură, şi mângâiaţi De mâna sa frumoasă mai bucuroşi crescură.

Dar Eva nu plecase din pricină că nu-i plăceau Acele 'nalte vorbe, sau fiindcă urechea ei nu ar fi fost în stare

S-asculte asemenea măreţe lucruri; plăcerea asta Şi-o păstra, dorind ca singură să îl asculte pe Adam, Când o să-i povestească, căci prefera ca soţul ei Povestitor să fie în locul îngerului, ca întrebări Să poată să îi pună. Ştia ea bine că Adam Ar fi amestecat orice-ntreruperi de la povestire, Cu multe conjugale mângâieri, căci de pe buza lui Nu numai vorbele îi plăcea să soarbă.

O, asemenea perechi, unite strâns în dragoste

208

JOHN MILTON

Şi în onoare azi unde se mai întâlnesc?

înainta cu mersu-i de zeiţă şi în jurul ei avea alaiul Său de Graţii, dorinţă săgetând în ochii orişicui, Mai mult prezenţa ei făcându-i s-o dorească.

Răspunse Rafael acum la îndoiala lui Adam, Cu uşurinţă şi bunăvoinţă:

"Nu te-nvinovăţesc că întrebi şi cercetezi, căci Cerul E ca o carte a lui Dumnezeu, ce-ţi stă deschisă-n faţă, Din care tu despre a sa lucrare minunată să citeşti, Şi să înveţi despre ale sale anotimpuri, ore, zile, luni şi ani.

Pentru a face asta, nu are-nsemnătate dacă se mişcă

Cerul

Sau dacă e Pământul cel ce mişcă; tot restul De oameni şi de îngeri a fost ascuns cu-nţelepciune De marele Arhitect, nevrând aceste taine Să le afle aceia ce se cade mai degrabă să le admire.

Sau dacă vor misterul să-l dezlege, întreaga boltă

Cu a ei alcătuire, să şi-o dispute i-a lăsat, Să-şi râdă apoi de ale lor păreri deşarte, Atunci când vor începe Cerul să-l închipuiască

Şi să socotească stelele. Cum ar shimba Măreaţa-alcătuire! Cum ar clădi, cum ar desface!

Cum ar cuprinde sfera cu cercuri concentrice, Excentrice, cu cicluri şi cu epicicluri!

Ghicesc deja din felu-ţi de gândire că tocmai tu, Cel ce eşti hărăzit să îţi conduci urmaşii, ai presupus Că astrele mai mari şi luminoase nu ar trebui Pe cele mici să lumineze, la fel cum crezi că Cerul Nu ar trebui să fugă, când stând nemişcat Pământul El singur foloasele le trage; tu află mai întâi Că mare şi strălucitor nu-nseamnă mai presus

PARADISUL PIERDUT

209

Prin însuşiri. Şi chiar dacă Pământul este atât de mic Faţă de Cer şi-aşa puţin strălucitor, solide bunuri Poate să conţină, mai multe chiar ca Soarele Ce străluceşte sterp şi ale cărui însuşiri Asupra sa nu au efect, ci doar asupra roditorului Pământ.

Acolo, întâi primite, razele-i îşi capătă vigoarea, Căci nu Pământului îi folosesc aceşti luminători, Ci ţie, al Pământului locuitor. Cât despre vastul Circuit Ceresc, tu, lasă-l să-ţi vorbească

Despre a Creatorului înaltă măreţie, care-a creat Hotar atât de-ntins, încât să ştie Omul că locuieşte Pe un Pământ ce nu-i al lui: un edificiu mult prea întins Ca Omul să îl poată umple, căci el trăieşte în strâmt sălaş, iar restul îl foloseşte Domnul Aşa cum crede el că-i bine. Iuţeala tuturor acelor cercuri, Chiar dacă sunt nenumărate, Puterii lui nemăsurate S-o atribui, căci numai el le poate da substanţelor cu trup Viteză ce-i aproape spirituală. Iar eu Să nu crezi că-s încet, căci am pornit din Ceruri, Acolo unde Dumnezeu sălăşluieşte, la ora dimineţii Şi am ajuns în Eden către prânz; distanţa Pe care am parcurs-o n-o pot numi în cifre, îţi spun acestea, admiţând că poate fi mişcare-n Ceruri, Ca să-ţi arăt că nu-i adevărat ceea ce pe tine Către îndoială te-a mişcat. Nu că aş afirma aşa Deşi ţie, ce locuieşti Pământul, totul îţi pare că se mişcă.

