Un car netras, ci-nsufleţit cu spirit, urmat de un convoi De patru heruvice închipuiri. în parte, fiecare Avea vreo patru chipuri; cu ochi ca nişte stele Aveau împodobite aripile şi trupurile; la fel roţile, în spiţa de berii aveau perechi de ochi o mie; Deasupra capetelor aveau un firmament pe care
180
JOHN MILTON
Tron de safir stătea, cu ambră pură împodobit Şi zugrăvit în ale curcubeului culori.
El, înarmat cu meşteşug ceresc de lucitorul Urim, Să urce începu; la dreapta sa Victoria Stătea înaripată ca un vultur; iar lângă el sta aşezat Divinu-i arc şi tolba cea cu tunete-nţesată; Şi în juru-i se stârnesc valuri de fum, rotindu-se cumplit Şi flăcări în gâlceava stârnesc scântei.
Urmat de zeci de mii şi mii de Sfinţi, înainta, Alaiul de departe strălucind; avea şi douăzeci de mii (Eu numărul le-am auzit) de care de-ale lui Dumnezeu, De fiecare parte rânduite. El, pe aripile unui Heruvim, Plutea sublim prin cerul cristalin, pe tronu-i de safir.
Departe, în zare fu văzut în toată măreţia sa, De oastea îngerilor mai întâi, neaşteptată bucurie Stârnind imensul său stindard în Ceruri; Armata-şi strânse Mihail, un singur corp să-alcătuiască
Cu toţi conduşi de acelaşi Cap. Puterea cea Divină
în faţa lui îi pregătise drumul şi la comanda sa Toţi munţii cei dezrădăcinaţi erau acum din nou la locurile lor;
Aceştia îi auziră glasul şi deveniră toţi ascultători, Iar Cerul faţa-şi iar îşi înnoi, zâmbind cu înflorite văi şi dealuri.
Văzând acestea, nefericiţii lor vrăjmaşi rămaseră
Cu îndârjire acolo şi forţele îşi adunară laolaltă.
Nesocotiţii! Speranţa şi-o trăgeau din disperare, în Spirite cereşti cum poate exista aşa nemernicie?
Ce semne-l pot convinge pe cel ce e prea mândru să se schimbe
Şi ce minuni îl pot mişca pe încăpăţânat?
Pe aceştia mai răi îi face ceea ce pe alţii mai mult
PARADISUL PIERDUT
181
îi îmblânzeşte! îndureraţi erau văzându-i gloria Şi mai tare îi lovi invidia privind la înălţimea Fiului; Dorindu-şi acest lucru, cu mai mult zel de luptă se gătiră, Prin forţe sau înşelăciune sperând să izbândească
Şi să-i învingă pe Dumnezeu şi pe al lui Mesia, Sau să cadă în eterna nefericire. Se îndreptară
Spre bătălia ultimă, dispreţuind şi fuga, şi retragerea.
Oştirii sale, Fiul Domnului astfel vorbi:
«Voi, Sfinţi, în strălucita voastră rânduiala, staţi liniştiţi!
Voi, îngeri înarmaţi, astăzi vă odihniţi de greul luptei!
Războiul din credinţă l-aţi purtat şi Domnul îl primeşte, Căci cauza cea dreaptă voi fără frică aţi apărat-o Şi ceea ce-aţi primit, la rândul vostru aţi înapoiat; Dar pedepsirea acestei hoarde blestemate De altă mână trebuie făcută; a lui e răzbunarea Sau a celui pe care îl numeşte însuşi el.
Acestei zile nu-i sunt necesare nici numărul şi Nici mulţimea; staţi doar pe loc şi vă uitaţi Cum Domnul mânia prin mine îşi revarsă, Căci ei pe mine m-au dispreţuit, şi nu pe voi.
Pe mine ei m-au pizmuit şi împotriva mea mânia Li-i dezlănţuită, căci Tatăl, care-n Ceruri are Puterea şi mărirea toate, mie mi-a dăruit cinstirea, Pe-a voii lui măsură. Aşa că pedepsirea lor Mie în mână mi-a lăsat-o. Şi voia ca să le-o îndeplinesc, Cu mine îi voi lăsa să se întreacă în luptă, Ca să vedem care din noi se dovedeşte mai puternic.
Ei, toţi, sau singur eu în contra lor; cum în putere se măsoară ei,
Alte virtuţi nepizmuind şi nu le pasă dacă altul Le arată că-i mai bun: eu în putere cu toată ceata lor Mă voi întrece!»
182
JOHN MILTON
Aşa vorbit-a Fiul şi în teroare faţa i se schimbă, Prea aspră pentru a fi privită, când de mânie plin Se îndreptă spre inamicii săi. Deodată, cele patru chipuri Cu aripile înstelate se avântară în văzduh, Lăsând de spaimă plină umbră, iar orbii carului său înfocat
Se învârtiră în sunet de torente sau de tropot De picioare. Către duşmanii săi Fiul se îndreptă, întunecat ca Noaptea; şi atunci sub roţile lui arzătoare, întregul, neclintitul Cer se zgudui din temelii, Afară doar de tronul lui Dumnezeu. Curând Ajunse printre ei, prinzând cu mâna-i dreaptă
Zece mii de tunete, pe care înaintea sa le trimitea, Să se împlânte în inimile răzvrătite. Miraţi, aceştia îşi pierdură şi curajul, şi toată rezistenţa; pe jos scăpară
Armele ce nu le mai slujeau şi peste scuturi şi coifuri Şi peste capete de Serafimi şi Tronuri prosternându-i-se în faţă,
Doreau acum munţi să se prăvălească din nou asupra lor Şi să-i adăpostească de mânia sa. Nu mai puţin cumplite, Se revărsau săgeţile ca grindina din ochii celor patru arătări
Cu aripi; la fel, săgeţi ţâşniră şi din acele roţi cu viaţă, Cu ochi şi ele înzestrate; le conducea pe-acestea un Spirit,
Care din fiecare ochi făcea un fulger să răsară, Cu flăcări aruncând către duşmani, secându-le Toată puterea, răniţi, căzuţi, pustii lăsându-i.
Şi Fiul încă doar jumătate din puterea lui folosise, Oprindu-şi tunetul la timp, căci nu dorea să-i nimicească
Ci doar din Cer să îi alunge. Pe cei căzuţi îi ridică
