"Puteri şi Stăpâniri, Divinităţi din Ceruri!
De vreme ce nici o văgăună nu va ţine în adâncimea ei, nemuritoarea noastră vlagă, Deşi căzut, eu tot nu cred că am pierdut Pentru vecie Cerul: cereşti virtuţi s-or ridica înălţătoare din această prăbuşire, Mai glorioase, decât dacă noi n-am fi căzut, Şi-n faţa fricii ele ne sunt chezaşe, De-a îndura o altă grozăvie!
Măcar că eu, prin drept de neclintit şi legi De Cer statornicite, am fost numit al vostru Conducător, iar mai târziu, aies Prin libera voinţă-a voastră,
PARADISUL PIERDUT
31
Prin merit dobândit la sfat şi-n luptă, Eu cred necazul că ni-i mai mic acum, O dată ce pe tron mai sigur stau, Nepizmuit şi prin consimt deplin, în Ceruri, cea mai fericită stare, Unei dregătorii urmând firesc, poate atrage Invidia celor de jos; dar cine-aici M-ar pizmui, când rangul cel mai înalt Este sortit întâiul să înfrunte mânia Tunătorului şi din din durerea fără de sfârşit Să suporte, cea mai mare parte.
Când nimic bun nu iese din ceartă, Atunci nici ceartă, între tabere nu se va isca: Căci nimeni dreptul la Iad nu-şi va striga; Nici unul care parte mare la durere nu prea are Nu va dori mai mare caznă! Cu-n astfel avantaj, Să ne unim prin crez de neclintit Aşa cum nu găseşti în Ceruri, să ne cerem Străvechea noastră moştenire înapoi, Mai siguri de izbândă decât dacă ne-ar fi spus-o Propăşirea; Care să fie calea cea mai bună, Război deschis sau viclenie? Acum ne hotărâm.
Cine să spună ceva are acuma să vorbească."
Tăcu Satan şi îi urmă Moloh, rege purtător De sceptru, cel mai puternic şi mai furios, Din Spiritele ce-nfruntară Cerul, acum Şi mai turbat de deznădejde.
El se credea la fel Acelui Veşnic în putere Şi decât o mai prejos putere, preferă mai Degrabă nefiinţa; o dată cu-astă grijă
Plecă şi-această teamă: de Dumnezeu, de Iad Sau chiar mai mult, aşa că astfel grăi:
32
JOHN MILTON
"Votez pentru război deschis. La viclenii Că mă pricep, eu nu mă laud: îi las pe cei ce au Nevoie să urzească, atunci când e nevoie; Dar nu acum, căci cât ei pun la cale urzelile, Stau milioane de duhuri înarmate, aşteptând Semnalul luptei. Cum să stea, aici ei lâncezind, Fugiţii cei din Ceruri, în această genune a ruşinii, O temniţă a tiraniei, care domneşte prin întârzierea noastră? Nu! Mai bine înarmaţi Cu-a cerului furii şi flame, să-ncepem asaltul De nestăvilit, din ale noastre cazne, Arme crunte împotriva Călăului să facem; Răspuns la tunetul atotputernic S-audă tunetul din Iad şi fulgere de negru foc Să vadă, teroare răspândind în rândul îngerilor Şi chiar şi tronu-i îl învălui în foc ciudat şi sulf, Năpăstuiri de el scornite. Poate că, însă, Drumul pare dificil, să urci către-un duşman Ce este şi mai sus! Să ne-amintim de Adormitoarea apă a lacului acesta ai uitării Nu ne ameţeşte, că înnăscută
Ne e urcarea către sălaşul nostru; Căderea sau coborârea ne sunt străine.
Cine nu a simţit când crudul vrăjmaş
Ne-a alungat, batjocorindu-ne şi urmărindu-ne Prin hău, ce trudnic zbor şi ce sforţări Ca să ajungem atât de jos? Urcuşul, astfel, E uşor! însă de-ar fi din nou să provocăm Mânia celui Atotputernic, în feluri mai cumplite Să ne distrugă ar găsi, dacă se poate întâlni în Iad O frică şi mai mare! Ce poate fi mai rău Decât a sta aici, lipsiţi de fericire, sortiţi
PARADISUL PIERDUT
33
în văgăuna groaznică la mare suferinţă!
Acolo unde focul veşnic, fără speranţă
Vreodată de-a se stinge, vasal mâniei sale Necontenit ne arde, iar biciul nemilos Ne cheamă la pedeapsa neîndurată.
Mai nenorociţi de-atât, nu mai urmează
Decât moartea. De ce atunci să ne mai temem?
Să ne-ndoim cum că mânia i-am aţâţa mai mult?
Că ne-ar spulbera cu totul esenţa firii?
Mai bine decât etern să fim nenorociţi!
Sau, dacă-ntr-adevăr substanţa ne e divină
Şi nu-ncetează-a fi, atunci ne-aflăm în cea mai proastă stare şi-avem dovadă
Că puterea noastră e suficientă să deranjeze Cerul, prin hărţuieli necontenite să zguduiască
Fatalul tron, deşi de neatins şi chiar De nu-i izbândă, e răzbunare!"
Şi încruntându-se sfârşi, cu privirea Dezvăluindu-i o disperată răzbunare şi luptă cruntă
Cu mai prejos de zeii. Din altă parte, se ridică
Atunci Belial, o făptură mult mai umană.
O persoană mai graţioasă decât acesta Cerul nu pierduse; părea creat pentru mari fapte Şi demnităţi, dar totul era gol şi strâmb în el, Măcar că-i picura din limbă mană, făcând Să pară rău, alegerea cea bună, să zăpăcească
Şi pe dos să-ntoarcă până şi cele mai mature Sfaturi. Căci, nutrind doar gânduri josnice, Dibaci la vicii, dar la lucruri nobile încet şi temător. Totuşi, era plăcut urechii, Şi cu accent convingător, astfel începe:
"Pe plac mi-ar fi grozav făţişa luptă,
34
JOHN MILTON
O, semeni, dacă nu vă rămân prin ură
