Târziu şi trist, Satan reprinse a vorbi:
"O, Iadul meu, ce ochii mei îndureraţi îmi văd?
Sălaşul fericirii noastre e ocupat de creaturi De altă speţă, făcute din pământ, Şi nu sunt Spirite, chiar dacă, în strălucire, Puţin le mai lipseşte doar să fie Ca spiritele din Ceruri; cu mirare, cu gândul Eu îi urmăresc şi i-aş putea iubi, atât de mare E asemănarea cu divinitatea şi câtă graţie, Mâna mâna ce i-a modelat în ei turnat-a!
Ah, pereche gingaşă, voi nici nu ştiţi Ce-aproape e schimbarea, când toată-această
încântare va dispărea, în loc lăsând durerea, Cu mult mai mare decât vă este astăzi bucuria; Voi sunteţi fericiţi, dar mult prea slab vă este Păzită fericirea, mai mult ca să continue; Şi-acest lăcaş înalt, prea slab e întărit Să vă păzească de un duşman ca cel Ce-acuma intră, măcar că nu-s îneverşunat Cu totul împotriva voastră şi mi-ar fi milă
Chiar de voi, văzându-vă atât de singuri, Cu toate că eu mila nu o simt; Să mă apropii de voi caut, prietenie să legăm, Atât de strânsă, aşa de apropiată, încât Cu voi să locuiesc de-acum'nainte, Sau voi cu mine să sălăşluiţi; poate lăcaşul meu N-o să vă placă la fel ca minunatul Paradis, Dar, totuşi acceptaţi ceea ce Creatorul Vostru-a făurit; el mie mi l-a dat, eu vouă
Liber azi vi-l dăruiesc: Iadul să se desfacă, Pe amândoi să vă primească, porţile larg Să se deschidă, toţi regii trimiţându-i să vă-ntâmpine;
104
JOHN MILTON
Şi loc destul acolo veţi avea, să vă încapă toţi urmaşii; Iar dacă locul nu vă place, să-i mulţumiţi acelui care Mă face să mă răzbun prin voi, ce nici un rău Nu mi-aţi făcut, pe el, cel care mie mi-a greşit.
Şi dac-ar fi să mă topesc, aşa cum mi se-ntâmplă, în faţa neputincioasei voastre inocenţe, Raţiunea publică, îndreptăţită, onoarea mea, Care va creşte prin răzbunare şi prin cucerirea Acestei lumi, azi mă sileşte să înfăptuiesc Ceea ce, chiar şi condamnat, mă va scârbi."
Astfel vorbi Duşmanul, scuzându-şi Faptele-i drăceşti. Apoi, din mijlocul frunzişului, Se coborî în mijlocul grămezii jucăuşe De animale, din care făcea acum chiar şi el parte, Fiind pe rând, când una şi când alta, Aşa cum forma lor, mai bine scopul i-l slujea, Ducându-I mai aproape de prada sa Şi nevăzut să afle despre starea lor, prin vorbă
Sau prin acţiune. în jurul lor, se află
Când leul cu privirea sa focoasă, când tigrul, Ce din întâmplare, la marginea unei păduri Descoperit-a doi pui de cerb la joacă
Şi ghemuindu-se, mereu îşi schimbă
Al pândei lui culcuş, ca mai uşor să se repeadă
Asupra lor şi să-i apuce, pe fiecare într-o labă; Şi tot atunci, Adam, primul dintre bărbaţi, Spre Eva cuvântă, prima dintre femei, Care numai urechi era ca să asculte Cum vorbele din gura lui îi curg:
"O, tu, perechea mea şi singura părtaşă
La toate-aceste bucurii, mai scumpă tu Decât aceste lucruri toate, cu siguranţă
PARADISUL PIERDUT
105
Că Puterea ce ne-a făurit pe noi Şi pentru noi această amplă lume, E infinit de bun şi tot atât de darnic Şi liber, pe cât este de nemărginit; El, care din ţărână ne-a durat şi-apoi ne-a aşezat în toată-această fericire, pe noi, care din mâna lui Nimic nu merităm şi nu putem nimic să împlinim Din ceea ce el ar avea nevoie; el, care nu ne cere Decât să împlinim o singură poruncă, Care uşor e de îndeplinit: din toţi copacii Ce se găsesc în Paradis, cu fructe felurite Şi atât de delicioase, nu trebuie Din unul singur să gustăm, din Pomul Cunoştinţei, Plantat lângă Copacul Vieţii, care atât de-aprope Creşte de Moartea Vieţii, orice ar fi Acea Moarte, fără îndoială, un lucru groaznic; Căci ştii prea bine că Dumnezeu a poruncit Că a gusta din Pomul Cunoştinţei înseamnă moarte; acesta-i singurul De ascultare semn ce ne-a rămas, Printre atâtea semne-ale puterii şi stăpânirii Date nouă peste ale pământului şi mării creaturi.
