Să nu scăpăm prilejul ce ni-l dă dispreţul Sau furia ce-o putem smulge duşmanului nostru.
10
JOHN MILTON
Vezi câmpul sterp, sălbatic şi uitat, Loc al dezolării, făr-de lumină, Plin doar de flăcări palide, de groază.
Acolo ne adăpostim cu toţi,
De-a valurilor văpaie, dacă liniştea Se poate spune că domneşte-acolo; Şi, adunând din nou zdrobite oşti, Să hotărâm cum mai cumplit putem Duşmanul să-l rănim, atâtea pierderi să le reparăm Şi cum să depăşim acest neîndurat dezastru Ca noi puteri să prindem din speranţă
De nu, din deznădejde planuri noi."
Astfel grăi Satan către al său aproape, Cu capul peste val, cu ochi scăpărători, Cu mădularele întinse peste lac, în lung şi-n lat, Imens, precum în vechi legende apăreau, Titani sau pământeni duşmani cu Zeus, Briareu sau Typhon, ce lângă bătrânul Tarsus Peşteră aveau, sau monstrul mării, Leviathan, cea mai enormă creatură pe care Dumnezeu creat-o să înoate în ocean.
Fără de griji pe Norvega spumă monstrul doarme, O insulă părând pentru pescarii rătăciţi în noapte, Care povestesc c-aruncă ancora în scoarţa lui de solzi, Popas făcând pe lângă coasta lui, în timp ce noaptea învăluie în negru marea, întârziind dorita dimineaţă
întins, aşa lăţit sta Marele Duşman încătuşat în lacul arzător; nemaiputând în veci să se ridice sau capul să-şi înalţe, dacă puterea Cârmuitoare-a Cerurilor nu i-ar fi dat Atâta dezlegare în ţelurile sale-ntunecate, încât prin crime noi să-şi poată
PARADISUL PIERDUT
1 1
Striga din nou osânda şi căutând doar rău în jur să facă, să vadă turbând, de supărare Cum răutatea-i aduce omului cel ispitit de el Doar bunătate infinită şi graţie şi milă, în timp ce el, De răzbunare, vrajbă şi confuzie se umplea.
Din lac uriaşu-i trup îşi ridică, Iar mâinile îi împingeau 'napoi Flăcări, care rostogolindu-se în valuri, Lăsau în urmă o cumplită vale.
Apoi, cu aripile-ntinse se avântă
în înalturi, strivind văzduhu-ntunecat Ce-asemenea povară încă nu simţise, Până pe un loc uscat-şi opreşte zborul, De-ar exista pământ ce arde cu foc Solid, cum arde lacu-n foc lichid.
La fel se-arată, puterea vântului Din subpământuri, când transportă
Coline smulse din Pelorus, bucăţi Din tunătoarea Etna, unde
Din măruntaie-aprinse, se zămisleşte focul, Ce împreună cu furia ce-n minereuri zace, Cu-al vântului ajutor ţâşnesc spre cer, lăsând în urmă
Loc puturos şi plin de fum. Pe-un astfel loc umblau Nebinecuvântatele picioarele. El îşi urma al său tovarăş, Şi împreună, se bucurau că au răzbit a Stixului vâltoare Ca Dumnezei, cu forţe reînnoite Şi nu prin voia Celuia de Sus.
"Acesta e ţinutul, clima, solul,"
Rosti atunci arhanghelul pierdut, "acesta-i locul Ce trebuie schimbat cu Raiul? întunecimea asta Tmohorâtă
Pentru lumina cerului? Dar fie, de vreme
12
JOHN MILTON
Ce azi ne este el stăpânul şi să poruncească poate Aşa cum-i este vrerea:
Să fim cât mai departe-i bine, de cel pe care Forţa îl face, peste ai săi egali, a fi mai mare.
Adio, Câmpuri ale fericirii,
Unde, veşnic, domneşte veselia!
Bun-găsit orori! Bun-găsit,
O, lume infernală! Iad fără fund, Primeşte-ţi Stăpânul nou, cel ce aduce Idei neschimbătoare în timp şi spaţiu.
Al său propriu lăcaş îşi este mintea Şi doar ea poate, din Rai un Iad şi-un Iad din Rai Să facă. Şi ce contează dacă
Aici unde mă aflu sunt acelaşi Şi-acelaşi voi rămâne, dar tot mai mic Decât acel mărit acum prin tunet?
Aici măcar trăi-vom liberi; Atotputernicul Doar n-a zidit acest locaş ca să-l urască: Aici putem domni în siguranţă; deşi în Iad Ambiţia mi-e hrănită:
Mai bine rege în Iad ca rob în Ceruri.
Dar cum să dau uitării ai mei tovarăşi credincioşi, Pe ucenicii, copărtaşii mei înfrânţi, Ce zac răpuşi în groapa cu uitare, Să-i chem, nu ca să împartă acest cumplit sălaş
Cu noi, ci, ca iarăşi, şi unindu-ne în arme Să încercăm ce-am mai putea din Cer Să cucerim, sau ce din Iad să pierdem?
Aşa vorbi Satan şi Belzebut răspunse:
"Tu, strălucit conducător de armate, înfrânte doar de-Atotputernic, Doar glasul de ţi-ar auzi din nou, zălogul
PARADISUL PIERDUT 13
