«O, fruct divin, dulce prin tine însuţi, Dar mult mai dulce cules în felul ăsta, Oprit aici, se pare, pentru că din tine Doar divinităţilor le e permis să guste, Şi totuşi tu din Oameni poţi face Dumnezei.

Şi de ce n-ai face din Oameni Dumnezei, Dacă binele prin asta se sporeşte, iar cel ce l-a făcut Creşte în slavă doar? Hai vino, ferice creatură, Angelică, frumoasă Evă, cu mine împarte fructul!

Oricât de fericită-ai fi acuma, mai vrednică

Vei fi de fericire; gustă din asta şi vei deveni, Tu, printre zei, zeiţă! Iar pe pământ Nu va trebui să stai, ci în văzduh,

PARADISUL PIERDUT 129

Sau chiar în Ceruri, aşa cum meriţi, Să vezi ce viaţă zeii duc aici la fel trăind şi tu!»

Aşa spunând se apropie de mine şi duse La gura mea fructul rupt de el; mirosul îmbielnic Stârni în mine atât de tare pofta, încât Nu am putut decât să gust. îndată după asta Cu el în nori zburai şi dedesubt vedeam Pământul cum se întindea imens Şi minunate privelişti vederii mi se deschideau: Mirându-mă de zborul şi de schimbarea mea, Nu observai cum de lângă mine călăuza-mi Dispăru şi deodată, am căzut

Şi-am adormit din nou. O, cât de fericită-am fost Când m-am trezit şi am aflat că totul A fost doar un vis!" Astfel îi povesti Eva Ce noaptea i se întâmplase, iar Adam Mâhnit astfel răspunse:

"Desăvârşita mea întruchipare, Scumpa mea jumătate, aceste negre gânduri, Ce somnul ţi l-au tulburat, pe mine Mă ating la fel; nu poate să îmi placă ciudatul vis, Din rău cu siguranţă apărut; mă tem de rău, Dar el de unde poate să apară? în tine Nu poate să sălăşluiască, căci tu Ai fost creată pură. Dar tu să ştii Că se găsesc în suflet şi multe alte Josnice însuşiri care servesc, se zice, Raţiunii; între acestea, următoarea în rang îi este Plăsmuirea; din toate lucrurile din afară, Pe care simţurile, cinci, le reprezintă, Ea întruchipează plăsmuiri şi aeriene forme, Pe care Raţiunea le uneşte şi le destramă

130

JOHN MILTON

Şi le transformă în tot ceea ce noi ne negăm Sau afirmăm şi o numim ştiinţă sau opinie; Apoi raţiunea se retrage în singuratica-i odaie, Atunci când şi natura se-odihneşte.

De multe ori, în lipsa ei Plăsmuirea, încearcă s-o imite; dar forme îmbinând greşit, Adesea făureşte lucruri foarte stranii Şi asta mai ales în visuri, când fapte Şi cuvinte din trecut sau din prezent Ciudat se-ntrepătrund. La fel s-a întâmplat, Cred şi în visul tău de-aseară, căci Se găsesc acolo, cuvinte din ce-am vorbit aseară, Dar toate cu o stranie adăugire.

Tu totuşi nu te întrista, căci răul poate să intre Şi să iasă din mintea Omului, precum şi-a Duhurilor, Fără să lase urmă; asta îmi dă speranţă să cred, Că tu, urând ce ai văzut în vis, trează, Nicicând nu o vei săvârşi. Nu fii atunci mâhnită, Şi nu-ţi înoura frumoşii ochi, ce trebuie să fie Mai proaspeţi şi mai senini decât e Dimineaţa, Când surâde Pământului la prima oră; Dar hai să ne trezim şi să ne ducem La proaspetele îndeletniciri, printre izvoare Şi dumbrăvi şi flori, care-şi deschid Plin de parfumul sân, împrăştiind miresme negrăite Care în timpul nopţii, pentru tine sunt păstrate."

Aşa înveselindu-şi el frumoasa soaţă, Ei, parcă supărarea îi trecu, dar o lacrimă sfioasă

Din ochii ei căzu; cu pletele-i o şterse, dar Alte două picături de nestemate apărură

în izvorul de cristal; dar înainte ca să cadă, Adam cu sărutări i le culese, ca nişte semne

PARADISUL PIERDUT

131

Ale căinţei dulci şi-ale sfielii, de teamă

C-ar fi putut păcătui. Fiind acum totul lămurit, Spre câmp ei se grăbiră. Ieşind de sub umbroasa boltă, Lumina zorilor îi întâmpină şi Soarele Abia-nălţat pe cer, cu roata-i încă atingând oceanul, Cu înrourate raze împânzea Pământul, Descoperind întregul răsărit al Paradisului Şi Edenul cu fericiteie-i câmpii; cei doi Adânc se închinară, în semn de preamărire Şi ruga din fiecare dimineaţă şi-o începură; Căci nici de felurite chipuri de-a se ruga Şi nici de sfânt extaz prin strune iscusite exprimat.

