JOHN MILTON
întrebuinţare să le-o dea.
Uimit, acum priveşte cum sub el se-ntinde, Pe-un loc îngust, a naturii întreagă bogăţie, Creată pentru desfătarea simţurilor omeneşti Şi chiar mai mult, e Raiul pe acest Pământ, Căci binecuvântatul Paradis, era grădina Domnului din Ceruri, de el sădită
în estul Edenului, care-şi întindea hotarul Din Auran, spre Est, până la ale Seluciei Regale turnuri, sau acolo unde copiii Edenului De mult, în Telassar, sălăşuit-au.
Pe-acest pământ mirific şi-a rânduit, Mult mai plăcuta sa grădină, Dumnezeu, Pământului fertil el poruncind să facă să răsară
Pomi nobili ce trebuiau să placă vederii, Mirosului şi gustului; şi-n mijlocul grădinii Stătea cu fălnicie al Vieţii Pom, din care Răsăreau fructele-i de ambrozie şi aur vegetal; Iar lângă viaţă era şi moartea noastră: Al Cunoştinţei pom creştea în apropiere, O cunoştinţă a binelui cumpărată atât de scump Pentru că s-a cunoscut şi răul.
La sud, prin Eden, trecea un mare fluviu, Ce cursul nu-şi schimba, ci prin colina aspră, Pe dedesubt trecea; căci Dumnezeu îşi aruncase muntele, asemeni cu grădina, Ridicat deasupra tumultoasei ape, Care, prin vinele acestui afânat pământ, Ce cu o dulce sete o absoarbe, într-o Fântână proaspătă ţâşneşte, stropind Grădina cu pâraie fără număr; Astfel unite, curgeau la vale prin poieni abrupte,
PARADISUL PIERDUT
99
Mai jos, găsind în cale, din nou un râu Ieşi dintr-o întunecată trecătoare, Apoi în patru braţe principale împărţită, Pornea pe felurite căi, faimoase împărăţii Ca să brăzdeze, care nu-i rost să fie amintite; Dar mai degrabă să descrie, de Arta Poate să descrie, cum din fântâna de safir Curg perle orientale şi nisipuri aurite Şi cum pe sub umbrare, nectarul pur şi-l împânzesc Hrănind doar flori vrednice de Paradis, Pe care Arta nu le-a rânduit în paturi şi boschete Ci le-a împrăştiat pe dealuri, văi şi şesuri, Acolo unde soarele de dimineaţă încălzeşte mai întâi Deschisul câmp şi unde umbra nepătrunsă
închide la culoare tufişurile, la ceasul de amiază.
Astfel era această aşezare, un loc rural Cu peisaje felurite, crânguri, unde Lacrimi vărsau copacii, de balsamuri Şi răşini mirositoare, iar din alţii îmbietoare fructe atârnau, de copt aurite.
O, povestirile hesperiene de-ar fi să se-mplinească, Aicea doar ar fi posibil! Pajişti şi coline Se întretăiau şi turme iarba fragedă păşteau Sau poala, de flori plină, a unei văi, îşi arăta întinderea cu flori, în care trandafirul Fără de spini creştea. în altă parte, Grote umbroase şi peşteri ca de gheaţă, Peste care se întindea în chip de mantie, Viţa-de-vie, cu purpuriii struguri, Cu încetineală căţărându-se luxuriantă: în acest timp ape curgeau cu murmur, Pe dealuri răspândite sau către lacul
100
JOHN MILTON
Cu unda de cristal în care se strâng toate.
Iar păsările trilurile în aer îşi ridică; Şi blânde adieri de primăvară respiră
De pământ miresme, unind tremurătoare frunze, în timp ce-universalul Pan, cu Orele şi Graţiile Dănţuind, universala Primăvară conducea.
