"Acesta e ţinutul, clima, solul,"

Rosti atunci arhanghelul pierdut, "acesta-i locul Ce trebuie schimbat cu Raiul? întunecimea asta Tmohorâtă

Pentru lumina cerului? Dar fie, de vreme

12

JOHN MILTON

Ce azi ne este el stăpânul şi să poruncească poate Aşa cum-i este vrerea:

Să fim cât mai departe-i bine, de cel pe care Forţa îl face, peste ai săi egali, a fi mai mare.

Adio, Câmpuri ale fericirii,

Unde, veşnic, domneşte veselia!

Bun-găsit orori! Bun-găsit,

O, lume infernală! Iad fără fund, Primeşte-ţi Stăpânul nou, cel ce aduce Idei neschimbătoare în timp şi spaţiu.

Al său propriu lăcaş îşi este mintea Şi doar ea poate, din Rai un Iad şi-un Iad din Rai Să facă. Şi ce contează dacă

Aici unde mă aflu sunt acelaşi Şi-acelaşi voi rămâne, dar tot mai mic Decât acel mărit acum prin tunet?

Aici măcar trăi-vom liberi; Atotputernicul Doar n-a zidit acest locaş ca să-l urască: Aici putem domni în siguranţă; deşi în Iad Ambiţia mi-e hrănită:

Mai bine rege în Iad ca rob în Ceruri.

Dar cum să dau uitării ai mei tovarăşi credincioşi, Pe ucenicii, copărtaşii mei înfrânţi, Ce zac răpuşi în groapa cu uitare, Să-i chem, nu ca să împartă acest cumplit sălaş

Cu noi, ci, ca iarăşi, şi unindu-ne în arme Să încercăm ce-am mai putea din Cer Să cucerim, sau ce din Iad să pierdem?

Aşa vorbi Satan şi Belzebut răspunse:

"Tu, strălucit conducător de armate, înfrânte doar de-Atotputernic, Doar glasul de ţi-ar auzi din nou, zălogul

PARADISUL PIERDUT 13

Speranţei lor, cel veşnic viu, în toiul Primejdiei şi spaimei, auzit atât de des în vremuri de restrişte, în cumpene de bătălii, Când glasu-ţi era semnal pentru asalturi, Cu forţe noi s-ar ridica în grabă

Cu toate că tânjesc şi gem acum, zăcând Pe lacu-ncins, la fel cum noi stăteam Mai deunăzi tot uluiţi şi năuciţi, Nu-i de mirare, de cât de sus căzură."

Abia sfârşi când Marele Duşman Spre mal se îndrepta, cu greu-i scut Rotund, vânjos şi larg, pe spate aruncat.

Imensul cerc, pe spate-i atârna, Ca roata lunii, al cărei orb

Prin sticlă optică, toscanul astronom îl vede în fapt de seară suit pe vârful din Fiesole Sau Valdarno, încercând pământuri noi.

Cu râuri sau cu munţi, pe globul ei pătat să dibuiască

Iar lancea sa. pe lângă care pinul cel mai înalt, Tăiat de pe vreun vârf norveg, să fie Catarg pe-o navă amiral imensă.

N-ar fi decât o trestie. Ea-i slujeşte, Drept sprijin şovăielnicilor paşi, Pe marna arzătoare, nu ca paşii Purtaţi pe-ai Cerului azur; înconjurat de foc, Se chinuie, dar îndură totul, până-ajunge Pe ţărmul mării, toată numai flăcări, Strigându-şi legiunile de îngeri, ce zac Ca frunzele de toamnă aşternute în Vallombrosa, unde eturicele umbre Formează-un arc înalt de leagăn; La fel plutesc şi alge rătăcite, când

14

JOHN MILTON

înarmat cu crunte vânturi, Orionul Izbeşte peste coasta Mării Roşii, Ale cărei valuri, peste Busiris Şi cavaleria Memphisului şi le-aruncă, în timp ce cu ura lor perfidă urmăreau Veneticii din Goshen, care

Văzură, de pe ţărm, plutind mai multe leşuri Şi roţi de care rupte. Aşa zăceau pierdute Mârşavele oşti, pe-ntinsul apei, De hâda lor schimbare năucite.

Strigă atât de tare, Satan, că toată văgăuna Iadului, răsună de-al său ţipăt: "Prinţi, Potenţi, Războinici, Floarea mândră a Cerului, odată-al vostru; Acum pierdut,

Dacă-i posibil ca veşnicele spirite să fie Cuprinse de asemeni amorţire! Ori, după truda bătăliei, Locul acesta l-aţi ales, pentru odihna Virtuţii voastre, sau somnul

Mai dulce ca în văile cereşti vă este?

Sau în această josnică postură aţi jurat Pe-Nvingător să-l adoraţi, ce-acum priveşte Pe Heruvimi şi Serafimi,

Zvârliţi în hău cu arme şi însemne, Până când, agerii urmăritori, la poarta Cerului Nu-şi află avantajul, că, pogorând.

călcându-ne-n picioare,

De-abisul groaznic să ne ţintuiască.

Ridicaţi-vă! Treziţi-vă! Sau pe vecie, căzuţi rămâneţi!"

Auzindu-I, se ruşinară şi se proptiră-n aripi, Precum străjerii prinşi dormind Sar în picioare şi aleargă-n post chiar dacă

De-a binelea încă nu s-au trezit.

PARADISUL PIERDUT

15

Nu că n-ar fi simţit în ce cumplită stare Se aflau, sau chinul ce-ndurau, însă, în curând, la glasul generalului, Fără de număr, dădură ascultare.

Precum cu băţu-i fermecat, fiul lui Amram, în ziua grea pentru Egipt, rotind-o De-a lungul ţărmului, chemat-a norul de lăcuste Ce ca smoala, asemeni nopţii, învălui în noapte Nilul şi tărâmul întins al faraonului păgân.

La fel de numeroşi stricaţii îngeri Zburau sub bolta Iadului, printre Flăcări de jos, de sus şi dimprejur, Până când, ca un semnal,

Lancea marelui Sultan se ridică, ca zborul Să li se îndrepte, spre vatra de pucioasă întărită, Umplând câmpia, cu o mulţime, pe care niciodată

Nordul n-a revărsat-o din coastele-i de gheaţă

Să treacă de Rin sau Dunăre, când fiii săi barbari Ca un potop se repeziră către sud şi se întinseră, Din Gibraltar către nisipuri libaneze, încontinuu, din cete şi escadroane, Capi de oaste în grabă se-ndreptau Spre comandantul lor măreţ - ca zeii, fiind Prin formă şi statură, de oameni Mai presus. Mari demnităţi,