Să vegheze, să nu o-nşele vreo frumoasă apariţie Şi fals să îi dicteze; şi sfătuită strâmb, voia lui Dumnezeu Să o încalce. Deci nu din neîncredere, ci din iubire îţi amintesc atât de des să te fereşti, precum Şi tu e bine mie să-mi spui. Noi cu tărie rezistăm, Dar este totuşi cu putinţă să ne rătăcim, Căci Raţiunea poate să întâlnească ceva amăgitor Şi să se lase ademenită, din pricină că nu veghease Destul de strict, aşa cum a primit poruncă.
Ispita să n-o cauţi, mai bine-arfi s-o ocoleşti Şi poate că mai bine te-ai feri de ea dacă ai sta cu mine.
Veni-va şi încercarea, necăutată! De vrei Să îţi încerci statornicia, încearcă-ţi ascultarea mai întâi!
Cine îţi va aduce mărturie, de nu te va vedea
PARADISUL PIERDUT
239
Că n-ai fost ispitită? Dar dacă crezi că o-ncercare necăutată
Ne va găsi la adăpost, tu prevenită fiind, tu du-te!
Căci dacă stai cu mine şi nu e din voinţa ta, Vei fi mai mult absentă; du-te cu inocenţa în care te-ai născut şi ajutorul virtuţile-ţi să-ţi fie!
Fii în gardă, căci Dumnezeu şi-a săvârşit în tine partea, Acum e rândul tău!
Aşa vorbi al Omenirii Patriarh, dar Eva stărui Şi, deşi supusă, răspunsul, cea din urmă, îl dădu:
"Cu voia ta atunci mă duc şi prevenită mai ales De vorbele-ţi din urmă, că încercarea poate să ne vină
Atunci când mai puţin ne aşteptăm; Plec mai încrezătoare, căci nu cred că un duşman Atât de mândru pe cel mai slab întâi va căuta; Aşa de-ar face, cu-atât mai ruşinoasă i-ar fi alungarea."
Aşa zicând, ea cu blândeţe îşi retrase mâna Din cea a soţului şi ca o nimfă sprinţară a pădurii, O Odreadă sau o Driadă, ce pe zeiţa Delia însoţeau, Se îndrepta spre crânguri. în mersu-i de zeiţă, Nici Delia însăşi nu o întrecea, măcar că Eva Nu era-narmată cu arcul şi cu tolba, Ci cu unelte de grădinărit, pe care Arta, Neşlefuită încă şi fără cunoştinţa focului, I le făurise, sau îngerii le aduseseră, împodobită astfel, părea asemeni cu Pomona Sau cu Pales: Pomona când fugise de Vertumnus; Ori Ceres, în tinereţe, când era fecioară
Şi încă cu Jupiter pe Persefona nu o zămislise.
Cu ochii-i arzători de încântare, Adam o urmări Mai multă vreme, dorindu-şi ca ea să rămână.
De multe ori îi repetase ca repede să se întoarcă,
240
JOHN MILTON
Iar ea îi promisese la fel de des că până-n prânz Va fi-n umbrarul lor, să pregătească totul pentru prânz Sau pentru odihna de după masă.
O, mult dezamăgită, nefericită Eva, ce mult Te-ai înşelat la gândul presupusei tale întoarceri!
Cumplită întâmplare! Tu niciodată, din ceasul ăsta blestemat,
Odihnă nu-ţi vei mai găsi în Paradis, nici hrană dulce?
O cursă ascunsă între flori frumos mirositoare Şi prin umbrare te aşteaptă cu diavolească răutate Să-ţi iasă-n cale sau înapoi să te trimită, De nevinovăţie despuiată, de fericire şi credinţă!
Căci Duşmanul, de la întâia zorilor sclipire, Pornise-n chip de şarpe în căutarea celor doi Singurii din neamul omenesc, dar ei reprezentau întreaga seminţie, adică a lui pradă.