Nevoie nu aveau pe Creatorul lor să-l preamărească: Asemenea fluentă elocinţă de pe buze le curgea, în proză ori în versuri numeroase, Melodioase-ncât n-aveau nevoie de harpă

Sau lăută spre a-i spori dulceaţa. începură:

"Acestea-ţi sunt lucrările pline de glorie, Tu, al Binelui Părinte Atotputernic!

A ta e lumea asta minunată şi frumoasă

Şi-atunci ce minunat eşti tu! Tu, fiinţă

De cuvinte mai presus, tu care stai Mai sus de Ceruri şi nu te-arăţi privirii noastre, Lăsându-ne să te ghicim în lucrări de rând, Care-ţi mărturisesc fără odihnă bunătatea Şi puterea ta divină. Grăiţi, voi ce mai bine ştiţi, Voi, îngeri, ai Luminii Fii, care puteţi Să îl priviţi în faţă şi care simfonii şi coruri în ziua care nu cunoaşte noaptea îi cântaţi; Voi, în Cer şi pe Pământ uniţi-vă cu toţi cei care Să-l laude pe el, căci el e primul, cel de pe urmă, Cel din mijloc şi fără de sfârşit!

132

JOHN MILTON

Frumoasă stea, ultima din alaiul nopţii, Dacă nu este a zorilor cu siguranţă

Eşti zălogul zilei, tu care încoronezi Strălucitoarea dimineaţă, în sfera ta Pe Domnul preamăreşte, la ceasul când mijeşte Dimineaţa, la prima oră a dulcei zile.

Tu, Soare, sufletul şi ochii acestei lumi măreţe, Pe Domnul recunoaşte-l mai măreţ ca tine; Fă-i să răsune cântecul de slavă în drumul tău etern, Atunci când urci, dar şi când te cobori Către apus. Tu, Lună, care, ba te-ntâlneşti Cu Soarele la orient, ba străluceşti acum cu stelele; Voi cinci rătăcitoare focuri, care mişcaţi în mistic dans, nu încetaţi să-l preamăriţi Pe cel care din întuneric a strigat: Lumină!

Voi, Aer şi alte elemente, voi primele născute Din ale naturii pântec, voi care în perpetuum cerc Goniţi într-una, voi care amestecaţi, voi ce hrăniţi Mereu ale naturii lucruri; fie ca schimbarea voastră

Fără contenire mereu pe Creator să-l preamărească !

Voi, Ceţuri şi voi Răsuflări, care acum Vă înălţaţi din dealuri sau din lacuri, până când Veşmintele cu aur Soarele vi le pictează, în cinstea marelui Făuritor al lumii ridicaţi-vă!

Chiar de împodobiţi cu nori bolta necolorată, Sau potoliţi cu ploi a gliei sete, suind Sau coborând voi cânturi ridicaţi-i!

Slăviţi-I, voi Vânturi, care din patru colţuri Cu tărie sau mai domol suflaţi!

Voi, vârfurile, Pini, plecaţi-le! Voi, Plante, Toate, legănaţi-vă şi lăudaţi-l!

Fântâni şi voi pâraie, în timp ce curgeţi

PARADISUL PIERDUT

133

Cu susurul melodios pe Domnul preaslăviţi-l!

Glasurile uniţi-vi-le, voi Suflete Ce-n voi purtaţi viaţa: voi, Păsări, care în cântul vostru până la poarta Cerului urcaţi, Purtaţi pe aripile voastre şi-n ale voastre triluri Slava sa! Voi, care lunecaţi prin ape şi voi Vieţuitoare ce pe pământ umblaţi Cu mers semeţ sau care vă târâţi, Fiţi martore ale tăcerii mele, în zori Dar şi în seară; colinele şi văile De cântul meu răsună şi le învaţă slăvirea lui!

Mărire ţie, Domn al Universului, în veci Doar bine să ne dăruieşti; iar dacă noaptea A strâns vreun pic de rău, tu răspândeşte-l, Precum lumina răspândeşte întunericul acum!"

Aşa neprihăniţii se rugară şi peste gânduri Pacea le coborî şi liniştea dintotdeauna.

Plecară către munca dimineţii, pe pajişti Cu flori şi stropi de rouă; acolo unde într-un rând de pomi prea multe crengi creşteau Şi mâini trebuiau ca să rupă încâlceala; Sau viţa către ulmul ei o conduceau să se cunune, Cu braţele-i de nuntă încolăcite să-l cuprindă

Şi zestre aducând ciorchinii săi, Ale lui frunze goale îi împodobi.

Privindu-i cum munceau, cuprins de milă, Al Cerurilor Rege la el chemă pe Rafael, Cel vesel şi de companie iubitor, el, care Pe Tobias l-a însoţit, să se însoare Cu fecioara cununată de alte şapte ori.

"O, Rafael, ai auzit cum că Satan, Scăpat din groapa-ntunecată şi-n Paradis venit,

134