De alţi o mie ţi-aş putea vorbi, ca să-i slăviţi aicea Pe Pământ, dar îngerii aleşi se mulţumesc Cu faima lor din Cer şi nu-şi doresc a oamenilor laudă!
Cealaltă parte, duşmanii, chiar de viteji în faptele de luptă
S-au dovedit, o dată cu osânda şi numele din amintirea
168
JOHN MILTON
sfântă
A Cerului le-au fost şterse, lăsaţi fiind în întuneric Să sălăşluiască fără nume. Căci puterea, despărţită
de-adevăr
Şi de justeţe, nu-i vrednică de nici o laudă şi Doar mustrare merită; şi totuşi ea la glorie aspiră şi caută
A-şi dobândi prin infamie faima; aşa deci Fie condamnaţi la veşnică tăcere!
Acum, mai-marii lor fiind înfrânţi, soldaţii toţi Dădură înapoi, de-atacuri fără număr zăpăciţi şi fugiră
Mânaţi de groază într-o dezordine cumplită, Lăsând pământul plin de arme sfărâmate; zăceau grămezi
Şi carele de luptă cu armăsarii lor focoşi şi plini de spumă;
Toţi cei ce rămăseseră-n picioare se repeziră
Spre oastea lui Satan, care abia putea să se mai apere.
Cuprinşi de frică, erau cu toţii palizi, căci cunoscuseră, întâia oară, durerea şi ruşinea fugii, trăgându-li-se acest rău
Doar din păcatul nesupunerii, căci până atunci Nici unul nu a cunoscut nici frica, nici fuga, nici durerea.
Departe de aceştia, Sfinţii cei neispitiţi, siguri de ei, Mergeau în strâns careu, invulnerabili; asemenea avantaje Le dăduse inocenţa lor asupra duşmanilor; Ei n-au păcătuit şi veşnic s-au supus, astfel că nu puteau Să fie-nfrânţi în luptă: nu oboseau şi nu simţeau durerea, Chiar de răniţi erau şi chiar dacă în focul luptei Fuseseră mutaţi din locul etern al preamăririi lor.
Noaptea acum îşi începu rotirea, vălul de întuneric Trăgându-I pe Pământ, liniştea şi împăcarea aducând în
PARADISUL PIERDUT
169
luptă,
Sub copertina ei de nori lăsând să se odihnească
Pe cei victorioşi, dar şi pe cei învinşi. Pe câmpul de bătaie,
Mihail o tabără întinse cu ai săi îngeri în luptă-nvingători, Iar de pază puse gărzi de Heruvimi, pe lângă unduitoare flăcări.
în front vecin, Satan cu oastea-i de rebeli, departe, în întuneric dispăru şi ignorând odihna, în jurul său îşi strânse
Aleşii mai de seamă şi fără teamă astfel el le grăi:
«O, dragi tovarăşi, în luptă încercaţi şi în pericole Acum puterea-n arme vă este cunoscută şi voi v-aţi dovedit
Nu doar de libertate vrednici, prea mică năzuinţă, dar Lucru mai de seamă: de onoare, de stăpânire, de faimă
şi de glorie!
Cine a înfruntat o zi în luptă, cu nehotărâtă soartă, (De ce n-ar rezista atunci eterne zile?) tot ceea ce Al Cerurilor Rege a aruncat în contra noastră, Din tronul său înalt, a judecat că oastea asta va fi destulă
Pe noi să ne supună voinţei sale, dar nu a fost aşa.
Se pare că poate fi învins, în viitor gândind, chiar dacă
până-acum
El s-a crezut atoateştiutor. E-adevărat că noi am fost Mai slab armaţi şi nişte umilinţe am avut de îndurat Şi durerea pe care n-am mai simţit-o până acum, Dar care, odată cunoscută, e vrednică doar de dispreţ; Până acum aflat-am că cereasca noastră formă
Nu poate răni mortale să primească şi chiar de e străpunsă,
în curând se închide, din sine vindecată.
170
JOHN MILTON
Durerea este mică atunci dacă există leacul; Poate că arme mult mai bune şi mai tăioase, atunci Când iarăşi ne vom înfrunta, ne vor servi mai bine nouă
