ospăţ.
Căci niciodată frumuseţea ta din ziua în care întâia oară te-am zărit şi cununatu-m-am cu tine Purtând podoabă perfecţiunea nu a aprins în simţurile mele dorinţi atât de arzătoare De a mă bucura de tine, acum, ca niciodată mai frumoasă!
Dar minunat al virtuosului copac!"
Aşa grăi Adam şi nu-şi înfrâna dorinţa să-şi arate Prin gesturi şi priviriri, prea bine înţeles de Eva, Ai cărei ochi săgeţi de foc molipsitor împrăştiau.
De mână el o apucă, trăgând-o spre un pat de iarbă, Deasupra lui cu boltă de verdeaţă, iar ea Deloc nu se împotrivi. Le era patul căptuşit cu flori, Cu violete, panseluţe, crini de pădure, hiacinţi; Pământul îi ţinea în poala-i proaspătă şi moale.
Acolo, preaplinul dragostei în dulcea lor hârjoană
îşi vărsară, păcatul alinându-şi amândoi Vinovăţia pecetluindu-şi-o, până când, Obosiţi de joaca lor, căzură pradă somnului, îndată însă ce puterea falsă a fructului, Ce le sucise minţile cu aburii ameţitori, se-mprăştie, Un somn mult mai adânc, născut din fumuri rele, Cu visuri ce păreau aievea îi pătrunse.
Ca după neodihnă se treziră şi privind unul la altul Văzură cât larg deschişi le erau ochii, iar mintea, Cât de-ntunecată! Căci nevinovăţia, ce ca un văl, De a cunoaşte răul îi ferise, acum se spulberase, O dată cu încrederea, onoarea şi cu-al dreptăţii cuget, Lăsându-i goi în faţa Ruşinii vinovate.
El se acoperi, dar şi mai multă goliciune arătă, Aşa cum şi puternicul Samson s-a ridicat
PARADISUL PIERDUT
261
Din poala desfrânatei de Dalila, de forţa-i toată tuns.
Astfel Adam şi Eva se treziră goliţi de-ntreaga lor vitute; Tăcuţi, pe chip având uimire, statură multă vreme Ca şi muţi. Până ce-Adam, chiar de era la fel de abătut.
Rosti într-un târziu cu greu aceste vorbe:
"O, Eva, în ceasul blestemat urechea ţi-ai plecat-o Către jivina cea înşelătoare sau către cine Vorbea din ea cu glas de Om! Adevărat grăit-a Despre căderea noastră şi a minţit că ne vom înălţa, Căci ochii într-adevăr ni s-au deschis şi-acum Cunoaştem şi binele, şi răul; pierdut e primul Şi câştigat al doilea! E rău al cunoştinţei fruct, Dacă ne lasă atât de goi, secaţi de nevinovăţie şi onoare, De cinste, puritate şi credinţă; podoabele acestea Acum ne sunt pătate şi pângărite, iar pe-ale noastre chipuri
Se-arată semne de sălbatice trupeşti dorinţe, în care răul se ascunde: ruşinea, cea mai din urmă
Dintre rele! Cum oare voi mai putea vreodată
Privirea s-o ridic spre faţa unui înger Sau cum voi sta în faţa Domnului, spre care Fermecat priveam odată? întruchiparea lor cerească
Acum ne va orbi cu strălucirea de nesuportat!
O, de-aş putea trăi aici, în singurătate şi-n sălbăticie, în văgăuni ferite şi în păduri înalte, în care Lumina Soarelui şi-a stelelor nu poate să pătrundă!
Acoperiţi-mă, voi Pini! Voi Cedri, ascunde-ţi-mă!
Dar cum să ne ascundem, de ochii celuilalt, Acele părţi ce par necuviincioase şi ruşinoase la vedere?
Dintr-un copac de-am rupe nişte frunze mari, Cusute laolaltă, mijlocul ne-ar acoperi, astfel încât Ruşinea,
262
JOHN MILTON
Cea nou venită printre noi, să nu ne certe că am fi murdari."
Astfel Adam grăi şi amândoi, urmându-i gândul, Se afundară în pădurea deasă şi în curând aleseră
smochinul,
Nu pomul ce e cunoscut prin fructe astăzi, ci cel Pe care indienii din Malbar şi din Decan cunosc; Acesta ramurile, ca nişte braţe îşi întinde, atât de lungi, încât se-ndoaie la pământ şi iar prind rădăcină, Puieţi crescând în jurul copacului părinte, Formând umbrar boltit, cu trunchiuri drept coloane Şi presărat cu-alei din care glasul cu ecou răsună; Aici păstorul indian, fugind de caidul arzător, Se-adăposteşte la răcoare, păzindu-şi turma Prin deschizături tăiate în frunzărişul des.
Astfel de frunze culeseră cei doi, întinse Ca un scut de amazoană; apoi, cu-ndemânare, Le cusură laolaltă şi îşi acoperiră mijlocul.
O, cum încercau în van vinovăţia să-şi ascundă
Şi Ruşinea de care se temeau! O, ce deosebire Faţă de goliciunea pe care o aveau odată!
La fel Columb, când a descoperit americanii, Umblând sălbatici pe ţărmurile împădurite Purtând centuri de pene, pe trupul altfel gol.
Aşa se-acoperiră şi Adam cu Eva, crezând că-n parte îşi ascund ruşinea, dar liniştea nu şi-o găsiră
Şi pe pământ se aşezară vărsând lacrimi amare.
Şi nu doar lacrimi ie plouau din ochi! în suflet, Vârtejuri li se ridicau, stârnite de mânie, patimă şi ură, De neîncredere, discordii, bănuială, ce liniştea lăuntrică
Le-o zguduiau, un ţărm atât de paşnic altădată.
Căci înţelegerea nu mai domnea, Voinţa
PARADISUL PIERDUT
263
