Cartea a lll-a Salut, Lumină sfântă, a Cerului întâi născută, Sau a razelor eterne, pe tine, neprihănită, Te pot descrie-aşa? De vreme ce lumină-i Dumnezeu, şi-n veci doar în lumina neajunsă

Sălăşuit-a, înseamă c-a sălăşluit în tine, Strălucitor efluviu din strălucitoare-esenţă

Necreată sau mai degrabă râu

De pur eter îţi place ţie ca să fii chemată?

Dar cine ţi-ar destăinui izvorul? înainte De a fi Soarele şi Cerul, erai doar tu, Şi ca un larg veşmânt, la glasul Domnului, învăluit-ai lumea ce se ridica din ape, Creată din neant şi golul infinit.

La tine vin acum în zbor cutezător, Scăpat de lacul Styx, chiar dacă

Mult prea mult am stat, în ăst locaş obscur, întârziat fiindu-mi zborul, hălăduind Prin bezna de afară, cântând de Haos Şi de eterna Noapte, cu alte-acorduri Decât cele aie lirei lui Orfeu.

Povăţuit de o cerească Muză să mă. încumet La întunecata coborâre şi apoi din nou să urc, Un lucru trudnic şi cam rar: pe tine

66

JOHN MILTON

Neschimbată te găsesc şi-ţi simt Vitala strălucire suverană, dar tu nu vezi Aceiaşi ochi, ce se rotesc în van, Să întâlnească pătrunzătoarea-ţi rază, Dar care asfinţitul îl găsesc, de când Le-a stins orbita un strop de-al tău senin, Sau de când un văl de-ntunecime l-a împăienjenit. Şi totuşi, să cutreier N-am încetat, în locuri cu izvoare limpezi, Dumbrăvi umbroase şi coline însorite, Pe unde Muzele hălăduiesc şi unde Regăsesc iubirea pentru cântecele sacre; Dar, mai ales, Sionule, la tine vin, în ceas de noapte, printre pârâuri Şerpuind prin înflorite pajişti, în veci spălându-ţi sfintele picioare.

Şi nu îi uit nici pe cei doi, asemeni mie în nenorocire, la fel de-am fi şi-n glorie!

Pe Maeonides, orbul, şi pe Thamyris, cel orb, Nici pe Tiresias să nu-l uit, ori pe Phineus, Cu toţii vechi profeţi; atunci, cu gânduri Mă hrănesc, care din sine, armonioase Stihuri izvodesc, aşa cum pasărea de veghe, în întuneric cântă şi de sub cel mai des frunzar Revarsă notele-i nocturne. Astfel, cu anul, Anotimpurile se întorc, dar pentru mine Ziua nu se-ntoarce, sau dulcea apropiere A dimineţii sau a serii, a-mbobocirii primăverii Şi nici al verii trandafir; nu văd nici turme sau cirezi Şi nici a omului înfăţişare, ci în loc, doar nori Şi beznă veşnică, ce mă-nconjoară; Rupt de plăcutele cărări umane, şi-n faţă

PARADISUL PIERDUT

67

Desfăşurându-mi-se cartea cunoaşterii, De-un aib universal, din care Ale naturii faceri sunt şterse pentru mine, Şi înţelepciunea, cu desăvârşire-nchisă.

Cu atât mai mult, o tu, celestă lumină, Străluceşte înăuntru-mi şi mintea-mi iradiază; Acolo dăruieşte-mi ochi şi de pe ei alungă ceaţa, Să pot vedea, să pot descrie lucruri, Ce se ascund vederii muritoare.

De pe înaltul tron unde şedea, Atotputernicul, Chiar decât slava mai înalt, ochii îşi aplecă

Dintr-o privire, întreaga muncă să-şi cuprindă: în juru-i, toate preasfinţiile din Cer, ca roi de stele Se strângeau, iar din privirea Lui primeau Beatitudine de neînchipuit; în dreapta sa Şedea strălucitoarea închipuire a gloriei sale: Unicul său fiu; la început văzu Pământul, Unde stăteau ai noştri primi părinţi, Singurii doi, ce din întreaga omenire în grădina fericirii sălăşluiau, gustând Din roadele nemuritoare ale iubirii Şi-ale bucuriei, o bucurie neîntreruptă

Şi o iubire neasemuită în această binecuvântată

Solitudine; Satan trecu apoi deasupra Iadului şi-a lui genuni şi dând ocol la zidul Cerului, De dinspre partea Nopţii, în văzduhul Sublim şi-ntunecat, gata acum ca să-şi oprească

Aripile ostenite şi picioarele nerăbdătoare Să poposească pe învelişul tare al acestei lumi, Care părea pământ solid să fie, Dar fără firmament, nu era sigur dacă

Ceea ce vede este oceanul sau văzduhul.

