Aşa vorbi preacredinciosul Serafim Abdiel, Credinţa între atâţia alţi necredincioşi păstrându-şi; Doar el fidel, neispitit şi dârz, neînfricat păstrându-şi Credinţa şi loialitatea, dragostea şi zelul.

Nici numărul şi nici exemplul celorlalţi Nu au putut să îl abată de la adevăr Şi nici gândirea să i-o schimbe. Prin al lor mijloc El trecea în zboru-i şi cale lungă îndură

Dispreţul duşmănos al tuturor, pe care Cu mândrie superioară îl înfruntă, nefiindu-i frică

De violenţa lor. Şi, cu dispreţ, el spatele întoarse Acestor turnuri sortite în curând să piară.

Cartea a Vl-a întreaga noapte, neînfricatul înger neurmărit zbură

Pe-a Cerului câmpie-ntinsă, până în zori de ziuă, Când dimineaţa cu mâna-i rozalie deschise porţile luminii, în muntele lui Dumnezeu se află-o peşteră, De tronul său aproape, unde lumina şi cu umbra Rotindu-se etern când poposesc, când iarăşi pleacă, în Ceruri semănând dulce schimbare, la fel Cu ziua şi cu noaptea; ieşind lumina, pe cealaltă intrare Veni ascultătorul întuneric să-aştepte acolo ceasul Când vălul să-şi întindă peste Ceruri, chiar dacă-acolo întunericul e ca amurgul nostru de aici.

Acum înaintară zorii, gătiţi în aurul ceresc, iar Noaptea, Dispăru în faţa lor, împinsă de razele din răsărit; Vederii i se-nfăţişă de prima dată câmpia plină

De luminoase escadroane şi arme strălucind, Cu armăsari focoşi, de bătălie gata; văzu atunci războiul, în pregătirea lui, descoperind că toţi ştiau deja Ce veşti vroia el să le-mpărtăşească Cu bucurie Se amestecă şi el printre prieteneştile Puteri, Care-I primiră cu veselie şi ovaţii pe cel ce Din miriadele căzute se întorsese, numai el, neispitit.

In ropot de apaluze ei îl purtară până în faţa tronului suprem,

PARADISUL PIERDUT

157

Iar acolo, o voce blândă, dintr-un nor de aur răzbătu:

«Tu, slujitor al Domnului, mărită fie-ţi fapta!

Prea-bine tu purtata-i lupta cea mai grea, Singur în faţa mulţimii revoltate stând şi apărând Eternul adevăr, în vorbe mai puternic tu Decât ei toţi în arme; mustrarea lor tu ţi-ai atras Mărturisindu-ţi adevărul, care e mult mai greu de suportat Decât ameninţarea lor; căci ţie asta doar ţi-a stat în grijă, în ochii Domnului tu fără pată să apari, chiar dacă

Lumii din jurul tău păreai stricat. Acum, în faţa lor Vei câştiga mult mai uşor, de oşti de buni prieteni ajutat, Iar la duşmani te vei întoarce, înconjurat de glorie, Nu de dispreţul în care ai plecat şi-i vei supune-acum Prin forţă, pe cei care drept lege judecata n-o cunosc, Iar ca rege, pe Mesia, prin drept de merit domnind Asupra lor. Tu, du-te acum, Mihail, prinţ al armatelor cereşti,

Şi tu, urmaş al său în arme, Gabriel, în luptă

Să-i conduceţi pe neînfrânţii mei copii!

în luptă să conduceţi armata mea de îngeri, în mii Şi milioane rânduită de bătaie, cu răzvrătiţii fără

Dumnezeu

Egală-n număr. Să-i asaltaţi fără de teamă

Şi să-i goniţi cu focul şi cu armele până-n hotarul Cerului, Departe de la Dumnezeu şi de această fericire, Până la locul de osândă, abisul negru din Tartar, Care-şi deschide iute înflăcăratul haos, căderea Cu limbile-i întinse ca să le-o primească.»

