în timp ce stă domneşte invidiatul suveran, Pe altaru-i cu arome şi ambrozii, ofranda Noi să-i oferim? Aceasta este poate Sarcina noastră-n Ceruri şi plăcerea noastră.

Cât de plictisitoare-ar fi eternitatea, cheltuită

în adorarea celui ce-l urâm! Să nu râvnim atunci Ce-i cu neputinţă prin forţă şi prin supunere De neacceptat, deşi în Ceruri, starea noastră

De splendidă vasalitate; să căutăm mai bine Binele din noi, prin noi trăind, deşi aici, în hăul fără fund, dar liberi şi dând la nimeni Socoteală, fiind mai bună libertatea dură

Decât un fast servil. Măreţia noastră

Va fi cu mult mai mare când vom face Din lucruri mici, unele mai măreţe, Foloase când din pagube vom trage, Când vom schimba năpasta în noroc, Şi-atunci când munca, din durere devine uşurare Prin trudă şi răbdare. Această lume adâncă

De întuneric, o urâm? Cât de des, înconjurat De nori negri Atotcârmuitorul Cerului Avea sălaş, cu gloria-i neîntunecată, Şi cu maiestatea beznei înconjurându-i tronul, Din care tunete adânci mugeau, furia Reunindu-şi şi făcând Cerul să semene cu Iadul!

Aşa cum întunericul el poate să-l imite, Noi nu putem lumina să i-o imităm?

Acest pământ pustiu, aur şi nestemate nu ascunde; Şi nici de îndemânare nu avem nevoie, din ele Măreţia să o ridicăm; ce poate Cerul arăta mai mult?

Şi chinurile noastre, pe cât va trece timpul, Vor fi ale noastre elemente, focurile înţepătoare

PARADISUL PIERDUT

39

Blânde, pe cât de aspre-s astăzi, natura noastră

Schimbând-o cu a lor, simţirea suferinţei De la noi îndepărtând-o astfel. Totul deci, Invită la îndemnuri paşnice şi la starea De ordine, pentru ca-n siguranţă să putem Să ne schimbăm nenorocirea, privind Ceea ce suntem şi unde suntem şi orice gând De luptă alungând. Aceasta-i ce eu sfătuiesc! "

Abia ce termină, când un murmur umplu întreaga adunare, aşa cum găunoase stânci în ele ţin tumultul unor vânturi, ce toată noaptea Marea o agită, săltând în răguşită lor cadenţă

Pe marinarii istoviţi de veghe, a căror barcă

Din întâmplare, ancora zvârlise, după furtună, într-un golf stâncos. Asemenea aplauze S-au auzit, când Mammon-şi încheie cuvântul, Şi îndemnul lui la pace le plăcu: căci mai e Un câmp de bătălie, de care se temeau Mai mult decât de Iad, atât de tare între ei Mai dăinuia a tunetului frică şi-a săbiei lui Mihail; Aşa că ei doreau ca temelia să-i pună

Acestui din străfund imperiu, care să se ridice, Prin politică, de-a lungul timpului, Cerului rival.

De asta dându-şi seama, Belzebut, doar Lui Satan fiindu-i mai presus cu chipul grav Când fu să se ridice, un stâlp al statului Părea că este. Adânc pe fruntea lui săpate Gândurile şi grija publică stăteau Şi pe chipu-i maiestuoasă se citea O hotărâre princiară. înţelept stătea, Cu umeri de Atlant, făcuţi să poarte greutatea Celor mai grele monarhii; privirea-i chema

40

JOHN MILTON

Atenţia tuturor şi ca noaptea sau amiaza Liniştită dintr-o zi de vară, el grăi:

"Tronuri şi Puteri Imperiale, Urmaşi ai Cerului, Eterice virtuţi! Vreţi poate la aceste titluri Să renunţaţi, firea să v-o. schimbaţi, Şi prinţii Iadului să vă numiţi? Căci glasul Poporului înclină pentru construirea aici A unui nou imperiu? Fără îndoială! în timp Ce noi visăm şi nu ştim că regele din Ceruri Drept temniţă acest loc ne-a hărăzit, Nu sigur adăpost, departe de puternicul lui braţ, Să ne ferim de legea Cerului, o nouă ligă

Alcătuită împotriva tronului, ci sub jugul său Captivi ca să rămânem, deşi aşa departe Aruncaţi. Căci el, întâiul domn şi domnul Cel din urmă, fie-n adâncuri, fie-n înalturi Va rămâne, iar împărăţia-i nimica nu va pierde Prin răzvrătirea noastră; dar peste Iad Imperiul îşi va întinde, domnind cu sceptru Greu de fier, precum cu sceptru de aur îi cârmuieşte pe cei din Ceruri.

De ce tot stăm vorbind despre război şi pace?

