133
Cu susurul melodios pe Domnul preaslăviţi-l!
Glasurile uniţi-vi-le, voi Suflete Ce-n voi purtaţi viaţa: voi, Păsări, care în cântul vostru până la poarta Cerului urcaţi, Purtaţi pe aripile voastre şi-n ale voastre triluri Slava sa! Voi, care lunecaţi prin ape şi voi Vieţuitoare ce pe pământ umblaţi Cu mers semeţ sau care vă târâţi, Fiţi martore ale tăcerii mele, în zori Dar şi în seară; colinele şi văile De cântul meu răsună şi le învaţă slăvirea lui!
Mărire ţie, Domn al Universului, în veci Doar bine să ne dăruieşti; iar dacă noaptea A strâns vreun pic de rău, tu răspândeşte-l, Precum lumina răspândeşte întunericul acum!"
Aşa neprihăniţii se rugară şi peste gânduri Pacea le coborî şi liniştea dintotdeauna.
Plecară către munca dimineţii, pe pajişti Cu flori şi stropi de rouă; acolo unde într-un rând de pomi prea multe crengi creşteau Şi mâini trebuiau ca să rupă încâlceala; Sau viţa către ulmul ei o conduceau să se cunune, Cu braţele-i de nuntă încolăcite să-l cuprindă
Şi zestre aducând ciorchinii săi, Ale lui frunze goale îi împodobi.
Privindu-i cum munceau, cuprins de milă, Al Cerurilor Rege la el chemă pe Rafael, Cel vesel şi de companie iubitor, el, care Pe Tobias l-a însoţit, să se însoare Cu fecioara cununată de alte şapte ori.
"O, Rafael, ai auzit cum că Satan, Scăpat din groapa-ntunecată şi-n Paradis venit,
134
JOHN MILTON
Multă dezordine iscat-a; ştii cum a deranjat Azi-noapte perechea omenească; cum plănuieşte Prin ei, tot neamul omenesc să îl distrugă.
Deci du-te şi stai de vorbă, ca un prieten cu Adam, La miezul zilei, în vreun umbrar îl vei găsi Cătând odihnă departe de dogorile amiezii.
Vorbeşte-i şi fă-l să-şi amintească de fericita stare Care s-o folosească liber i-a fost dată, Dar la fel de liber e ca să şi-o schimbe.
Tu sfătuieşte-l să nu se creadă la adăpost de rău Şi spune-i ce primejdie îi pândeşte şi cine E duşmanul său, cel de curând căzut din Ceruri, Ce plănuieşte pe alţii să-i târască după el, De fericirea asta să-i lipsească. Dar cum?
Cu sila? Nu, căci astfel l-ar goni!
Doar prin minciună şi prin amăgire!
Spune-i despre acestea toate, încât Cu voia de-ar greşi, surprins să nu se-arate Şi să nu spună că n-a fost prevenit."
Aşa vorbi Eternul Tată, dreptatea întru totul împlinind-o. Fără să-ntârzie vreo clipă, înaripatul Sfânt, de cum primi porunca Se avântă degrabă din mijlocul cereştilor Ardori, Unde stătuse învăluit în splendideie-i aripi; Tăind de-a curmezişul bolta, se înălţa, în juru-i răspândind lumină; angelicele coruri Se desfăcură-n două şi loc făcură iuţelii lui.
Sosind la poarta Cerului, aceasta se deschise, întâmpinându-l precum Supremul Arhitect vroia; De-aici, cum nici un nor vederii-n cale nu-i stătea, Vedea Pământul printre stele, care oricât de mic Cu alte sclipitoare globuri nu se confunda;
PARADISUL PIERDUT
135
Zări şi-a Domnului grădină, cu cedri-ncoronată, Deasupra munţilor. Aşa cum noaptea Sticla lui Galileu discerne, pe Lună, Tărâmuri şi pământuri închipuite, la fel zburătorul, Când Delos şi cu Samos i se-arată, Le ia drept pata unui nor. Spre acest loc Se îndrepta năprasnic, cârmind printre nenumărate lumi, Cu aripa-i bătută când de polare vânturi, Când, la-nălţimi de vulturi iară-i avântată; Astfel el păsărilor pare un phoenix, privit de toate Ca zburătoarea care, dorind cenuşa să şi-o pună
în templul Soarelui strălucitor, se-ndreaptă
Către Theba egipteană.
Deodată însă, se opreşte pe stânca Raiului Din răsărit şi la forma lui dintâi revine, De Serafim înaripat. El şase aripi poartă, Ce-i întregesc divina-nfăţişare; are-o pereche Pe umerii săi largi, în care-şi înfăşoară pieptul Ca într-un ornament regesc; perechea cea din mijloc, Mijlocul i-l cuprinde înstelat, apoi de şolduri trece, Cu puf şi în culori pictate-n Ceruri; perechea Cea de-a treia, picioarele i le-nfăşoară
Şi-i prinsă în călcâie de pene dese, Pictate în a cerului culoare. Stătea ca fiul Maiei Şi penele îşi scutura, parfum ceresc în juru-i răspândind. îndată cetele de îngeri Ce stăteau de strajă îl recunoscură
Şi îl cinstiră după rangul lui: toţi în picioare Se sculară, ghicind îndatorirea lui înaltă.
Trecu de corturile lor strălucitoare şi-acum ajunse La câmpia fericirii, prin crânguri vii de mirt, Miresme-nfloritoare de nard, de cassia
136
JOHN MILTON
Şi balsam, dulce sălbăticie parfumată; Aici Natura, în tinereţea sa, zburda, Jucându-se în voie şi cu feciorelnicele-i toane, Dulceaţă răspândind sălbatică, o, fericire Enormă, care încalcă orice lege şi orice artă!
De cum trecu de codrul cel înmiresmat, Adam îl şi zări, din pragul răcorosului umbrar, în care la acest ceas stătea, cât Soarele Pe boltă ridicat îşi revărsa preaplinul razelor Pământul, până-n pântec să îl încălzească, Făcând căldură câtă Adam n-avea nevoie.
Era şi Eva înăuntru, pregătind, căci era ora Mesei, un prânz cu fructe savuroase, Ce foamea cea adevărată să le-o potolească
Precum şi setea, cu dulcele nectar Al boabelor să le-o astâmpere; Pe Eva astfel o chemă Adam:
"Vino, Eva, să vezi ceva demn de privirea ta, Spre răsărit te uită printre arbori, să vezi Ce glorioasă-ntruchipare încoace se îndreaptă!
Se pare că din nou răsare soarele, în miezul zilei!
Poate că vreo poruncă-naltă la noi aduce Şi astăzi oaspete înalt o să ne fie. Tu, du-te iute Şi din cămară, tot ce avem adu şi-ntinde Masă îmbelşugată, cum se cuvine în cinstirea Cerescului drumeţ; putem acum cu prisosinţă
Să-i îmbiem cu darul lor pe cei ce ni l-au dăruit, Căci din belşug Natura ne dăruieşte rod, Care din ce-l culegem, mai mult se înmulţeşte."
Astfel răspunse Eva: "O, Adam, Plămadă din ţărână, în care Dumnezeu Suflat-a viaţă, bucate strânse nu avem prea multe,
