JOHN MILTON
Departe, peste lume, până-n pragul Iadului Nemărginit, care de-atunci se cheamă
Raiul Nebunilor şi nu la mulţi le era cunoscut, Atunci fiind nepopulat, pustiu.
Trecând pe-acolo, descoperi Duşmanul Globul acesta-ntunecat şi lungă vreme îl cutreieră, până într-un sfârşit, când Un licăr, ca de crăpat de ziuă, îi întoarse paşii Cei mult umblaţi; departe-n zare el distinge Un edificiu înalt până la zidul Cerului, Deasupra căruia apărea o poartă, ca de palat împărătesc, însă mult mai bogată, Cu falnic frontispiciu de diamant şi aur înfrumuseţată; bătută-n nestemate orientale Strălucea arcada, pereche neavând pe-acest pământ, După model sau după pana celui ce-a proiectat-o.
Treptele erau asemeni cu acelea pe care lacob A văzut suind şi coborând cete de străji strălucitoare, Când din Esau, el a fugit către Padan-Aran Şi, pe câmpia Luz, visând sub cerul liber Se auzi un strigăt: "Aceasta-i poarta Cerului!"
Fiecare treaptă misterios a fost sortită
Şi nu întotdeauna se putea vedea, de multe ori Fiind trasă sus în Ceruri; iar dedesubt, o mare Sclipitoare de jasp şi sclipitoare perle se-ntindea, Pe care cei ce veneau pe urmă de pe Pământ, Sosind de îngeri îndrumaţi sau peste lac zburând, Răpiţi în care trase de roibi de foc.
Scările se coborau atunci fie să-l ispitească
Pe Duşman cu un uşor urcuş, fie să-i întărească
Trista îndepărtare de la ale fericirii porţi; Deasupra locului sfinţit al Paradisului,
PARADISUL PIERDUT
83
Se deschidea o trecere cu mult mai largă decât acea Care muntele Sion îl trece, Ia fel şi pe Ţinutul Făgăduinţei, pământ atât de drag Lui Dumnezeu. Pe calea aceasta, Treceau adesea îngeri, să viziteze fericite triburi, Porunci supreme să le ducă, iar ochiul Lui Se desfăta privind aceste triburi, din Panea, Izvor al apei râului Iordan, până-n Bersaba, Unde Pământul sfânt are hotare cu Egiptul Şi cu ţărmul arabic; aşa era întinderea de mare Care-ntunericul îi limita, încât părea O graniţă ce stăvilea oceanul; De-aici, pe treapta cea mai joasă stând A scării aurite ce suia spre poarta Cerului, Satan privea uimit la falnica vedere a lumii Ce în faţă i se întindea. Precum iscoada Care prin primejdii multe, prin beznă şi pustiu A mers o noapte-ntreagă, când, în sfârşit, Lumina veselă a zorilor lăsă să se-ntrevadă, De pe-o colină înaltă, pământ străin, într-o privelişte văzută pentru prima oară, Sau o cetate mare, renumită, cu turnuri multe, Sclipitoare şi cu piramide, pe care Soarele care răsare le-nvăluie cu ale saie raze; Asemenea uimire t-a lovit pe Duhul rău, Deşi văzuse Cerul înainte şi cu ochii cuprinzând Această aşa frumoasă lume, invidie mai mare îi cuprinse. Jur-împrejur cu ochii totul cuprindea (Uşor fiindu-i asta, cum stătea deasupra Acoperişului rotund ai umbrei nopţii), din punctul Cel de răsărit al Cumpenei şi pân'la steaua Cea lânoasă ce poartă Andromeda peste orizont,
84
JOHN MILTON
Departe peste-Atlanticele mări; apoi, din pol în pol privi Lăţimea orizontului şi fără să se mai oprească, Drept înainte îşi prăvăli precipitatul zbor, Spre cea dintâi regiune a acestei lumi, Cu uşurinţă şerpuind prin marmoreanul aer Şi printre stelele nenumărate, ce de departe Străluceau ca nişte astre, dar de aproape, Alte lumi păreau; ori lumi, ori insule-ale fericirii, La fel cu-ale Hesperiei străvechi grădini, Binecuvântate câmpuri, văi în floare, crânguri, Ostroave, de trei ori fericite! Dar nici o clipă
Nu-şi pierdu Satan ca să întrebe cine locuia acolo; Deasupra tuturor, astrul cel de aur, Asemeni în splendoare Cerului, privirea i-o atrase; Din drumu-i către acesta se întoarce, plutind Pe firmamentul liniştit (dacă pe jos, pe sus, Prin centru-i, pe afara-i, e greu de spus), Către acel ce luminează ciopor de-obişnuite Constelaţii, ce stau la o distanţă cuvenită
De Domnul lor, care le-mparte lumina de departe.
Mişcându-se, în dansul lor stelar le intră numere Care măsoară zilele, şi lunile, şi anii; Către lumina lui ce toate le înveseleşte, De raza lui magnetică, sunt cu iuţeală învârtite, Cea care încălzeşte Universul cu foc domol Şi care-n orice miez pătrunde cu blândeţe, Virtuţi ascunse strecurând, chiar şi-n adâncuri, Atât de minunat e aşezat strălucitorul!