Războiul de-l hotărâm ne-aşteaptă

Pierderi groaznice; termeni de pace, Nimeni n-a căutat sau pomenit, căci, oare, Ce fel de pace ne-ar fi sortită nouă, robilor, Decât cumplite lovituri şi-ntemniţare După placu-i? Şi ce-altă pace i-am putea sorti Şi noi, în schimb, decât cea care Ne stă-n putere: vrajba, ura, dispreţ cumplit Şi răzbunare, deşi târzie, urzind necontenit Cum să facem pentru ca învingătorul, cucerirea

PARADISUL PIERDUT

41

Să nu şi-o guste şi bucurie, din necazul nostru Să nu mai simtă. Ocazia se va ivi, ca înfruntând primejdii, Cerul să-l invadăm, Cel cu înalte ziduri care nu se tem De-asalt, de-asediu, sau orice ambuscadă

Din Adâncuri. Şi ce-ar fi dacă am putea găsi O cale şi mai simplă? Există un loc (dacă

Faima străvechii profeţii cereşti nu minte) O altă lume, fericit lăcaş, al unei rase noi, Pe nume oameni, ce stau acum a fi creaţi, Asemeni nouă, dar mai prejos, prin rang Şi prin putere, dar favorizaţi de cel Ce sus domneşte; a fost aceasta voia lui împărtăşită zeilor şi întărită prin jurământ, Ce-a zguduit întregul Cer în lung şi-n lat.

Să ne-aplecăm deci gândurile toate, Ca să aflăm ce creaturi sălăşluiesc acolo, După ce tipar, din ce substanţă, cum plămădite Şi cu ce putere, ce slăbiciuni şi dacă ispitite Pot fi mai bine, prin forţă sau prin viclenie.

Chiar dacă Ceru-i ferecat în sine Şi marele Judecător domneşte-n siguranţă, în propria-i lui putere, şi acest loc se-ntinde Spre graniţa cea mai îndepărtată, să fie apărat de cei Ce-l locuiesc: aici probabil vom reuşi Foloase ca să tragem, printr-un asalt neaşteptat, Sau cu focul Iadului să-i mistuim Creaţia-ntreagă sau poate stăpânind Aceste locuri, vom goni pe bieţii sălăşluiton; Ori dacă nu-i gonim, de partea noastră

Să-i atragem şi Dumnezeul să-i facem Să-l tăgăduiască şi cu mâna căinţei

42

JOHN MILTON

Creaţia să-i distrugem. Aceasta ar întrece Orice comună răzbunare şi-i va-ntrerupe fericirea De a ne fi înfrânt, iar bucuria noastră, Prin supărarea lui va creşte; când dragii fii ai săi Cu noi într-o genune aruncaţi se vor găsi, Originile slabe îşi vor blestema, văzându-şi norocul Ofilit aşa curând! Daţi-ne sfat, merită oare Să încercăm, sau pe vecie aici o să rămânem, Clocind împărăţii deşarte?" Astfel Belzebut îşi spuse Sfatul diavolesc, întâi propus şi de Satan, Căci de la cine, decât de la autorul orişicărui rău Putea să izvorească astfel de răutate, rădăcina Umanităţii confundând-o, Iadul amestecând Cu Cerul, toate făcute pe Creator să necăjească?

Dar ura lor serveşte, pe el ca să-l înalţe Şi mai mult în slavă. îndrăzneţul plan Plăcu grozav puterilor din Iad, iar fericirea Sclipea în ochii lor; în deplin acord, votară, Iar Belzebut cuvântul şi-l reluă:

"Bine aţi judecat şi bine dezbaterea aţi încheiat, Sinod al zeilor şi mari lucruri aţi rezolvat, Lucruri care din Hăul fără fund ne-or scoate Şi încă o dată, ne-or aduce aproape de-al Nostru vechi lăcaş; poate că văzând din nou Hotarele-i strălucitoare, spre sfânta vatră

Ne-or surâde sorţii, şi-om reintra în Cer, Sau cel puţin vom locui pe un mal blând tărâm, învăluiţi de-a Cerului lumină, în siguranţă; în raza răsăritului de aur, de bezna asta vom scăpa Şi aerul desfătător şi dulce va adia ca un balsam pe rănile

Lăsate de usturătorul foc. Dar mai întâi, pe cine

PARADISUL PIERDUT

43

Să trimitem în căutarea Lumii noi? Cine oare Să fie potrivit? Cine să încerce cu pas nesigur Abisul nemărginit şi negru şi bezna atingând-o Drumul să-şi croiască, aripile să-şi desfacă

Neobosite, peste hăul sumbru, până

La fericita insulă să ajungă? Ce putere Şi ce măiestrie ar fi de-ajuns să treacă

De straşnicele gărzi, de pânda deasă a îngerilor?

Aici e nevoie de multă cumpănire: aşa cum stăm Acum să ne cumpănim alesul, căci acesta Va purta povara speranţei noastre."

Acestea fiind zise, se aşeză, urmărind cu ochii Cine o să-i urmeze, să i se-mpotrivească