191

Pe care Binele sălăşluia; Lui laudă şi glorie îi înălţară, Care cu înţelepciunea sa a poruncit să iasă

Din Rău Bine; în locul Spiritelor rele, O rasă mult mai bună în locui lor s-aducă şi astfel Bunătatea să-şi răspândească prin lumi şi veacuri infinite.

Aşa Ierarhii îi cântară şi-n vremea aceasta Fiul Se pregătea de-această mare încercare, încins cu Atot-putere

Şi încoronat cu razele Divinei Maiestăţi; înţelepciunea şi iubirea îi erau imense şi Tatăl tot în sine strălucea; în carul său stătea, înconjurat De Serafimi şi Heruvimi, Puteri, şi Tronuri, şi Virtuţi Şi Spirite înaripate, care de zeci de veacuri stăteau la adăpostul

A doi munţi de alamă, o zi solemnă aşteptând acolo.

Stătea, spre Domnul lor gata să plece, Cerescul echipaj şi-acum

Ca vântul se porniră; porţile larg şi le deschise Cerul, Sunet armonios scoţând din auritele-i ţâţâni, Să facă loc măritului lor Rege, venit cu Vorba şi cu Duhul O nouă lume să creeze. Stăteau pe-al Cerului tărâm Şi, de pe margine, vedeau sub ei Abisul infinit, întunecat, pustiu, sălbatic şi furtunos ca marea, De vânturi răscolit până la fund, formând noian de valuri, înalte cât un munte, ce ajungeau la Cer, Iar mijlocul se-amesteca cu polul.

«Tăcere, Talazuri învolburate, şi tu, Abis, te potoleşte!

Discordia voastră încheiaţi-o!» astfel Cuvântul Creator A fost rostit.

Şi nu stătu, ci purtat pe aripi de Serafimi, se ridică

Plutind în slava Tatălui, departe-n Haos şi printr-o lume

192

JOHN MILTON

Nenăscută. Căci Haosul îi auzise glasul şi luminoasa lui suită

O urma, Creaţia să o privească şi multele minuni ale Puterii lui.

Şi se opriră roţile încinse şi-n mâna sa el luă

Compasul cel de aur, de Domnul făurit, cu el Să circumscrie Universul şi toate noile create lucruri.

îşi puse un picior în centru Fiul, iar celălalt îl învârti prin vastul şi profundul întuneric şi spuse:

«O, Lume, tu până-aici te-ntinde, hotarele aici Să se oprească, iar asta circumferinţa ta să fie!»

Astfel creat-a Cerul Dumnezeu, şi tot la fel Pământul, Din materie fără formă şi lipsită de substanţă; Profundă întunecime acoperea Abisul, dar peste Calmul ca de apă, Duhul lui Dumnezeu Zămislitoarea-i aripă-şi întinse, fluida masă înzestrând-o Cu virtuţi vitale şi căldură; iar neagra şi infernala zgură

Rece opusă vieţii o răsturnă-n străfunduri; Apoi, topi şi-amestecă mai multe lucruri asemănătoare, Iar restul îl separă în părţi egale şi spaţiul dintre ele îl umplu cu aer; iar Pământul, echilibrat prin sine, De centru său îl agăţă.

«Lumină să se facă!» zise Dumnezeu şi-ndată

Se făcu lumină, eterică substanţă, pură chintesenţă, Din adâncime izvorâtă; la răsărit îşi începu călătoria Prin beznă către globul învelit în nor strălucitor, Căci Soare încă nu era. O vreme sălăşlui lumina în norosul tabernaclu şi Dumnezeu văzu cum că lumina Era bună; şi-atunci, cu-o emisferă, lumina de-ntuneric despărţi,

Luminii dându-i numele de Ziuă şi întunericului Noapte.

Şi astfel prima zi trecu, cu dimineaţa răsărind din noapte;

PARADISUL PIERDUT

193

Şi nu trecu această primă zi necelebrată de corurile Cerului,

Văzând cum pentru prima dată lumina răsăritului Se naşte din întuneric; aceasta era ziua în care Cerul şi Pământul s-au născut; cu strigăte de bucurie Se umplea universalul orb şi atingându-şi harpele de aur, îngerii pe Dumnezeu şi marea sa Lucrare proslăviră; Pe Creator ei îl cântau, când pentru prima dată

Seară se făcu şi-apoi, dintâia dimineaţă.

Şi zise iarăşi Dumnezeu:

«Glie să fie printre ape şi ea să le despartă!»

Şi astfel Dumnezeu făcu pământul, ţinut întins, Lichid, şi pur, şi transparent, de-a roata răspândit; Şi separă cu fermitate apele de deasupra şi apele de dedesubt;

Căci, la fel ca pământul, lumea o zidi, pe ape calme, Pe oceane nesfârşite, cristaline, departe de neîmblânzitul Haos,

De teamă ca sălbaticele lui hotare alcătuirea lumii să n-o strice.

Şi Dumnezeu numi tărâmul ăsta Cer; şi seară-a fost Şi fost-a dimineaţă, şi ziua a doua-n coruri fu slăvită.

Era creat Pământul, însă încă era un embrion în pântecul de ape, de nevăzut, căci se-ntindea oceanul Pe întreg Pământul, dar nu zadarnic, căci cu prolifica-i căldură

Tot globul înmuia, făcându-l să mustească de rodnică

umezeală.

Şi spuse Dumnezeu atunci:

«Sub Cer să se adune aceste ape şi printre ele Uscatul să apară!»

Numaidecât imenşii munţi din apă apărură,

JOHN MILTON

Spinările golaşe ridicând spre nori, cu vârfurile Ajungând la boltă. Cu cât urcau mai spre înalturi ei, Cu-atât la poale se deschidea o mai adâncă groapă, încăpător lăcaş de ape; aici, cu veselă grăbire Se-ndreptară apele, rostogolindu-se ca stropii în firele de praf,

O parte înălţând un zid gros de cristal, sau altele Cât munţii înălţându-se în graba lor, aşa iuţeală mare Porunca cea măreaţă dăduse valurilor: aşa cum o oştire La sunet de trompetă se-adună sub stindard, La fel noianul curgător de ape val după val se îmbulzea, Oriunde dibuia câte-o ieşire, pe povârnişuri curgând învolburat,

Pe şesuri şiroind domol. Nici munţii şi nici stâncile Nu le stăteau în cale, căci drumul şi-l găseau Ori sub pământ, ori şerpuind în largul circuit, Săpându-şi în pământ prelungi şi-adânci canale; Uşor, căci Dumnezeu nu poruncise pământului Să fie peste tot uscat, pe ţărmuri doar să fie umed, Acolo unde astăzi râurile curg, cu toată trena lor de ape.

Uscatului îi spuse Dumnezeu: Pământ, iar Apelor, cu toate reunite, le spuse Mare!

Şi văzu că-i bine, aşa c-a zis: «Fie ca din Pământ Verdeaţă să răsară şi ierburi cu seminţe-n ele, Şi pomi ce să rodească fructe cu sămânţă înăuntru, Din care tot mereu Pământul să se umple!»

Abia sfârşise de vorbit, când Pământul, până atunci pustiu