Nici câmpia cea îndepărtată a Ennei, de unde Prosperina adunase flori, ea însăşi Mândră floare între flori, culeasă
De întunecatul Pluton ş-apoi de Ceres căutată
în lung şi-n lat, prin lume; nici crângul dulce Al lui Daphne, de lângă-Orontes şi nici Izvorul inspirat al Castalinei nu-şi află
Cu Edenul asemănare; şi nici a Niseei insulă
înconjurată de râul Triton, în care Cham bătrânul, Ammon sau Jupiter Libianul Denumit ascunse odată pe Amalthea Cu fiul Rheei; nici muntele Amara, Unde regii abisini îşi ocrotesc copiii, Socotit un paradis de unii,
Stând sub al Etiopiei hotar, aproape De ale Nilului izvoare, înconjurat Cu sclipitoare stâncă, până la care îţi ia o zi întreagă ca să sui; şi nu se-aseamănă
Nici pe departe cu a Asiriei grădină, Unde Duşmanul văzu cu neplăcere, Plăcerile acestea toate, tot felul de vieţuitoare, Noi la vedere şi ciudate; două, ce de departe Păreau mai nobile, înalte şi în picioare, Ca zeii la înfăţişare, purtând pe ei doar cinste, în goala lor maiestate, părând stăpânii tuturor; Şi păreau vrednici, căci în divina lor înfăţişare
PARADISUL PIERDUT
101
Se oglindea imaginea Făuritorului, Iar adevărul, înţelepciunea şi sfinţenia, Curată şi severă (severă, însă în filială libertate), E izvorul adevăratei măreţii în om; Deşi amândoi, ei diferiţi erau, căci nu păreau A fi de-acelaşi sex; El, întru contemplare Şi măreţie hrăzit, ea, pentru graţii dulci Şi moliciune; El, pentru Dumnezeu, ea, Pentru Dumnezeul cel dintr-însul: Cu fruntea-i largă şi frumoasă, cu ochii lui sublimi.
Părea că totul să conducă e făcut; Bărbăteştile-i bucle, pe frunte despărţite de-o cărare, Până pe umeri se revarsă; ea, comoara cea de aur, Neîmpodobită-şi poartă ca un văl, ce cade Până la mijlocul subţire, dar inelat precum Cârceii viţei, semn de supunere, dar cerută
Prin porunci nespus de blânde, cu cât mai Bine oferită de femeie, cu atât mai bine De bărbat primită; supunere sfioasă
Şi modest orgoliu şi dulce plină de iubire împotrivire şi întârziere. Şi nici Misterioasele părţi nu erau pe atunci acoperite, Căci atunci ruşinea vinovată încă nu era; Ruşinea necinstită, dintre lucrările naturii, Onoarea cea mai dezonorantă, născută din păcat, Ce mult ai tulburat întreaga omenire, Cu închipuirea, doar cu închipuirea purităţii, Şi din a omului ferice viaţă, gonita-i Simplitatea şi inocenţa nepătată !
Aşa umblau ei goi, neascuzându-se De ochii îngerilor sau ai lui Dumnezeu, Căci nu gândeau la rău; astfel, ţinându-se de mână,
102
JOHN MILTON
Umblau, perechea cea mai pitorească
Care vreodată în ale dragostei îmbrăţişări S-a întâlnit; Adam, bărbatul cel mai vrednic, Din fiii săi a apărut şi cea mai frumoasă
Dintre fiice, Eva. Sub un umbrar, pe ierburi verzi Lângă o proaspătă fântână se aşezară, După nu mai multă trudă la dulcea lor grădină, De cât era nevoie ca să-l simtă, pe Zefir răcorosul, Odihna să o facă mai profundă, iar foamea Şi cu setea cuvenite. Pentru cină, Culeseră zemoase fructe, de nectaruri pline, Care din copaci îi îmbiau, în timp ce ei, în culcuş moale aşternut cu flori, întinşi stăteau; Din pulpa savuroasă mestecau, iar din coajă
Setea şi-o potoleau; şi nu lipseau prea-fericirii lor Nici zâmbetele drăgăstoase, nici mângâierea, Cum unor soţi frumoşi se cade, uniţi în nupţiala fericire, doar ei doi. în jurul lor Se zbenguiau ale Pământului vieţuitoare, Sălbatice ajunse mai târziu, şi-atunci vânate Prin pădure şi prin sălbăticie; leul, Cu mielul se juca, iar urşii, tigrii, leoparzii, Fără astâmpăr le jucau în faţă; greoiul elefant, Spre veselia lor, trompa cea lungă o încolăcea; în apropiere, şarpele viclean, insinuant, în noduri gordiene se târa, din plin dovedindu-şi Fatala-i şiretenie şi încâlcita-i minte; Altele, pe iarbă ghemuite, păscând priveau în jur, Sau rumegau pe jumătate adormite, căci soarele, La asfinţit, spre insulele din ocean se îndrepta, în timp ce pe a Cerurilor scară, stele urcau Acum spre boltă. Privind în jur uimit, ca la-nceput,
PARADISUL PIERDUT
103
