Prea multă ţi se pare, c-o scurtă despărţire

PARADISUL PIERDUT

235

M-aş învoi, căci uneori singurătatea este Cea mai plăcută companie şi-o scurtă despărţire Te împinge la o-ntoarcere mai dulce.

Dar alte îndoieli mă-ncearcă, mă tem ca ceva rău Să nu ţi se întâmple, departe fiind de mine; Tu ştii doar că fost-am preveniţi că un duşman, De răutate plin, ne pizmuieşte fericirea Şi plănuieşte durere şi ruşine asupra noastră

Să aducă. De undeva de-aproape, fără îndoială

Ne priveşte, cu lacomă dorinţă, sperând ca să găsească

Ceva ce planului său mişel să folosească, De ne va prinde despărţiţi; de suntem amândoi Nu are şanse să ne ispitească, căci putem Să ne sărim într-ajutor; urzeala sa cea mai de seamă

E să ne facă să ne-ndepărtăm de Dumnezeu Sau să ne strice iubirea noastră conjugală, Căci nici una dintre-ale noastre bucurii Nu-i stârneşte mai mult pizma decât iubirea.

Aceasta sau poate chiar mai rău el plănuieşte Şi-atunci, e mult mai bine să nu te-ndepărtezi De coasta ce ţi-a dat fiinţă, ce adăpost îţi e şi ocrotire.

Soţia, pândită de primejdii sau de necinste, E cel mai sigur lângă bărbat să stea, căci el O protejează şi împreună îndură orice rău."

La care Eva, cu maiestatea-i pură, Ca o femeie iubitoare, ce se întâlneşte Cu puţină duritate, cu mină serioasă, Dar totuşi cu blândeţe, îi răspunse:

"Tu, fiu al Cerului şi al Pământului şi al întreg Pământului stăpân! Că astfel de duşman avem, Ce caută să ne distrugă, eu de la tine am aflat Şi de la îngerul, care se pregătea să plece,

236

JOHN MILTON

Căci dintr-un colţ umbros l-am auzit, în timp ce mă-ntorceam să văd cum florile Se-nchid în fapt de seară. Dar nu mă-aşteptam Să văd că-mi pui la îndoială tăria de-a rezista ispitei, în faţa ta şi a lui Dumnezeu, doar pentru că

La încercare vrea să ne supună un duşman.

De violenţa sa tu nu te temi, căci noi durerea N-o putem simţi şi moartea e de noi străină; De-nşelăciunea lui ţi-e teamă atunci şi văd Că te-nspăimântă gândul că ar putea prin ispitire Să-mi zdruncine credinţa şi iubirea pentru tine; Dar cum ţi s-au sădit în suflet, Adame, aste gânduri Cum rele poţi să crezi de cea care ţi-e dragă?"

La care Adam cu vorbe care lecuiesc ca un balsam Răspunse: "O tu, fiică a Omului şi a lui Dumnezeu, Nemuritoare Evă, căci astfel eşti, curată de vină şi de păcat;

Nu pentru că aş fi neîncrezător te vreau De ochii mei aproape, ci ca să te feresc de viclenia Duşmanului ce ne pândeşte. Căci el, ispititorul, Deşi în van încearcă, asupra celui pe care vrea să-l ispitească

Aruncă cumplită dezonoare; aceasta înseamnă

Că nu de neclintit i-a socotit credinţa în faţa ispitirii; Tu însăţi cu dispreţ şi cu mândrie l-ai respinge Chiar dacă nu ar reuşi să-ţi facă rău; Deci pică nu-mi purta atunci, dacă mă lupt Să ţin ameninţarea departe doar de tine, Căci dacă suntem amândoi, chiar de e-ndrăzneţ

Vrăjmaşul cu greu va îndrăzni de noi să se apropie; Sau dacă-ar îndrăzni, asupra mea s-ar năpusti întâi.

Tu viclenia-i şi cumplita-i răutate să nu-i dispreţuieşti,

PARADISUL PIERDUT

237

Căci trebuie să fie foarte priceput, de este cel Care i-a ispitit pe îngeri. Nu socoti că ajutorul îţi este de prisos! Eu, uitându-mă în ochii tăi, îmi pare că pot pătrunde în orişice virtute; Privind imaginea ta dragă, mă simt mai înţelept, Mai veghetor şi mai puternic, de aş avea nevoie De putere din-afară; în vreme ce privirea ta M-ar umple de ruşine, dacă aş fi învins Şi puterea-mi toată mi-ar aduna-o în trup şi în minte.