Pe câmpuri şi-n umbrare îi căuta, acolo unde Vreun crâng încântător în cale întâlnea sau unde Găsea grădini plăcerea lor; îi căuta pe amândoi în apropiere de izvoare sau pe un mal de râu umbrit, Dorind pe Eva singură să o găsească; dorea, Dar nu trăgea speranţă. Dar iată că dorinţa îi fu îndeplinită şi-ntrecu şi cele mai înalte visuri: Pe Eva o zări, de una singură, învăluită în parfumuri, Abia văzându-se, atât de mult în juru-i trandafirii străluceau
Creşteau în jurul ei. Se apleca ades ca să ridice Câte o floare căzută de pe tulpina ei plăpândă, Al cărei cap, chiar colorat în vii culori, Sau purpuriu, sau azuriu sau galben ca de aur, Fără de sprijin într-o parte atârna; ea le lega uşor Cu lungi fâşii de mirt, fără să-şi aibă grija sa,
PARADISUL PIERDUT
241
Ea însăşi fiind cea mai frumoasă floare fără sprijin, De-al ei apărător fiind departe, iar furtuna Atât de aproape! Spre ea el se târa, trecând Pe multe alei cu lemn de cedru, pin sau palmier Acoperite, când îndrăzneţ, când vesel, acum ascuns, Acum văzut, se strecura printre arbuşti şi flori, Ce margini verzi alcătuiau, de mâna Evei făurite; Era un loc mult mai încântător decât grădinile închipuite ale reînviatului Adonis sau ale Renumitului Alcinous, ce-n ospeţie a venit la fiul Bătrânului Laertes; sau grădina, nu mistică, în care regele cel înţelept se desfăta cu soaţa lui Frumoasa Egipteancă. Stătu Satan şi îndelung privi La loc, dar mai cu seamă la farmecele Evei.
Aşa cum cineva care trăieşte într-un oraş de oameni plin, în care casele înghesuite aerul strică, când iese la plimbare Vara ca să respire aerul curat, prin satele vecine Şi pe la fermele alăturate, în tot ce întâlneşte Găseşte o desfătare: miros de grâne sau de fân cosit, Vederea unor vite, sau fiecare lucru pe care-l poţi privi Sau asculta la ţară; dacă din întâmplare, o fată tânără
Cu pas de nimfă trece, orice văzuse, îi pare Mai frumos acum, dar ea cu precădere, Căci în privirea ei s-au strâns deliciile cu toate.
Asemenea plăcere avea şi Şarpele acum, Privind platoul plin de flori, pe care se refugiase Eva Singură, aşa devreme; înfăţişarea ei era de înger, însă mai blândă şi mai feminină; cu inocenţa ei De graţie plină, parcă plutind la fiece mişcare, Prin forţa duicei frumuseţi, ferocele său plan îl dejuca. Cel Rău rămase o clipă despărţit
242
JOHN MILTON
De însuşi răul său şi în acel moment stătea Prostit de Bine; de duşmănie dezarmat, Lipsit de viclenie, ură, invidie şi răzbunare, însă incandescentul Iad, ce pururi arde-n el, Deşi departe, în Cerul cel de mijloc se afla, Rapid îi puse capăt plăcerii sale, mai tare chinuindu-l, Cu cât mai mare îi vedea plăcerea, căci Nu-i era lui hărăzită; aşa că repede îşi strânse Iar cumplita ură şi toate gândurile sale mişeleşti, Astfel crescându-i în intensitate:
"Voi gânduri, unde m-aţi călăuzit? O, ce impuls Prea dulce m-a împins, încât să uit ce m-a adus aici?
Ura, nu dragostea şi nu speranţa de-a schimba Cu Paradisul Iadul sau a gusta aicea din plăceri; Ci toată bucuria de-a distruge; orice altă fericire Pentru mine e pierdută! Să nu pierd deci Ocazia ce-mi zâmbeşte; zăresc femeia singură, Neapărată în faţa ispitirilor, căci soţul ei, în jur cât văd cu ochii, nu-i de găsit; Puterea lui şi mintea ceva mai răsărită
Prefer să ocolesc, căci plin e de curaj şi are braţe Puternice precum eroii, deşi din lut e plămădit.
Duşman de seamă, ferit de răni, cum eu nu sunt (Atât de mult în Iad am decăzut şi suferinţa M-a făcut mai slab decât eram în Ceruri.
