Aşa vorbit-a Fiul, dar Satan, cu ale lui puteri, înainta cu-a zborului viteză; o oaste, Nenumărată ca stelele din cer, sau ca stropii De rouă dimineaţa, pe care Soarele în perle le transformă

Pe orice frunză şi pe orice floare.

Trecură-n zbor peste ţinuturi, toate domniile de Serafimi, De Potentaţi, de Tronuri, în triple trepte de mărire, Tărâmuri faţă de care, moşia ta, Adame, Nu e mai mult decât grădina asta reprezintă

în comparaţie cu tot Pământul şi cu toată marea; Treceau aceştia şi, într-un târziu, la miazăzi ajunseră; Aici Satan şedea pe tronul său regesc ce se înălţa Pe o colină, asemeni unui munte peste munte, Cu piramide şi cu turnuri cioplite-n diamant Şi stânci de aur. Palatul măreţului Lucifer, (Aşa era atunci numit în limba omenească), Nu după multă vreme Satan vrându-se a fi Al Domnului egal, la fel cu muntele pe care, în faţa tuturor Mesia a fost proclamat, el l-a numit:

PARADISUL PIERDUT

151

«Al Adunării Munte», fiindcă aici şi-a adunat Suita toată, minţindu-i că poruncă a primit Cu toţii să se sfătuiască, asupra aşteptării Regelui, Care urma să vină; cu arta defăimării şi-a prefăcătoriei Urechile le împânzi cu alese vorbe:

«Voi, Tronuri, Stăpâniri, Puteri, Virtuţi, Magnificile voastre titluri rămân doar vorbe, De vreme ce se-ncoronează altul şi Se umple de putere, pe toţi dorind să ne eclipseze Sub denumirea sa de Rege uns; lui i se datorează

Toată graba, în miez de noapte să ne-ntâlnim aici, Şi tot sfatul despre cum mai bine am putea Să îl primim, cu ce onoruri noi; el vine să primească

Tributul nostru de îngenunchieri, înjositoare prosternare!

Destulă unuia era, dar dublă cum vom îndura, Pentru întâiul şi pentru cel care acum în chipul său e proclamat? Şi ce-ar fi dacă

Gânduri mai bune ar răsări din mintea noastră, Care ne-ar învăţa cum să scăpăm de acest jug?

Sau gâtul veţi pleca şi veţi alege genunchiul să îl îndoiţi?

Eu nu cred asta, dacă ar fi să cred că ştiţi ce-i bine, Căci vă cunosc, voi, Fii ai Cerului, de nimeni înainte stăpâniţi; şi chiar de nu suntem egali cu toţii, Cu toţii suntem liberi, la fel de liberi, căci libertatea nu se potriveşte

Cu ranguri şi porunci, ci chiar consistă-n ele.

Cine atunci e-ndreptăţit domnia să-şi asume, Asupra celor ce prin dreptul lor îi sunt egali, Chiar dacă în putere şi-n splendoare mai prejos, Totuşi, egali în libertate? Sau cine poate, noi legi Să introducă printre noi, deşi nici fără legi noi nu greşim?

Mult mai puţin e el îndreptăţit, al nostru domn să fie

152

JOHN MILTON

Şi adorare să pretindă, de-aceste titluri imperiale abuzând,

Ce dovedesc că fiinţa noastră e făcută să conducă, Nu să servească!» Până aici discursul îndrăzneţ

Fusese ascultat fără împotrivire, când dintre Serafimi Se ridică Abdiel, care mai mult decât oricine pe Dumnezeu îl adora supunându-se poruncilor divine, Şi înflăcărat de-un zel sever se împotrivi furiei lui Satan:

«O, ce cuvântare falsă şi plină de-ngâmfare şi de blasfemie!

Cuvinte ce auzul celor din Ceruri în veci Nu se aşteptau să le audă şi cu atât mai mult Chiar de la tine, ingratule, tu, cu rang aşa de mare Deasupra semenilor tăi! Cum poţi tu cu gânduri nepioase Porunca-i dreaptă s-o nesocoteşti, căci declamată

Şi jurat-a fost. Şi-n faţa Fiului său unic, Pe drept cinstit cu sceptru-mpărătesc, noi toate sufletele Din Ceruri am jurat că vom îngenunchia, Şi cu onoarea ce i se cuvine să-l proclamăm prin drept Al nostru rege? Nedrept zici tu că este Cu legi să-ncătuşezi pe cei ce liberi sunt, Pe cel egal lăsându-l să domnească peste egali, Unul peste toţi, fără ca cineva să poată să-l înlocuiască.

Tu vrei lui Dumnezeu să îi dai legi?

