De ce, doar să vă temeţi sau să vă ţină veşnic Ignoranţi, neştiutori, pe voi, adoratorii săi?
El ştie că în ziua când din măr voi veţi gusta, Ai voştri ochi, ce par acum atât de limpezi, deşi Sunt plini de ceaţă, atunci vor fi deschişi şi limpezi Şi amândoi veţi fi ca Dumnezeii, căci dacă eu Din dobitoacă m-am transformat în om, Atunci voi, din oameni Dumnezei veţi deveni.
Şi poate veţi muri ca oameni, căci pe divinitate V-aţi schimbat umanitatea; o moarte de dorit Chiar dacă aţi fost ameninţaţi cu ea, dar care Un rău mai mare nu poate să v-aducă!
Şi ce sunt zeii, dacă omul nu poate să ajungă
La fel ca ei şi împreună să împartă dumnezeiasca hrană
Divinităţile au fost întâi create şi folosindu-se de asta Ne fac să credem că toate de la ei încep.
Eu mă-ndoiesc, căci văd mândrul Pământ,
250
JOHN MILTON
De Soare încălzit, născând din el de toate.
Ei, nimic; dacă din ei porneşte totul, Cine a-nchis cunoaşterea a ce e rău şi ce e bine în acest pom, încât cel care fructele-i mănâncă
Va dobândi înţelepciune fără voia lor?
Şi în ce stă păcatul, de omul astfel la cunoaştere ajunge?
Cu ce-l poate răni ştiinţa şi ce vă poate da Pomul acesta, fără de voia-i, dacă sunt toate de la el?
Să fie oare pizma? Poate invidia să sălăşluiască
în suflete cereşti? Acestea şi multe alte pricini Vă dovedesc nevoia ce-o aveţi de acest fruct.
Zeiţă omenească, întinde-te şi gustă fără îngrădire!"
El încheie şi vorbele-i de viclenie pline Prea repede în sufletu-i se strecurară.
Privea Eva la fruct, căci doar văzându-l şi te ispitea Şi în urechi încă îi răsunau cuvintele convingătoare, Ce îi păreau de adevăr şi raţiune pline, în acest timp se apropia ceasul amiezii Şi se trezi în ea o foame ascuţită, stârnită de mireasma Şi de savoarea fructului oprit, pe care Cu dorinţă din ce în ce mai mare, privindu-l, Vroia să-l culeagă. Oprindu-se o clipă, Astfel vorbi în gândul său:
"Măreţe sunt, fără de îndoială, virtuţile Ce se ascund în tine, tu dintre fructe cel mai bun, Deşi eşti Omului oprit, eşti vrednic totuşi să fii admirat; Iar gustul tău, uitat prea multă vreme, Grai plin de elocinţă celui mut a dat şi limba ce nu era Obişnuită cu vorbirea a învăţat-o laude să îţi închine.
Căci minunata-ţi însuşire nu ne-a ascuns-o nici cel Ce ne-a oprit din tine să gustăm, căci te-a numit Copacul înţelepciunii, al cunoştinţei ce-i bine şi ce-i rău;
PARADISUL PIERDUT
251
Oprit ne este să gustăm din tine şi-a sa poruncă
Mai mult dorinţa ne-o stârneşte, ea cuprinzând Tot binele din tine; căci binele pe care-l ai în tine Şi nu-l cunoşti nu mai e bine, iar dacă-l ai Şi ţi-e necunoscut e ca şi cum n-ar fi al tău.
Pe scurt, ce altceva ne interzice el decât cunoaşterea Şi binele şi-nţelepciunea? Asemenea poruncă
Nu-şi are sensul! Dar dacă devenim apoi ai Morţii sclavi, La ce ne foloseşte să fim în cuget liberi?
în ziua în care vom gusta din fructul mândru, Noi vom muri, aceasta ni-i osânda! Dar Şarpele, Cum n-a murit, de ce-a mâncat şi este viu Şi are cuget, judecată, vorbire şi discerne, Chiar dacă de gândire până-acum a fost lipsit.
Doar pentru noi să fie Moartea zămislită?
Sau să ne fie nouă refuzată hrana minţii, De care să se bucure doar animalele? Aşa se pare!
Şi totuşi primul dobitoc ce a gustat n-a fost hapsân, Ci ne-a împărtăşit cu bucurie şi nouă tot binele Care asupra lui s-a revărsat şi nu-l pot bănui de viclenie Sau de-nşelăciune, căci e prietenos cu omul.
De ce mă tem atunci? De ce pot să mă tem, De nu cunosc nici binele, nici răul? De Domnul Sau de Moarte, de lege sau pedeapsă? Aici creşte Leac la toate, divinul fruct ce-mi bucură vederea, Poftindu-mă să gust înţelepciunea ce o întrupează.
Ce mă împiedică atunci să îl culeg şi să-mi hrănesc Şi trupul, dar şi mintea?"
Astfel grăind, iute întinse mâna către fruct, Şi-n ceasul blestemat muşcă din el! Pământul Rana o simţi; Natura, oftând din greu, Prin toate lucrurile sale, semne dădu, de groaznică
252
JOHN MILTON
Nenorocire, vestind că totul e pierdut!
Iar vinovatul Şarpe către tufişuri se întoarse, Putând acum, căci Eva nimic în jurul ei Nu mai vedea, de simţul gustului fiind absorbită.
I se părea că nu mai întâlnise asemenea plăcere, Ca cea din gustul fructului, sau poate că i se părea, Mânată de-a cunoaşterii dorinţă şi de-a divinităţii Poftă. Mânca de lăcomie plină, fără să ştie că înghite Moarte; când în sfârşit se satură, simţea că se înalţă, Cuprinsă de-o euforie, ca cea de după vin Şi veselă îşi spuse sieşi:
"O, Pom, plin de virtuţi, care domneşti Peste toţi pomii Paradisului! Cunoaşterea E binecuvântata ta lucrare! Tu, pom necunoscut Şi înjosit până acum, căci rodul tău părea creat Cu nici un rost! De-acum înainte însă, Vei fi tu grija mea dintâi şi te voi îngriji, Cântând şi ridicându-ţi slava cuvenită!