Acolo se opri Duşmanul, şi poate Niciodată astronomul, pe orbul Soarelui, Asemeni pată n-a văzut, cu ajutorul Opticei lui sticle. Locul pe care ateriza
PARADISUL PIERDUT
85
Era strălucitor dincolo de cuvinte şi Nu se-asemuia cu nici un altul, metal sau piatră
De pe Pământ. Nu toate părţile erau la fel, Dar toate erau pătrunse de-aceeaşi strălucire Scăpărând de raze, cum e pătruns de foc încinsul fier; metal dacă era, părea Parte de aur şi parte de argint; iar de era de piatră
Părea rubine sau topaz în parte şi-n parte crizolit, Ca cele doisprezece pietre, ce-n pieptul Lui Aaron sclipeau; sau poate că era piatra, Mai mult închipuită, decât văzută, Pe care filozofii o cătară-n van, chiar dacă, Prin puternica lor artă, pe neastâmpăratul Hermes ţintuiesc, sau din valurile mării Pe Proteu îl cheamă, trecându-l printr-un alambic Şi astfel, la forma sa îl readuc.
Şi ce minune atunci, c-aceste câmpuri Respiră elixirul pur şi că prin râuri curge aur, Atunci când, cu o singură atingere, Alchimistul Soare, chiar de-i atât de-ndepărtat de noi, în întuneric făureşte atâtea lucruri preţioase în vii culori şi efecte atât de rare?
Aici Diavolul află privelişti noi care să-l uluiască; în depărtare ochii îi comandă, şi nu găseşte Nici obstacole, nici umbre, căci totul este Numai soare ca şi atunci când ale sale raze Cad drept din culmile amiezii, de la-nălţime de Ecuator, făcând ca nici umbra unui corp opac Să nu se poată răspândi; iar văzduhul Niciunde atât de limpede, razele-i ascuţite Făcea în lucruri, de departe, să pătrundă; Curând privirea îi căzu pe-un înger glorios,
86
JOHN MILTON
Acelaşi care fu văzut de Sfântul loan în soare: Stătea întors cu spatele la el, dar asta Strălucirea nu i-o ascundea; pe cap purta, Rotundă, o tiară aurie, dintr-un mănunchi de raze, Iar buclele-i, nu mai puţin de luminoase, Pe umeri i se revărsau, ca aripi fâlfâind în aer; Părea ori adâncit în cugetare, ori lucruri măreţe înfăptuind. Vesel era Spiritul necurat, Pe rând acum ca să-şi găsească pe cineva Ce să-l îndrume, în Paradis ca să ajungă, Sălaşul fericit al Omului, scopul călătoriei sale Şi începutul nefericirii noastre.
Dar se gândi întâi Duşmanul să-şi facă
înfăţişarea mult mai potrivită, căci altfel ar putea Lucrarea să i-o strice sau să i-o încetinească.
Şi-acum apare în chip de Heruvim, Nu dintre cei dintâi, însă destul ca pe al său chip Să apară cerescul zâmbet, iar trupu-i Graţie răspândea, atât de bine se ştia preface; Sub o coroniţă părui, căzând în bucle, I se juca pe amândoi obrajii; aripi avea Cu pene colorate, cu fir de aur împletite; Veşmintele-sumare, potrivite pentru un Mers rapid, iar în mână ţinea o varga de argint.
Neauzit, aproape nu ajunse; strălucitorul înger Chipul radios spre dânsul îşi întoarse, Vestit de urechea-i fină. Satan recunoscu în el Pe Uriel, Arhanghelul, unul dintre cei şapte Care în a lui Dumnezeu prezenţă, De tronul său aproape, stau gata de poruncă, Şi ochii, care prin tot Cerul îi aleargă, Sau pe pământ, poartă iute mesajul
PARADISUL PIERDUT 87
Pe pământ, pe mare, uscat sau umed.
Acestuia Satan i se adresează:
"Tu, Uriel, cel care cdntre cele şapte Duhuri Ce stau în faţa tronului lui Dumnezeu, Cel glorios şi strălucit, tu care eşti acel dintâi Ce tălmăceşti divina vrere printre cei din Ceruri; Aici fără-ndoială că vei obţine aceleaşi mari onoruri, Trimis fiind, prin ochii iui, creaţia Să i-o vizitezi; dorinţă negrăită mă încearcă
Să văd şi să cunosc aceste creaţii minunate, Dar mai ales pe Om, care e desfătarea cea dintâi El, pentru care toate aceste minunăţii a ridicat; Asta m-a mânat pe mine din corul Heruvimilor Să ies şi pe aici să rătăcesc de unul singur.
O, Serafim strălucitor, spune-mi în care Din strălucitorii orbi sălăşluieşte Omul, Sau n-are nici un loc statornicit Ales de el, unde să locuiască?