Domnul, necunoscute ca să-şi ţină căile De-a Oamenilor minte, aşa departe de Cer, Pământu-a aşezat, încât vederea omenească

De-ar fi încolo să privească, să se încurce în lucruri prea înalte şi din asta nimic să nu câştige.

Şi ce-ar fi dacă Soarele este al Lumii centru

210

JOHN MILTON

Şi celelalte stele, de el atrase sau chiar de ele, Dansând în jurul lui mereu un cerc ar face?

Al lor traseu rătăcitor e ba-nalt, ba jos, apoi ascuns, Sau progresiv, sau retrograd, sau stând pe loc, în şase dintre ele tu văzând. Şi ce-ar fi dacă

A şaptea dintre ele, Pământul, atât de fixă precum pare, Pe nesimţite s-ar mişca la trei impulsuri diferite?

Căci altfel, mai multor sfere mişcarea tu ar trebui s-atribui,

Contrar mişcate şi înclinate; sau Soarele de muncă

Să-l scuteşti, de goana zilnică a zilei şi a nopţii, Deasupra stelelor, fiind altfel invizibil; Să crezi în asta n-ai avea nevoie dacă Pământul, Priceput prin sine, ziua şi-ar căuta-o călătorind prin est, Iar partea sa opusă să găsească noaptea, Cât partea cealaltă e încă luminată de-ale sale raze.

Ce-ar fi dacă lumina trimisă de Pământ Prin a văzduhului întinsă străvezime pentru terestra Lună

Ar fi precum o stea ce ziua iluminează, La fel cum Luna face noaptea cu Pământul?

Şi ce-ar fi dacă e locuită Luna şi are câmpuri?

Iar petele ce ţie-ţi par că seamănă cu norii Pot fi chiar nori ce ploaie să producă, Pământul să-l ajute să crească roade, spre hrana tuturor; Şi poate mai mulţi Sori, de Lună însoţiţi, tu vei descoperi, Lumină dând, fie că-i bărbătească, fie că-i femeiască.

Aceste două sexe lumea o animează, ce poate Se găseşte pe fiecare sferă. Aşa un spaţiu nesfârşit Natura a lăsat nelocuit de fiinţe vii, pustiu şi sterp, Făcut doar ca să strălucească, dar totuşi să contribuie, Dând fiecărui corp ceresc o mică rază de lumină, Pe care apoi departe s-o trimită, până pe sfera locuită

PARADISUL PIERDUT

Care lumină i-o răsfrânge înapoi. Aceste lucruri Rămân de disputat, de sunt sau de nu sunt: Dacă se-nalţă Soarele, care domneşte-n Ceruri, Peste Pământ; sau de Pământul se ridică peste Soare; Dacă din răsărit Soarele începe înflăcăratu-i drum Sau dacă din apus, Pământul tăcut porneşte, Mişcându-se inofensiv pe osia lui moale, în timp ce doarme liniştit, purtându-te cu el pe tine; Tu mintea nu ţi-o încărca cu lucruri ce îţi sunt ascunse, Ci lasă-le în grijă Dumnezeului de sus! Pe el slujeşte-l Şi de el să-ţi fie teamă! Lasă-i în grijă Lui Făpturile de pretutindeni, oriunde s-ar găsi acestea; Tu bucură-te de ce îţi este dat, de Paradis Şi de frumoasa Eva, căci prea înalt e pentru tine Cerul, Să ştii ce se petrece acolo! Tu fii umil şi înţelept; Gândeşte-te la ce pe tine te priveşte numai, la fiinţa ta; Şi nu visa la alte lumi, la creaturile care trăiesc acolo, La starea ori condiţia lor! Fii mulţumit c-atât de mult Ţi-a fost dezvăluit, nu doar despre Pământ, Ci şi despre înaltul Cer."

La care astfel îi răspunse Adam, cu îndoiala-i spulberată:

"Dorinţa pe deplin tu mi-ai îndeplinit-o, Cerească inteligenţă, tu, înger blând!

Tu limpezit-ai mintea-mi încâlcită şi să trăiesc Cât mai uşor m-ai învăţat, dulceaţa vieţii neîntrerupând-o Cu gânduri complicate, când Domnul poruncit-a grijilor Să stea departe de a noastră viaţă, să nu ne-mpovăreze, Decât atunci când singuri le căutăm prin gânduri Rătăcind în van. Dar gândul sau închipuirea în stare sunt la nesfârşit să rătăcească, până când înştiinţate sau învăţate din experienţă, află