68

JOHN MILTON

De la-nălţime, Dumnezeu privea la el, Cu ochii-i ce pătrund şi în prezent, şi în trecut Şi-n viitor, şi către unicul său fiu zise:

"Tu, fiul meu, cel unic zămislit, au vezi tu oare De ce furie e stârnit Duşmanul nostru, pe care Nici o graniţă nu pare a-l opri, nici toate lanţurile în care fuse ferecat şi nici chiar hăul imens al Iadului? E-atât de aplecat asupra disperatei Sale răzbunări, încât nu vede că se va întoarce Asupra capului său rebel. Şi-acum, scăpat De toate lanţurile, iată-l, zboară în apropierea Cerului, Chiar la hotarele luminii şi se îndreaptă

Către lumea nou creată, spre omul Ce l-am aşezat acolo, să vadă dacă-l poate nimici, Sau şi mai rău, să-l ispitească; da, şi-l va ispiti Căci omul va ceda la ale sale mincinoase ticluieli Şi-şi va călca uşor porunca-i unică, Singurul legământ al ascultării sale, căzând şi el Şi toată rasa-i necredincioasă. Şi vina-a cui va fi?

A cui decât a sa? Ingratul, de la mine a avut Tot ce-a putut avea; drept l-am făcu şi bun, De sine stătător, destul să poată ţine piept ispitei, Dar totuşi, liber ca să cadă. La fel, Puterile Eterice Creat-am şi Duhurile toate, pe amândouă: Cele ce-au rezistat ispitei şi cele ce-au căzut.

Nebucurându-se de libertate, oare ce dovadă

De ascultare şi credinţă puteau să dea?

Cum să-mi fi fost pe plac aşa o ascultare, Când raţiunea şi voinţa (alegere fiind şi raţiunea), De libertate fiind lipsite, dacă există, sunt în van, Căci ele-ar fi servit nevoii, şi nu mie?

Astfel c-u fost creat aşa cum drept era

PARADISUL PIERDUT

69

Şi nu pot să-şi acuze Creatorul şi nici destinul, Ca şi cum predestinarea i-ar fi condus.

Singuri, prin propria voinţă, îşi hotărâră

Răzvrătirea, nu eu; chiar prevăzută, Preştiinţa mea greşeala să le schimbe Nu putea. Deci, fără cel mai mic impuls Şi fără nici o umbră de influenţă de la soartă

Sau prevederea mea de neschimbat, Cad în greşeală, ei singuri responsabili Şi-n judecată, şi-n alegere; eu liberi l-am creat şi liberi trebuie să rămână

Până când ei înşişi în lanţuri se vor fereca; Altfel s-ar cere firea să le-o schimb Şi să revoc tot eu eterna lege, cea care Şi libertatea lor a ordonat.

Oamenii vor cădea, de-aceştia primii ispitiţi, Aşa că omul va cunoaşte îndurare, Ceilalţi, însă, nu: în milă şi-n dreptate, Astfel, în Cer şi pe Pământ, va triumfa înaltă slava mea. Dar mila, cea de pe urmă

Şi cea dintâi, va străluci-ntre toate cel mai tare "

în timp ce Domnul astfel glăsuia, Cerul Cu-aromă de ambrozie se umplea, iar binecuvântatul spirit risipea Un simţământ al unei negrăite bucurii.

Dincolo de orice-asemuire, se vedea Şi fiul Domnului, de glorie-nconjurat; în ei întruchipată, a Tatălui pură esenţă

Strălucea, iar pe faţa sa divina compasiune, Iubirea fără margini şi îndurarea Se citeau. El astfel către Tatăl său grăi:

"O, Tată, plin de îndurare fost-a vorba

70

JOHN MILTON

Care a închis divina-ţi cuvântare, în care spui că totuşi Omul se va bucura De îndurare, căci amândouă, Cerul Şi Pământul, înaltă laudă îţi vor aduce, Prin numeroase imnuri şi cântări, De tine binecuvântate-n veci, vor răsuna, înconjurându-ţi tronul. Dar oare Omul Va fi de tot pierdut, el, ultima ta plăsmuire Şi cel mai tânăr fiu al tău, să cadă, Chiar şi împins de nebunia sa şi ispitit?

Departe acest gând să fie de tine, Tată, Tu cel ce eşti judecătorul lucrurilor Pe care le-ai creat şi numai drept Vei judeca de-a pururi. Vrei oare Ca duşmanul să-şi obţină scopul şi pe tine Să te nemulţumească? Răul de-ar reuşi Să-şi împlinească, stricând tot rodul Bunătăţii tale, se va întoarce mândru La condamnarea sa, dar