Astfel le spuse suveranul glas şi norii începură

Să înnegrească dealul; fumul făcea vârtejuri Printre mocnite flăcări, semn al trezitei vrajbe; Nu mai puţin îngrozitor suna cereasca trâmbiţă,

158

JOHN MILTON

Şi-atunci la glasul ei poruncitor, Puterile care de partea Cerului stăteau se uniră într-un măreţ

careu

De neînvins şi începură să-şi mişte legiunile născute în lumină

în sunete armonice de luptă, ce-i îndemnau La multe şi măreţe fapte, conduşi de-ai lor conducători Dumnezeieşti, gata mereu să lupte în cauza Mesiei Şi a lui Dumnezeu. Porniră în unitate de nedestrămat Şi nici coline, nici văi mai strâmte, nici codri Şi nici râuri nu reuşeau să îi despartă, căci marşul lor Deasupra pământului trecea şi numai aerul Le susţinea agilul mers. La fel ca păsările, toate, Când au fost chemate-n Eden, ca să-şi primească

Nume de la tine, aşa aceste legiuni trecură peste întinsele tărâmuri ale Cerului, de zece ori mai mari Decât Pământul. Dar, în sfârşit, în orizont, la nord Le apăru un vast pământ de foc, ce semăna c-un câmp de bătălie;

Iar mai aproape, li se-arătară armatele Puterii lui Satan, Cu lăncile în aer ridicate, cu coifuri şi cu scuturi Pe care-aveau înfăţişate cumplite lucruri; înaintau Mânaţi de o cumplită grabă, căci se împăunau că vor ajunge

Chiar în ziua'ceea, să pună stăpânire pe muntele lui Dumnezeu

Şi pe-al său tron să urce, pe cel ce îi râvnea şefia; Dar gândurile li se dovediră vane şi deşarte.

Chiar dacă la-nceput ni se părea ciudat şi nouă

Cum îngerii cu îngeri or să lupte, în oşti potrivnice Acum întâlnindu-se, cei care se întâlneau odată

La sărbători ale iubirii şi-ale bucuriei, ca fii al unui singur

PARADISUL PIERDUT

159

Tată, imnuri de slavă Domnului nostru ridicând.

Dar strigătul de luptă şi tropotul cumplit Curând, oricărui gând senin îi puse capăt.

Măreţ în mijlocul oştirii sale, slăvit ca Domnul Dumnezeu, Stătea în carul său strălucitor ca Soarele Apostatul, Idol al unei maiestăţi divine, înconjurat de Heruvimi în flăcări şi scuturi aurite; Apoi se scoborî de pe strălucitorul tron, căci între oşti Mai rămăsese o fâşie-ngustă, un loc cumplit Şi faţă-n faţă, gata de luptă, stăteau în şir îngrozitor de alungit; în fruntea lor, Satan, Cu paşi semeţi înainta, venind asemeni unui tun, Cu diamante şi cu aur înarmat; priveliştea aceasta Abdiel N-a îndurat s-o vadă, de-acolo de unde stătea, între măreţii îngeri, spre măreţe fapte înclinat Şi căutându-şi în neînfricatul suflet, îşi zise astfel:

«O, Cerule! O astfel de asemănare cu Preaînaltul Nu poate să existe decât acolo unde credinţa Şi adevărul nu mai sunt. Atuncea oare n-ar trebui Puterea şi mărirea ca să scadă acolo unde nu mai e virtute?

Cel îndrăzneţ în mişelie de ce nu e uşor de-nvins în luptă?

Puterea, cu al dumnezeirii ajutor, eu vreau să îi încerc, Acelui căruia tot eu i-am înfruntat şi strâmba judecată!

Şi nu e drept ca cel care odată, în dezbateri, de partea lui

Făcut-a să triumfe adevărul, în bătălie să învingă, Victorios să fie în înfruntările-amândouă?

Chiar dacă crudă este lupta, când raţiunea cu forţa Se înfruntă, e drept ca raţiunea să învingă.»

Astfel în minte cumpănind, se-ndepărtă de semenii de

160

JOHN MILTON