Tu cu tandreţe mâna-mi în mâna-ţi mi-ai apucat, Eu m-am supus şi am văzut cum frumuseţea îţi este întrecută de graţie masculină

Şi de înţelepciune, care, ea singură, Este cu adevărat frumoasă."

Aşa vorbi universala mamă, în ochi Cu veşnică dorinţă conjugală şi cu supunere Sfioasă, plecându-se pe primul nostru tată

Să-l îmbrăţişeze; pe jumătate-ascuns sub Valurile bălaiului ei păr, al ei sân gol De pieptul lui se-atinse; el, încântat, De frumuseţea-i şi de farmecele ei supuse, Zâmbea cu dragoste înălţătoare, aşa cum Jupiter, lunonei îi zâmbeşte, când sămânţa Florilor de mai, în nori ea o sădeşte Şi pe ale doamnei lui buze, depuse Al lui neprihănit sărut. întoarse Dracul capul,

108

JOHN MILTON

Cu invidie, cu ochi gelos şi cu invidie, Privindu-i dintr-o parte şi-n mintea lui El astfel plănui: "Cruntă privelişte, dezgustătoare!

Astfel aceştia doi, pierduţi în paradisul îmbrăţişării lor, iar din preaplinul fericirii lor, Un Eden şi mai fericit vor face; în timp ce eu în Iad mă aflu, lipsit de dragoste şi bucurie, înconjurat de dorinţă arzătoare, nu cea mai mică

Dintre-a noastre cazne, în veci neîmplinită

Şi arzând de chinul aşteptării. Şi totuşi, Să nu uit ce-am câştigat din gura lor: Se pare că nu toate sunt ale lor; un pom fatal în Rai există, numit al Cunoştinţei, din care Le e oprit să guste. Cunoaşterea oprită?

Fără motiv şi dă de bănuit. De ce cunoaşterea Stăpânul lor nu le-ar dori-o? E oare un păcat Ştiinţa? E oare moarte? Nu pot ei exista Decât prin ignoranţă? Aceasta este Fericita lor stare, dovada ascultării Şi-a credinţei? O, frumoasă temelie, pe care Eu să construiesc ruina! De-aici în mintea lor am să aţâţ dorinţa de a şti Mai multe şi de a refuza porunca lui pizmuitoare Menită doar în beznă să îi ţină, căci Prin cunoaştere aidoma divinităţilor Ei ar putea ajunge; astfel ei aspirând să fie, Gustă şi apoi mor. Ce altceva mai poate să se întâmple?

Dar mai întâi cu de-amănuntul să cercetez Grădina şi nici un colţ să nu las nevăzut; O şansă, numai şansa mă poate duce Acolo unde vreun spirit ceresc să întâlnesc, Lângă fântână sau pitit în umbră-adâncă,

PARADISUL PIERDUT

109

De la care să aflu mai multe aş putea.

Trăieşte cât mai poţi, încă fericită pereche Şi bucură-te de mici plăceri până când mă întorc Căci lungă îţi va fi nefericirea care va urma!

Astfel spunând, el mândri paşi întoarse dispreţuitor, Şi spionând viclean porni prin văi şi prin păduri, Coline şi câmpii. în timpul ăsta, la capătul opus Acolo unde Cerul, pământul şi oceanul Se întâlnesc, soarele apunând lin cobora, Lovind cu razele-i de seară a Edenului poartă.

Era o stâncă de alabastru, ajunsă până-n nori, Mult prea departe, o cărăruie şerpuia Dinspre Pământ, până la o intrare înaltă; Tot restul nu era decât o stâncă abruptă, Cu neputinţă de urcat, iar între Stâlpii cei de piatră, îngerul Gabriel stătea, în aşteptarea nopţii, şef al angelicelor gărzi, în jurul lui, în jocuri curajoase angajaţi Erau toţi tinerii neînarmaţi ai Cerului; Armurile cereşti, cu scuturi, lănci şi coifuri De diamante şi de aur scăpărând, Ei sus le atârnau. Alunecând pe-o rază, Şi iute ca stelele ce cad în noapte, când Toamna, vapori ca de foc văzduhul taie Şi marinarilor arată din care punct De pe busolă să se ferească de năbădăiosul vânt.

Astfel vorbi cu mare grabă:

"O, Gabriel, îndatorirea ta, cu mare străşnicie, E să veghezi ca în acest sălaş al fericirii Nimica rău să nu pătrundă şi nici Să se apropie măcar. Astăzi, pe l-a amiezii oră, La sfera mea veni un Spirit, zelos, părând

110

JOHN MILTON

Că vrea mai multe să cunoască

Dintre lucrările celui Atotputernic, Cu preacădere Omul, ultima întruchipare A chipului lui Dumnezeu; calea i-am îndrumat Puţin şi zborul iute i l-am urmărit, Dar, ajuns la piscul care stă la nord de Eden, Privirea i-am descoperit-o străină fiind De Ceruri, de pasiuni sălbatice întunecată; Cu ochii eu l-am urmărit, dar l-am pierdut în umbră. Mă tem că unul din ceata alungată

S -ar fi aventurat afară din Infern, Noi greutăţi ca să stârnească; pe-acesta Grija ta e să-l descoperi."

