A mâinii mele învingătoare, chiar dacă
Regele Ceresc călare stă pe aripile tale, Iar tu şi ai tăi semeni, obişnuiţi cu jugul, îi trageţi victoriosul car, pe drumul Cerului, Pavat cu stele!"
în timp ce el aşa vorbea, al îngerilor batalion Se înroşi şi arcuindu-şi falanga ca o lună
Să-l înconjoare începu, cu lăncile Ca într-un lan al zânei Ceres, cu spice dese, Ce se apleacă în a vântului bătaie, coapte, Gata de seceriş; atunci secerătorul Stă în cumpănă, se teme că din speranţa Şi din snopii săi or să rămână doar grămezi de pleavă.
Pe partea cealaltă sta Satan, îngrijorat, Strângându-şi toată forţa şi înălţându-se Cât Tenerif sau ca Atlas, nu se mişca; înaltu-i cap îi ajungea la Ceruri, pe coiful său Oroarea stând, iar pumnu-i strâns părea şi lance, Dar şi scut. Şi fapte groaznice ar fi urmat Şi nu s-ar fi cutremurat doar Paradisul, Ci chiar cupola înstelată, sau toate ale lumii Elemente s-ar fi distrus, învolburate, sfârtecate De încrâncenarea-acestei lupte, dacă
Al Veşniciei Domn, vrând să oprească cruda încleştare, de Cer nu ar fi atârnat, Imens de aur taler, ce încă azi se vede între Astreea şi semnul Scorpionului pe cer Şi în acea balanţă, lucrurile de el create le puse toate, Pământul cel rotund având o contragreutate: Văzduhul; mai puse întâmplările, regatele Şi luptele şi încă două greutăţi care să-nsemne Plecarea lui Satan sau bătălia. Al luptei taler
PARADISUL PIERDUT
125
Rapid se ridică, lovind de braţul cumpenei.
Acestea Gabriel văzând, vorbi Duşmanului:
"Cunosc prea bine puterea ta, Satan, iar tu o ştii Pe-a mea, dar amândurora de sus ea ne-a fost dată; N-ar fi o nebunie atunci ca armele să ne-ncleştăm, Dacă puterea noastră e doar atât cât Cerul Ne permite, chiar dacă astăzi a mea e îndoită
Ca să te pot călca-n picioare precum noroiul?
Să te convingi, în sus te uită şi soarta ţi-o citeşte în acest semn ceresc, care în taler te arată slab Dacă să mi te-mpotriveşti cutezi."
Duşmanul se uită în sus şi îşi văzu suitul taler; Plecă în murmur şi cu el o dată dispărură
Şi ale nopţii umbre.
Cartea a V-a Dimineaţa cu paşii-i rozalii venea din răsărit, Brodând pământul cu orientale perle, Când se trezi Adam, astfel obişnuit, Căci somnul îi era uşor ca aerul, Doar briza Aurorei auzind şi foşnetul de frunze Sau murmurul de ape aburinde, cum şi cântarea Miilor de păsări trezindu-se pe fiecare ram.
Uimit fu să găsească pe Eva încă adormită, Cu părul răvăşit şi roşie în obraji, ca după-un somn Neliniştit; se aplecă asupra ei, cu dragoste Privindu-i frumuseţea, aceeaşi de e trează
Sau adormită, apoi cu glasul blând, Precum Zefirul când peste Flora suflă, îi murmură, cu duioşie atingându-i mâna:
"Trezeşte-te, iubita mea, soţia mea frumoasă, Tu, darul meu cel mai de preţ, tu, Veşnica mea nouă desfătare! Trezeşte-te, Căci dimineaţa străluceşte şi câmpul verde La el ne cheamă; hai, vino, pierdem zorile Şi clipa când putem vedea cum plantele De noi sădite ne răsar, cum creşte crângul de lămâi, Cum curge mirul şi cum Natura culorile-şi pictează
Sau cum albina, din flori nectarul îşi extrage."
PARADISUL PIERDUT
127
Astfel şoptindu-i o trezi, dar ea cu ochi înspăimântaţi Privindu-I, în braţe îl cuprinse şi astfel îi grăi:
"O, Adam, tu singurul în care îşi găsesc odihnă
Gândurile mele, tu, gloria şi desăvârşirea mea, Mă bucur chipul tău văzând şi zorii dimineţii; Căci noaptea asta (n-am mai avut o noapte Ca asta niciodată) am visat, dacă-am visat, Nu ce visez întotdeauna, de tine sau de lucrarea Zilei care a trecut, ori zilei ce-o să vină, Ci vis tulburător, cum mintea mea nu a mai cunoscut Până în astă supărătoare noapte. Mi s-a părut Că îmi cerea un glas mieros să mă ridic Şi după ei să umblu; credeam că-i glasul tău; Spunea: «De ce dorm, Eva? Acum e ceasul Cel mai plăcut, mai răcoros, mai liniştit, Afară doar de clipa când tăcerea e întreruptă
Cântăreaţa nopţii, care acum trezindu-se îşi cântă dulceagul, drăgăstosul cântec; Acum domneşte luna plină şi cu lumina-i Mai plăcută, umbre le face lucrurilor; Dar în zadar, căci nimeni n-o priveşte.
Ci toţi veghează Cerul, privind, pe cine, Dacă nu pe tine, dorinţă a Naturii, Pe care toată lumea se bucură să vadă, Vrăjite de splendoarea-ţi pe care pururi Ar vrea să ţi-o privească?»
M-am ridicat crezând că tu mă chemi, Dar nu te-am întâlnit şi să te caut Am pornit atunci; mergând, deodată
M-am trezit în faţa copacului oprit Al Cunoştinţei; frumos părea, mult mai frumos închipuit ca-n timpul zilei. Şi, cum uimită
128
JOHN MILTON
îl priveam, lângă copac văzut-am stând O întruchipare cu aripi, la fel celor din Ceruri, Pe care noi adesea îi vedem;
în bucle împletită-avea ambrozie şi Către acelaşi pom şi el privea. El spuse:
«O, frumoasă plantă, de mult prea multe roade încărcat, nimeni nu îndrăzneşte povara Să îţi uşureze şi din dulceaţa fructelor să guste?
Nici Dumnezeu, nici Omul? Este cunoaşterea Atât dispreţuită? Invidia sau ce rezervă
Vă opreşte să gustaţi? Să mă oprească cine-o vrea, Dar nimeni nu va putea departe să mă ţină
De poamele pe care mi le-ai oferit!
Altfel de ce ar fi aicea puse?»
Spunând acestea el nu stătu s-aştepte, Ci mâna îşi întinse şi rupând un fruct, Gustă din el. Pe mine mă trecură fiori de gheaţă
Asemenea cuvinte îndrăzneţe auzind Şi văzând o faptă tot la fel; dar el, cu bucurie spuse:
