Astfel, cu dificultate, el drumul îşi urma, Dar, în curând, stranie schimbare Se petrecu: căderea Omului. Păcatul şi cu Moartea îl urmau de-aproape (aceasta Voia Cerului fiind), pavând în urma lui, Drum neted şi bătut, peste Abisu'-ntunecat Cu-a sa genune arzătoare peste care durară
Un pod de o lungime nemaipomenită, Din Iad şi până-n orbul de afară.
Al acestei lumi plăpânde; pe acest pod, Spirite perverse într-una trec, încoace şi încolo, încercând pe muritori să-i pedepsească, Afară doar de cei pe care îngerii Jos sau Dumnezeu îi au în pavăză.
Dar în sfârşit acum, a luminii sacră influentă
Simţită începe a se face şi din zidurile Cerului Un răsărit strălucitor, din sânul nopţii mohorâte Izbucneşte. Aici începe graniţa naturii Şi de aici începe Haosul să se retragă, Ca un duşman învins, de la lucrarea-i Cea mai importantă, cu tumult mai puţin Şi vuiet mult mai slab. Satan Cu mai puţină trudă şi chiar cu uşurinţă, Alunecă pe valuri liniştite, de o lumină
Pâlpâindă călăuzit şi, ca un vas bătut De mari furtuni, care cu bucurie Ancorează-n port, chiar cu catarge Şi parâme rupte; sau, chiar în golul cel mai vast,
64
JOHN MILTON
Ce pare aer, cu aripile larg desfăşurate, în linişte priveşte de departe imperiul Cerului, Atât de întins, încât nu ştie de e pătrat Sau e rotund, cu turnuri de opal şi Cu creneluri, cu viu safir împodobit, Unde odată i-a fost şi lui lăcaşul; Şi, repede trecând, văzu această Lume într-un cerc de aur atârnată, ca mărime, Unei stele mici, de lângă lună, asemănându-se.
Aici, prea plin de gândul răzbunării, el blestemat Şi la o oră blestemată, se avântă spre Ceruri.
Cartea a lll-a Salut, Lumină sfântă, a Cerului întâi născută, Sau a razelor eterne, pe tine, neprihănită, Te pot descrie-aşa? De vreme ce lumină-i Dumnezeu, şi-n veci doar în lumina neajunsă
Sălăşuit-a, înseamă c-a sălăşluit în tine, Strălucitor efluviu din strălucitoare-esenţă
Necreată sau mai degrabă râu
De pur eter îţi place ţie ca să fii chemată?
Dar cine ţi-ar destăinui izvorul? înainte De a fi Soarele şi Cerul, erai doar tu, Şi ca un larg veşmânt, la glasul Domnului, învăluit-ai lumea ce se ridica din ape, Creată din neant şi golul infinit.
La tine vin acum în zbor cutezător, Scăpat de lacul Styx, chiar dacă
Mult prea mult am stat, în ăst locaş obscur, întârziat fiindu-mi zborul, hălăduind Prin bezna de afară, cântând de Haos Şi de eterna Noapte, cu alte-acorduri Decât cele aie lirei lui Orfeu.
Povăţuit de o cerească Muză să mă. încumet La întunecata coborâre şi apoi din nou să urc, Un lucru trudnic şi cam rar: pe tine
66
JOHN MILTON
Neschimbată te găsesc şi-ţi simt Vitala strălucire suverană, dar tu nu vezi Aceiaşi ochi, ce se rotesc în van, Să întâlnească pătrunzătoarea-ţi rază, Dar care asfinţitul îl găsesc, de când Le-a stins orbita un strop de-al tău senin, Sau de când un văl de-ntunecime l-a împăienjenit. Şi totuşi, să cutreier N-am încetat, în locuri cu izvoare limpezi, Dumbrăvi umbroase şi coline însorite, Pe unde Muzele hălăduiesc şi unde Regăsesc iubirea pentru cântecele sacre; Dar, mai ales, Sionule, la tine vin, în ceas de noapte, printre pârâuri Şerpuind prin înflorite pajişti, în veci spălându-ţi sfintele picioare.
Şi nu îi uit nici pe cei doi, asemeni mie în nenorocire, la fel de-am fi şi-n glorie!
