PARADISUL PIERDUT
23
Precum un turn predomină. Făptura lui nu-şi pierde Sclipirea de-odinioară şi nici n-apare Mai puţin ca un căzut Arhanghel, Cu prea-plinul faimei scăpătate; la fel cum soarele Nou răsărit, lipsit de raze, priveşte curmeziş
Orizontala, înceţoşată zare, sau cum Ascuns de lună, eclipsa-i mohorâtă răspândind Amurg de groază peste jumătate Dintre popoare, îngrozind monarhii lumii Cu spaima de schimbare. Aşa întunecat şi totuşi Arhanghelul deasupra lor lucea, însă pe chipul său lăsase cicatrici adânci Cumplitul tunet şi grijiie, pe-obrajii ofiliţi Se aşezaseră însă sub sprâncene, Mândria răbdătoare, curajul neîmblânzit Şi răzbunarea, l-e ochiul crud, însă arată
Semne de remuşcări, privind spre cei Ce-mpărtăşiră crima-i, sau mai degrabă
îl urmară numai (toţi astfel pe tărâmul fericirii) Şi osândiţi acum pentru vecie, Să-şi aibă partea lor de suferinţă.
Milioane de Duhuri îndurară din vina sa A Cerului mânie, din eternele splendori zvârlite în urma răzrătirii iui - rămase credincioase, totuşi, Azi, gloria le e pălită; aşa cum focul Cerului Despoaie stejarii din pădure sau pinii de pe munţi Şi chiar de-s goi, rămâne truncniul lor cel falnic Pe vatra arsă, în picioare. Se pregăteşte-acum Să cuvânteze; oştirea-naripată, în jurul lui Se-adună, cu toţi pairii, muţi în aşteptare De trei ori tot încearcă şi de trei ori în ciuda urei, lacrimi, ca plânsul îngerilor-i,
24
JOHN MILTON
Izbucniră; într-un sfârşit, cuvinte-ntretăiate Cu suspine îşi găsiră drumul din gura lui:
"O, miriade de nemuritoare Duhuri!
Puteri, ce doar cu-Atotputernicul Se-aseamănă! De glorie n-a fost lipsită lupta Chiar de-a urmat apoi prăpădul, Cum mărturie stă această vatră şi schimbarea Greu de pus în vorbe. Dar ce putere-a minţii, oare, Prevăzând, din trecutul cunoaşterii Trecute sau prezente, putea să-ncerce teama Că astfel de oştire, a Dumnezeilor, unită, Putea să fie-nfrântă?
Căci cine poate oare, chiar după neizbândă
Să creadă că aceste legiuni puternice, al căror Exilare golit-a Cerul, nu se vor ridica Spre cucerirea lăcaşului, prin naştere a lor?
Să-mi fie martoră Cereasca oaste-ntreagă, dacă
Prin sfatul meu greşit sau prin primejdii De mine ocolite, ne-a fost speranţa noastră
Spulberată. Dar cel ce este al Cerului Monarh, până atunci pe tronu-i Stând netemător, de faimă şi-obiceiuri Sprijinit şi de voinţa tuturora, El şi-a ascuns mereu puterea, Doar rangul lui punând în faţă
Ne-a aţâţat să încercăm şi de aici ruina ni se trage.
Noi ştim de-acum puterea lui, ca şi pe-a noastră
încât să n-aţâţăm, dar nici să temem Un nou război pornit; mai bine noi Să plănuim în taină, prin viclenie şi înşelăciune Să dobândim ce n-am putut prin arme, ca el Măcar atât să afle: cine prin forţă duşmanul
PARADISUL PIERDUT
25
îşi învinge o face doar pe jumătate.
Din spaţiu se pot naşte şi alte lumi Şi umblă zvonul prin Ceruri că în curând, Atotputernicul are de gând o nouă seminţie Să creeze, care cu Fiii Cerului să fie asemeni.
Aici, ca să aflăm ce vrea să facă, Pătrunde-vom întâi, căci de nu, aiurea; Căci hăul Iadului şi nici Abisul vreodată
Nu vor ţine spiritele cereşti în întunericul de nepătruns. Aceste gânduri însă
Se cer gândite mult. La pace nimeni nu gândeşte, Căci cine jugului să se supună? Război atunci, Război, pe faţă sau ascuns, însă aşa să fie!"
Aşa grăi acesta şi ca vorba să i-o întărească, Milioane de săbii arzătoare, săltate din Coapsa Heruvimilor măreţi; deodată un fulger Lumină în lung şi lat Infernul. Se năpustiră cu furie Asupra celui Preaînalt, lovind cu armele în scuturi, Cu sunet de război, mugindu-şi dârz Sfruntarea către cer. Era pe-aproape un deal Al cărui vârf cumplit din clipă-n clipă slobozea Trâmbe de fum; tot restul sclipea Acoperit cu o lucioasă crustă-neîndoielnic semn Că-n al său pântec, metalică plămadă se-ascundea, Lucrarea pucioasei. înaripaţi şi iuţi, O mare ceată acolo se grăbi, aşa cum fac Şi pionierii, cu târnăcoape şi cazmale înarmaţi, Când taberei regale îi premerg, Un şanţ să sape, ori o întăritură
Să ridice. Mammon e-n fruntea lor -
Mammon, cel mai prejos dintre căzuţii îngeri; întotdeauna-n Ceruri, el gândul şi privirea
26
JOHN MILTON
Şi le ţinea plecate, vrăjit de bogăţia Cu care Ceru! e pavat, mai bine aur, Decât ce-i sacru şi divin în viziunea înaltelor sfinţenii. Prin el întâi Şi îndemnaţi de el, oamenii au scormonit Cu mâini spurcat-au în adâncuri, Furând din pântecele mamei Terra Comori adânc ascunse. Curând, întreaga gloată, în colină făcu adâncă rană
Şi scoase coaste de aur la suprafaţă.
Să nu se mire nimeni că şi în Iad Cresc bogăţii, pe-al lui pământ Otrava preţioasă mai bine creşte.
Să-nveţe de aici, cei ce laude aduc, Prin muritoare lucruri, şi uimindu-se De Babei când vorbesc şi de lucrarea Monarhilor din Memphis, să înveţe cum Cele mai de seamă momente de faimă
Şi putere şi artă cu uşurinţă sunt De duhuri întrecute, şi într-o oră înfăptuiră
Ce într-un an, cu trudă grea
Şi fără număr braţe monarhii ridicară.
Aproape-n câmp, în multe gropi, Sub care vine trec cu foc lichid, Din lac vărsate-aici. O a doua ceată, Cu meşteşug formată, minereul greu Pe feluri alegându-! şi spălându-î De zgura-i şi de spumele-i.