Atunci, să nu gândim că-i aspră
Porunca ce ne interzice asta, când liberi Noi ne bucurăm de restul lucrurilor toate Şi încă de nenumărate desfătări; şi hai în veci să-l preamărim, slăvindu-i bunătatea, Urmându-ne îndatorirea dulce, să îngrijim De plantele din Rai, lucru care, oricât de trudnic, Dulceaţă mi-ar plăcea cu tine-alături."
Astfel Eva lui îi răspunde: "O, tu, cel pentru care Şi din care eu am fost creată, came din carnea ta.
106
JOHN MILTON
Tu, cel fără de care eu nu aş mai avea rost, Tu, apărătorul şi călăuzitorul meu, tot ce ai spus E drept şi bine! Căci noi, într-adevăr, cu laude Datori îi suntem şi zilnic trebuie să-i mulţumim; Eu, mai cu seamă, care mă bucur De şi mai mare fericire, avându-te pe tine, Care, cu atâtea însuşiri măreţe, Aseamăn, pe nicăieri tu nu îţi poţi găsi.
De multe ori îmi amintesc de ziua, Când m-am trezit din somn întâia oară, Şi m-am trezit în loc cu flori şi multă umbră, Având în minte întrebarea: unde şi cine sunt, De unde şi de ce aici am fost adusă?
Nu prea departe, dintr-o peşteră, se auzea Un susur ca de apă, care ţâşnea, formând apoi O-ntindere lichidă nemişcată, pură, La fel ca cerul. Neştiutoare încă, m-am întins Pe-al lacului mal verde, care-mi părea Alt cer şi când m-am aplecat ca să privesc, O formă apărea din strălucirea undei, care spre mine Se îndrepta, ca să mă vadă: eu înapoi m-am tras, La fel şi ea; însă plăcându-mi, eu m-am reîntors Şi în curând s-a reîntors şi forma, cu simpatie în priviri ea răspunzându-mi; acolo ochii Aţintiţi mi-ar fi rămas, plini de dorinţe vane, Dacă un glas nu m-ar fi prevenit:
«Ceea ce vezi, frumoasă creatură, tu însăţi eşti; Cu tine piere şi se-nfiripă forma, însă urmează-mă pe mine şi eu te-oi duce Acolo unde nu doar o umbră îţi aşteaptă
îmbrăţişările gingaşe, ci cel al cărui chip Eşti tu; cu el alături, veşnic să te bucuri
PARADISUL PIERDUT
107
Şi lui să-i naşti făpturi asemeni ţie, Tu, mamă, a întregii omeniri.»
Eu ce puteam să fac, decât să îl urmez Pe cel ce nevăzut mă conducea?
Pe tine te-am zărit, înalt şi chipeş, sub un platan, Dar totuşi, mult mai puţin frumos şi mai dulceag, Prietenos şi blând, decât imaginea din apă; Să mă întorc am dat, dar tu, venind pe urma-mi Ai strigat: «întoarce-te, frumoasă Evă! De cine fugi?
Fugi oare, de cel din trupul căruia tu eşti?
Fiinţă ca să-ţi dau, mi-am dăruit chiar coasta, De inimă cea mai aproape, substanţială viaţă, Pe veci alături să te am, drept cea mai scumpă
Şi dragă alinare. Te caut, jumătate a sufletului meu Şi de la tine cer şi jumătatea mea!»
