Răspunse după-o vreme, încă uluită:

"Ce să însemne asta? Cuvinte omeneşti rostite de-o jivină?

Şi gândire? Credeam că animalele au fost lăsate Necuvântătoare, că Domnul, în a creaţiei zi, le-a făurit Fără putinţa de-a rosti cuvinte. Despre gândire, Am şovăit adesea să cred ceva, căci îmi părea Că în privirea şi-n comportarea lor există adesea Mai multă judecată. Pe tine şarpe, cel mai ager Te-am ştiut, dintre jivinele câmpiei, dar nu Cu voce omenească înzestrat! Spune-mi şi mie

PARADISUL PIERDUT

245

Cum ai devenit din mut cuvântător şi cum ai devenit Tu mai prietenos decât tot restul dobitoacelor, Ce zilnic în faţa ochilor îmi stau? Hai, spune-mi, Căci o asemenea minune merită atenţia cuvenită!"

La care, Ispititorul cel viclean răspunse:

"împărăteasă a acestei lumi frumoase, Strălucitoare Eva!

Uşor îmi este să îţi spun ce tu îmi porunceşti Şi este drept ca ţie eu să mă supun. Am fost şi eu La început asemeni altor animale ce pasc bătătorita iarbă,

Cu gânduri josnice şi necioplite, cum altfel îmi era şi hrana, simţind doar foamea şi nevoia de-nmulţire

Şi niciodată de gânduri mai înalte. Până când într-o zi, în timp ce câmpul colindam, întâmplător zării în depărtare un pom cu fructe încărcat, a căror coajă era pictată în splendide culori Amestecate, în rubiniu şi auriu; m-am apropiat Mai bine să privesc şi o mireasmă savuroasă

Mă izbi, stârnindu-mi pofta mai tare ca mirosul de mărar Sau decât ţâţa oii sau a caprei ce lapte picură

în fapt de seară, nesuptă de mieii sau de iezii Ce îşi continuă joaca. Să-mi satisfac această ascuţită

poftă,

De a gusta din mărul arătos, m-am hotărât îndată, Căci foamea şi cu setea mă îmboldeau, puternic înteţite De mireasma acestui fruct îmbietor, în jurul trunchiului cu muşchi, îndată m-am încolăcit, Căci ridicate mult deasupra de pământ, La crengi puteaţi doar voi, tu şi Adam. s-ajungeţi; Stăteau în jurul său şi alte animale, privind De poftă şi invidie pline, dar neputând la fruct

246

JOHN MILTON

Să ajungă. Şi iată-mă ajuns acolo unde Poame îmbietoare atârnau în jurul meu; Să le culeg şi să mănânc n-am stat pe gânduri, Căci astfel de plăceri în hrană sau în apă

Eu nu mai încercasem. într-un târziu m-am săturat Şi în curând am început să simt în mine Modificări ciudate în gândire, iar glasul nu întârzie Să-mi vină, chiar dacă îmi păstram aceeaşi formă.

Atunci, în mintea mea au apărut gânduri înalte Şi cu alţi ochi priveam tot ce este pe Cer şi pe Pământ, Tot ce-i frumos şi bun; dar tot ce e frumos şi tot ce-i bun Eu văd în chipul tău divin şi-n raza cereştii tale frumuseţi.

Ca tine alta mai frumoasă nu există, nici una Care pe aproape să îţi fie! Această frumuseţe M-a silit, deşi poate te-am deranjat, să mă apropii Şi să te privesc, pe tine, slăvită Doamnă, Stăpână peste toate creaturile!"

Aşa vorbi vicleanul Şarpe posedat, iar Eva, Mai uimită, răspunse fără să se teamă:

"Tu Şarpe, aceste laude fără măsură

Mă fac să mă-ndoiesc, de ale fructului virtuţi, Pe care tu întâiul le-ai gustat. Dar spune, Unde creşte acest pom? Cât de departe de aici?

Căci mulţi sunt pomii Domnului care cresc în Paradis Şi diferiţi, necunoscuţi chiar nouă; avem de ales Din astă abundenţă, încât lăsăm din fructe Partea cea mai mare neatinsă, până când oameni Mai mulţi vor apărea şi mâini mai multe Ne vor ajuta Natura s-o despovărăm de rodu-i."

La care şireata Viperă cu mulţumire îi răspunse:

"împărăteaso, deschis ţi-e drumul şi nu e lung; După un rând de mirt, pe-o poieniţă, lâng-o fântână,

PARADISUL PIERDUT

247

îndată ce-ai trecut de un desiş îmbălsămat cu mir.

Dacă-mi permiţi să te-nsoţesc, eu într-acolo Repede te pot călăuzi."

"Atunci du-măl", spuse Eva, iar el pomi în faţă

S-o călăuzească, făcând în graba-i întortocherea cozii Să-i pară dreaptă; speranţa şi bucuria răutăţii Făceau să-i strălucească creasta precum Un foc rătăcitor, pe care noaptea cu frigu-i îl înconjoară şi aţâţându-l îl transformă într-o flamă, (Care se spune că vreun malefic spirit ar ascunde) Sclipind în rotocoale de lumină înşelătoare, Ce îl abate de la drumu-i pe uimitul rătăcitor prin noapte Şi îl conduce către mlaştini şi peste iazuri Sau prin bălţi, în care piere înghiţit, departe De orice ajutor. Asemeni strălucea şi Şarpele cumplit, Şi spre păcat pe Eva, a noastră mamă preaîncrezătoare, O conducea, spre pomul cel oprit, al suferinţei noastre Rădăcină. Zărindu-I, ea astfel către călăuza ei vorbi:

"O, Şarpe, de drumul până aici puteai să mă scuteşti, Căci pentru mine nu sunt fructe, deşi e plin De roade pomul. Are virtuţi cu totul minunate, Dacă în tine a avut asemenea urmări, dar noi Din ale sale poame nu putem mânca Şi nici să îl atingem nu putem! Asta e unica poruncă

Ce Dumnezeu ne-a dat-o, singura fiică a vocii sale; în rest ne facem singuri legea şi raţiunea este legea noastră."

însă Ispititorul viclean răspunse:

"Aşa deci, Dumnezeu poruncă v-a lăsat să nu mâncaţi Nimic din fructele acestor pomi, chiar de v-a declarat Stăpâni pe tot ce e în aer şi pe Pământ?"

Iar Eva, încă fără de păcat îi spuse:

248

JOHN MILTON

"Putem mânca din fructele oricăruia dintre copacii Ce cresc aici, dar despre fructul acestui pom frumos Din mijlocul grădinii, Domnul a spus:

«Din el să nu mâncaţi şi nici să nu-l atingeţi, Căci veţi muri!»"

Abia ce Eva termină de spus acestea, Ispititorul, Mai îndrăzneţ, dar pretinzând iubire pentru Om, Se indignă cu zel de nedreptatea ce i se făcea; Mânat de pasiune şi cuprins de tulburare Se ridică, parcă voind lucru măreţ să-nceapă.

Aşa cum oratorul renumit din Roma liberă sau din Atena, în care înflorise elocinţa, până-atunci mută, împovărat de o-nsemnată cauză, stătea în sine recules, în timp ce orişice mişcare şi orice gest aveau atenţia Celor ce l-ascultau, încă-nainte ca să rostească-o vorbă; Iar câteodată îşi începea înălţător discursul, Prefaţă neîngăduindu-şi, din zelul său pentru dreptate.

La fel, stând ridicat, lungindu-se cu cât putea mai sus, Strigă Ispititorul:

"O, Plantă sacră, înţeleaptă şi de înţelepciune dătătoare, Tu, mamă a ştiinţei! îţi simt acum cu claritate A ta putere-n minte, ce mă ajută să pricep nu numai cauza

Ce stă-n lucruri, ci să descopăr căile puterilor înalte, Chiar de sunt renumite prin înţelepciunea lor!

Regină a acestui Univers, tu să nu crezi în crunte ameninţări cu moartea! Nu vei muri!

Cum ai putea? Prin acest fruct? Doar el îţi dă viaţă

Cunoaşterii; prin cel ce te ameninţă? Priveşte-mă