Pe Maeonides, orbul, şi pe Thamyris, cel orb, Nici pe Tiresias să nu-l uit, ori pe Phineus, Cu toţii vechi profeţi; atunci, cu gânduri Mă hrănesc, care din sine, armonioase Stihuri izvodesc, aşa cum pasărea de veghe, în întuneric cântă şi de sub cel mai des frunzar Revarsă notele-i nocturne. Astfel, cu anul, Anotimpurile se întorc, dar pentru mine Ziua nu se-ntoarce, sau dulcea apropiere A dimineţii sau a serii, a-mbobocirii primăverii Şi nici al verii trandafir; nu văd nici turme sau cirezi Şi nici a omului înfăţişare, ci în loc, doar nori Şi beznă veşnică, ce mă-nconjoară; Rupt de plăcutele cărări umane, şi-n faţă
PARADISUL PIERDUT
67
Desfăşurându-mi-se cartea cunoaşterii, De-un aib universal, din care Ale naturii faceri sunt şterse pentru mine, Şi înţelepciunea, cu desăvârşire-nchisă.
Cu atât mai mult, o tu, celestă lumină, Străluceşte înăuntru-mi şi mintea-mi iradiază; Acolo dăruieşte-mi ochi şi de pe ei alungă ceaţa, Să pot vedea, să pot descrie lucruri, Ce se ascund vederii muritoare.
De pe înaltul tron unde şedea, Atotputernicul, Chiar decât slava mai înalt, ochii îşi aplecă
Dintr-o privire, întreaga muncă să-şi cuprindă: în juru-i, toate preasfinţiile din Cer, ca roi de stele Se strângeau, iar din privirea Lui primeau Beatitudine de neînchipuit; în dreapta sa Şedea strălucitoarea închipuire a gloriei sale: Unicul său fiu; la început văzu Pământul, Unde stăteau ai noştri primi părinţi, Singurii doi, ce din întreaga omenire în grădina fericirii sălăşluiau, gustând Din roadele nemuritoare ale iubirii Şi-ale bucuriei, o bucurie neîntreruptă
Şi o iubire neasemuită în această binecuvântată
Solitudine; Satan trecu apoi deasupra Iadului şi-a lui genuni şi dând ocol la zidul Cerului, De dinspre partea Nopţii, în văzduhul Sublim şi-ntunecat, gata acum ca să-şi oprească
Aripile ostenite şi picioarele nerăbdătoare Să poposească pe învelişul tare al acestei lumi, Care părea pământ solid să fie, Dar fără firmament, nu era sigur dacă
Ceea ce vede este oceanul sau văzduhul.
68
JOHN MILTON
De la-nălţime, Dumnezeu privea la el, Cu ochii-i ce pătrund şi în prezent, şi în trecut Şi-n viitor, şi către unicul său fiu zise:
"Tu, fiul meu, cel unic zămislit, au vezi tu oare De ce furie e stârnit Duşmanul nostru, pe care Nici o graniţă nu pare a-l opri, nici toate lanţurile în care fuse ferecat şi nici chiar hăul imens al Iadului? E-atât de aplecat asupra disperatei Sale răzbunări, încât nu vede că se va întoarce Asupra capului său rebel. Şi-acum, scăpat De toate lanţurile, iată-l, zboară în apropierea Cerului, Chiar la hotarele luminii şi se îndreaptă
Către lumea nou creată, spre omul Ce l-am aşezat acolo, să vadă dacă-l poate nimici, Sau şi mai rău, să-l ispitească; da, şi-l va ispiti Căci omul va ceda la ale sale mincinoase ticluieli Şi-şi va călca uşor porunca-i unică, Singurul legământ al ascultării sale, căzând şi el Şi toată rasa-i necredincioasă. Şi vina-a cui va fi?
A cui decât a sa? Ingratul, de la mine a avut Tot ce-a putut avea; drept l-am făcu şi bun, De sine stătător, destul să poată ţine piept ispitei, Dar totuşi, liber ca să cadă. La fel, Puterile Eterice Creat-am şi Duhurile toate, pe amândouă: Cele ce-au rezistat ispitei şi cele ce-au căzut.
Nebucurându-se de libertate, oare ce dovadă