Războinicul înaripat la vorbele acestea îi răspunse:

"O, Uriel, nu-i de mirare că văzul tău Fără cusur, atunci când stai pe discul Soarelui, Cuprinde totul în lung şi-n lat; prin poarta asta Nimeni nu trece, decât acei ce vin din Ceruri, Iar de la al amiezii ceas, nu s-a înfăţişat Nici o făptură; dacă vreun Spirit de alt soi Hotarele acestea le-a trecut, tu ştii prea bine, Că nu sunt ziduri făcute din materie, Pe care să nu le poată trece o substanţă spirituală.

Dar dacă a reuşit, sub orice înfăţişare.

Aicea să pătrundă, eu, până dimineaţă

Voi şti de cine tu mi-ai pomenit."

Astfel îi promise şi Uriel se întoarse La îndatorirea sa, pe raza luminoasă, Care îl purta acum spre soarele apus Către Azore; sau primul orb, atât de iute, Se rostogolise în zilnica-i rotire,

PARADISUL PIERDUT

111

Ori Pământul, mult mai încet, Printr-o rotire mult mai scurtă către est, Lăsase acolo Soarele pictând cu aur Şi cu purpură toţi norii care La tronu-i din apus îl însoţeau.

Acuma recea Noapte se apropia şi Amurgul Cenuşiu, cu mantia sa sobră totul în jur învăluia; liniştea îi însoţea, căci păsări Şi jivine, erau pitite în cuiburi sau Culcuşuri făcute-n iarbă; numai privighetoarea, Care întreaga noapte drăgăstoasa tânguire îşi cânta. Liniştii îi pria! Pe firmament Sclipeau acum safire vii: Hesperus, Care oastea din stele conducea, lucea Cel mai puternic, până când Luna, în toată maiestatea ei din nouri apărea, Regina nopţii de necontestat, lumina îşi dezvăluia Şi peste umbre mantia de argint îşi arunca.

Atunci Adam astfel îi spuse Evei:

"Frumoasa mea consoartă, la ceas de noapte Totul în jur se odihneşte şi la odihnă

Ne îndeamnă şi pe noi; de când De Dumnezeu create, munca şi odihna Ca ziua şi cu noaptea, urmează una după alta; Roua somnului, cu greutatea-i moale, închide peste ochii noştri pleoapa; alte creaturi, Ce ziua-ntreagă umblă fără treabă, nevoie De odihnă mai puţină au; omului, îi este Zilnic hărăzită o trudă zilnică, a minţii Şi a trupului, ce dovedeşte demnitatea sa Şi grija Cerului, în orice omul face, în timp ce alte animale stau degeaba

112

JOHN MILTON

Şi Domnul de-ale lor fapte nu ia seama.

Mâine, înainte ca răcoarea dimineţii La răsărit să ne-nconjoare cu lumină, Trebuie să ne trezim şi să pornim Către plăcuta munca noastră: să îngrijim De flori, de verzile alei, pe care ne plimbăm La prânz, sub bolţile de ramuri, care-şi râd De-ndemânarea noastră slabă; mai multe mâini S-ar cere ca să le stăpânim creşterea Fără măsură; bobocii şi răşina care curge Stau risipite, vederii neplăcute, cerând A fi îndepărtate, de vrem să ne plimbăm Lipsiţi de griji; până atunci, precum e a Naturii Voie, Noaptea ne îndeamnă la odihnă."

La aste vorbe, Eva, în frumuseţea-i desăvârşită, îi răspunse:

"Hărăzitorul şi stăpânul meu, ceea ce tu îmi ceri, Urmez fără-ntrebări. Aşa ne poruncit-a Domnul, El este legea ta, iar tu a mea! Să nu ştie prea multe E cea mai fericită ştiinţă a femeii şi a sa mândrie.

Vorbind cu tine uit cum trece vremea, Şi anotimpurile, cu schimbarea lor, îmi sunt Plăcute toate. Ce dulce e suflarea dimineţii, Trezirea ei în ciripit sublim de păsări, Cât de plăcut e soarele, când pe acest pământ încântător, îşi răspândeşte razele, pe iarbă, Pe fructe şi pe flori, pe arbori, toate sclipind De rouă! Şi ce mireasmă are acest pământ fertil După ce-a fost stropit de-o dulce ploaie; Şi dulce e venirea blândei Seri; apoi tăcuta Noapte, Cu pasărea-i solemnă şi Luna cea frumoasă

Şi nestematele din Ceruri, alaiul ei de stele;

PARADISUL PIERDUT

113

Dar nici chiar răsuflarea Dimineţii, care apare în farmec de ciripit de păsări; nici Soarele Care răsare pe-acest pământ încântător; Nici iarba, fructele sau florile sclipind de rouă, Miresmele de după ploaie sau blânda înserare; Nici tăcuta Noapte, cu pasărea-i solemnă

Şi nici plimbările sub clar de lună, la lumina Stelelor strălucitoare, n-au farmec şi dulceaţă