Poţi tu să-ţi dispuţi cu el ideea libertăţii, Cu cel ce te-a făcut ceea ce eşti şi a creat Puterile din Ceruri aşa cum şi-a dorit, fiinţa lor Circumscriind-o însuşi? Şi totuşi, învăţaţi de experienţă

Ştim cât de bun e el cu noi şi cum se îngrijeşte De-aa nostru bine şi de a noastră demnitate; Cât de departe este gândul ca el să ne-njosească, Ci mai degrabă încearcă să exalte fericita noastră stare,

PARADISUL PIERDUT

153

Uniţi cu toţii mai aproape sub un singur cap.

Şi chiar dacă ar fi să-ţi dăm ţie dreptate, Egalul peste egalii săi să stăpânească, tu însuţi Măreţ şi glorios cum eşti, sau toate îngereştile naturi, Crezi tu că poţi să te compari cu Fiul Conceput din Dumnezeu? Căci prin acesta Şi prin Cuvântul său, măreţul Tată făcut-a lucrurile toate, Cum şi pe tine te-a făcut, şi-atâtea spirite cereşti, Prin voia lui orânduite în rangurile lor strălucitoare Şi numite după gloria lor: Principate, Puteri şi Stăpâniri, Regate şi Virtuţi! Neîntunecate prin domnia lui, Dar şi mai luminoase devenind, căci el al nostru cap Este ia fel cu unul dintre noi, iar ale sale legi Ni-s veşnic legi şi nouă; onoarea ce-i aducem Asupra noastră se revarsă. Tu încetează cu mânia asta, Şi nu cădea-n ispita răzvrătirii! Grăbeşte-te Pe Tatăl mâniat şi pe-al său Fiu să îi împăciuieşti, Atâta timp cât îţi mai poţi găsi iertarea.»

Aşa vorbi înflăcăratul înger, dar zelul său De ceilalţi nu fu împărtăşit, ci judecat ca nelalocul lui, Prea îndrăzneţ sau mult prea singular.

Se bucură de asta Apostolul, care-i răspunse Mai îngâmfat acum: «Deci spui că noi am fost făcuţi?

Că suntem lucru de mâna a doua, în grijă transferaţi La Fiul său de Tatăl? Interesantă zicere şi nouă!

Am vrea să ştim de unde-ai învăţat-o? Cine-a văzut Făcându-se creaţia asta? Ţu îţi aduci aminte Când ai fost făcut? îţi aminteşti de a ta facere, Când Creatorul ţi-a dat fiinţă? Noi nu cunoaştem Nici un timp în care să nu fi fost ca azi, pe nimeni Nu cunoaştem înaintea noastră şi noi ne ştim din sine Concepuţi, impulsionaţi de propria putere, când soarta

154

JOHN MILTON

Parcursese-n drumul ei un cerc deplin, acesta fiind Sorocul de naştere al nostru, noi fii ai Cerului, Din el născuţi! Puterea noastră vine doar din noi Şi mâna noastră dreaptă ne va învăţa isprăvile de seamă,

Prin încercare noi să ştim care ne e egalul! Şi-atunci Cu toţii veţi vedea dacă rugi trebuie să-i înfăţişăm sau Tronu-i să înconjurăm rugându-l sau mai bine atacându-l!

Cuvintele acestea tu du-le Regelui cel uns şi fugi, cât răul N-o să-ţi oprească zborul!»

Acestea spuse şi un murmur ca un sunet de ape Din adâncuri se auzi din oastea fără număr, Cuvintele cu zel aplaudându-i, însă neînfricatul Serafim, Chiar singur şi de vrăjmaşi înconjurat, răspunse:

«Tu, cel ce te-ai îndepărtat de Dumnezeu, o, Spirit blestemat,

Ce binele din Ceruri ai uitat, îţi văd căderea Ce va să urmeze şi nefericita-ţi hoardă amestecată

în grozăvenia asta, tu molipsindu-i pe vecie De crima şi pedeapsa ta! De-acuma înainte Să nu-ţi baţi capul, cum să scapi de jugul De noul Dumnezeu-Mesia pus! Acum, acele legi Ale iertării la tine nu se vor folosi, căci te acuză

Altele ce îndurare nu cunosc! Iar sceptrul cel de aur Ce acum respingi, e numai un ciomag de fier Care neascultarea să-ţi zdrobească.

Tu bine m-ai povăţuit să fug, dar nu grăbesc de-a ta Ameninţare, ci fug de ale tale planuri blestemate, De teamă ca mânia ce vă va zvârli în focul ei Să nu aleagă între noi; căci în curând să te aştepţi Să cadă tunetul său asupra ta şi-atunci ai să înveţi Să-l recunoşti pe cel ce te-a făcut,

PARADISUL PIERDUT

155

Pe acela ce te poate nimici tu cunoscându-l!»