Să nu stea în picioare; şi mii căzură, îngeri peste Arhangheli

Rostogolindu-se, din pricina armurii mai ales, căci ei, Neînarmaţi, ar fi putut rapid să scape de starea lor de Spirite,

Strângându-se în sine sau dispărând de-acolo.

Dar rândurile li se destrămau şi ce puteau să facă?

Dacă-nainte s-ar fi repezit ca să atace, cu siguranţă

Ar fi fost încă o dată împinşi de-a dura, iar Duşmanii şi-ar fi râs de ei a două oară; căci, în faţa lor Se-nfăţişa încă un rând de Serafimi cu trestiile-n mână, Gata încă un tunet să sloboadă. înfrânţi să se retragă?

Asta urau mai mult! Atunci Satan, văzându-i cum se chinuiesc,

Strigă-n batjocură către ai lui tovarăşi:

«O voi, prieteni, de ce nu vin învingătorii aceştia Către noi, căci nu e mult de când veneau neînfricaţi ?

Acum când noi am vrut cu braţele deschise să-i întâmpinăm

Şi cu senină frunte (ce am putea face mai mult?), Vrând moduri de-nţelegere să le propunem, când ei Se-ndepărtară într-un fel bizar, de parcă toţi ar fi dansat; Şi totuşi prea ciudat şi prea sălbatic pare acest dans!

Sau poate că sunt doar mânaţi de bucuria păcii ce le-o oferim?

Dar poate că dacă ne-ar auzi din nou propunerea îi vom convinge să se hotărască iute!»

Vorbi apoi Belial, urmându-i jocul:

«Comandante, condiţiile ce li le-am trimis sunt unele Cu greutate, cu mijloc tare şi cu puteri ce nimeresc Direct la ţintă; aşa cum ne dăm seama, i-am pus pe toţi

176

JOHN MILTON

Să facă tumbe, iar unii chiar s-au zăpăcit! Cel care îi primeşte

E nevoit să-i înţeleagă, din cap şi până în picioare; Iar dacă nu sunt înţeleşi, au darul de-a ne face să-i cunoaştem

Când nu merg tocmai drept.» Aşa batjocoreau Duşmanii între ei, îmbucuraţi de gândul fără de tăgadă al victoriei.

Aşa uşor credeau că pot s-ajungă, cu ajutorul născocirii lor,

Ai Domnului egali, bătându-şi joc de tunet şi de oastea sa,

Ce se afla acuma la restrişte. Dar nu rămase-aşa Prea multă vreme, curând mânia cruntă îi ajunse Şi arme potrivite îngerilor le găsi ca să înfrunte Oastea infernală. Şi-atunci să fi văzut puterea Pe care Domnul asupra îngerilor săi o pogorâse!

Cu toţii armele îşi aruncară, fugind către coline (Căci Pământul are de la Ceruri această varietate a plăcerii,

De munţi şi văi), gonind uşori precum sclipirea unui fulger, Ei clătinară munţii din temelii şi-apoi cu toată greutatea lor

De ape, stânci şi de păduri imense îi smulseră

Din rădăcină şi de părosul creştet apucându-i în mâini îi ridicară şi-i purtară! Uimiţi, fii sigur, Rămaseră duşmanii şi groaza îi cuprinse, Văzând cum vârfurile munţilor se-înclină către ei Şi peste blestematele maşini se prăvăliră, pe toate îngropându-le sub stânci, o dată cu-a duşmanilor încredere.

PARADISUL PIERDUT

177

Curând se năpustiră şi asupra oştilor: deasupra lor Zburară promontorii, întunecând văzduhul Şi zdrobind sub ele legiuni; armurile le aduceau Durere şi mai multă şi îi făceau mai tare de durere ca să

geamă;

Mai multă vreme se zbătură până când reuşiră

Să iasă din astfel de închisoare, căci chiar dacă la început au fost

Spirite create din lumină pură, acum păcătuind S-au înjosit. Cei ce mai rămăseseră dintre duşmani Au încercat să lupte cu ale noastre arme, Rupând şi ei toţi munţii di-'mprejur: zburând în aer Munţii se-ntâlneau, încât jos pe pământ toţi se luptau Sub umbra lor. Ce zgomot infernal!

Războiul părea un joc de societate, asemuit cu nebunia asta!

întregul Cer s-ar fi distrus, umplut fiind de ruine, Dacă Atotputernicul Părinte, din sanctuarul său Din Ceruri, gândind la luptele astea toate, Acest tumult nu l-ar fi prevăzut şi să se-ntâmple ar fi permis, Ştiind astfel că ţelul său măreţ se va-mplini, Ca să-şi cinstească Fiul, de toţi duşmanii răzbunându-l, Făcându-I domn peste puterea-i toată.

Astfel îi spuse Fiului sfătuitorul său:

«Fiu prea-iubit, lumina gloriei mele, în care prinde chip Dumnezeirea mea, tu cel a cărui mână împlineşte Ce eu am poruncit; tu cel ce în Putere îmi urmezi, Trecut-au două zile, aşa cum noi le socotim în Ceruri, De când pornit-a Mihail cu oastea-i de Puteri, Pe aceşti rebeli să-i îmblânzească. Amară le-a fost lupta Şi altfel nu putea să fie când astfel de duşmani

178

JOHN MILTON

In arme se înfruntă; căci i-am lăsat să se întreacă singuri, Şi bine ştii că i-am făcut pe toţi egali, păcatul doar Deosebindu-i. Dar eu acum opresc aceste lucruri Din destinul lor pentru că altfel lupta în veci nu s-ar sfârşi;

Războiul a împlinit tot ce se poate-mplini într-un război, Mânia preschimbând şi munţii chiar în arme.

Primejdioase şi străine sunt asemenea lucrări De Ceruri! Deci, două zile au trecut, a treia fiind a ta; Am suportat până acum, voind ca ţie să-ţi revină gloria De a sfârşi războiul, căci numai Tu poţi capăt să-i pui.

Căci eu în tine virtuţi şi har dumnezeiesc am pogorât, încât cu toţi în Ceruri şi-n Iad puterea ta să o cunoască; Cumplita luptă tu trebuie să potoleşti, pentru ca Vrednic să te dovedeşti a fi Moştenitorul lucrurilor toate, Rege de mine uns. Tu du-te atunci, Puternic întru puterea Măreţului tău tată! în carul meu te urcă

Şi mână-i repezile-i roţi, ce temelia Cerului o zguduiesc; Cu tine ia întregul meu război, ia-mi arcul Şi tunetul cumplit, ia toate atotputernicele mele arme!

încinge-ţi sabia la şold şi pleacă să-i găseşti Pe-ai întunericului fii, goneşte-i departe de-ale Cerului Hotare şi aruncă-i în adânca groapă nesfârşită!

Acolo lasă-i după placul lor pe Domnul să-l dispreţuiască

Şi pe Mesia, al său Rege miruit!»

Astfel grăi, cu razele-i iluminându-şi Fiul; acesta în chipul său primi pe Tatăl în toată nesfârşita sa Splendoare. Şi astfel îndumnezeitul Fiu răspunse:

«O.Tată, tu Domn al Tronurilor cereşti, întâiul, Cel mai Sfânt, cel mai înalt şi cel mai Bun, tu veşnic Ai încercat în slavă Fiul să-ţi ridici, iar eu La fel pe tine am încercat să te ridic în slavă,