De ce nu ai simţit şi tu la fel când sunt cu tine Şi să alegi orice încercare să o trăim alături, Eu fiindu-ţi cel mai de seamă martor Al virtuţii tale încercate?" Aşa vorbi Adam, Cu dragoste şi grijă conjugală, dar Eva, Ce credea că nu-i este credinţa destul de bine preţuită, Răspunse iar, cu dulcele ei glas:

"Dacă aşa suntem siliţi, într-un sălaş îngust Să locuim, restrânşi de un duşman viclean şi violent, Noi, care nu avem la fel cu el puteri, să ne-apărăm Putem oriunde să ne-ntâlnim cu el. Cum oare Vom trăi atunci, mereu cu teama lui?

Dar răul păcatul nu-l precede; ci doar vrăjmaşul Ne sfidează cu ispita-i, credinţa noastră

încercând să o distrugă; neruşinarea sa Nu ne dezonorează fruntea, ci se întoarce cu ruşine împotriva lui. Atunci de ce de el noi trebuie să ne temem?

Nu mai degrabă vom câştiga onoare şi mai multă, Atunci când bănuiala sa e dovedită falsă, Iar noi pace ne-om regăsi şi-a Cerului bunăvoinţă?

Şi ce sunt oare credinţa, dragostea, virtutea De nu ţi-e dat să le încerci şi singur

238

JOHN MILTON

Fără ajutoare din afară? De ce să bănuim C-aşa nesigură lăsat-a Dumnezeu a noastră fericită

stare,

încât, de suntem amândoi sau singuri, Să nu ne-aflăm în siguranţă? Fragilă ne-ar fi fericirea, Dacă ar fi aşa, iar Edenul, aşa nesigur, N-ar mai fi Eden!" Adam răspunse cu însufleţire:

"Femeie, au lucrurile rostul lor mai bun Aşa cum Dumnezeu din Ceruri le-a creat; Zămislitoarea-i mână nu a lăsat nimic ce nu-i perfect, Iar Omul cu-atât mai puţin, a cărui fericire O păzeşte de forţe din-afară. Pericolul îi vine Omului de dinăuntru şi tot acolo Trebuie puterea s-o găsească; de nu-i cu voia lui, Nu poate nici un rău să-l pătrundă.

Dar Domnul i-a lăsat voinţa liberă, căci liber Este cel care ascultă Raţiunea; ea, Raţiunea, A fost creată dreaptă, având poruncă veşnic trează

Să vegheze, să nu o-nşele vreo frumoasă apariţie Şi fals să îi dicteze; şi sfătuită strâmb, voia lui Dumnezeu Să o încalce. Deci nu din neîncredere, ci din iubire îţi amintesc atât de des să te fereşti, precum Şi tu e bine mie să-mi spui. Noi cu tărie rezistăm, Dar este totuşi cu putinţă să ne rătăcim, Căci Raţiunea poate să întâlnească ceva amăgitor Şi să se lase ademenită, din pricină că nu veghease Destul de strict, aşa cum a primit poruncă.

Ispita să n-o cauţi, mai bine-arfi s-o ocoleşti Şi poate că mai bine te-ai feri de ea dacă ai sta cu mine.

Veni-va şi încercarea, necăutată! De vrei Să îţi încerci statornicia, încearcă-ţi ascultarea mai întâi!

Cine îţi va aduce mărturie, de nu te va vedea

PARADISUL PIERDUT

239

Că n-ai fost ispitită? Dar dacă crezi că o-ncercare necăutată

Ne va găsi la adăpost, tu prevenită fiind, tu du-te!

Căci dacă stai cu mine şi nu e din voinţa ta, Vei fi mai mult absentă; du-te cu inocenţa în care te-ai născut şi ajutorul virtuţile-ţi să-ţi fie!

Fii în gardă, căci Dumnezeu şi-a săvârşit în tine partea, Acum e rândul tău!