Nemaiascultând dorinţa lor; dorinţa trupului îi subjuga acum pe amândoi, vrând domnia Judecăţii S-o doboare. Cu pieptul astfel zbuciumat, Cu ochii rătăciţi şi firea tulburată, Adam Vorbi cu glas întretăiat:
"O, de-ai fi ascultat cuvântul meu şi-ai fi rămas cu mine, Aşa cum te-am rugat, când dor de ducă, în dimineaţa aceea blestemată, îţi venise!
Atunci am fi rămas tot fericiţi, nu ca acum, De orice bine despuiaţi, goi, nefericiţi, sortiţi ruşinii!
De azi-nainte nimeni să nu caute temeiuri fără rost Pentru credinţă! Când tu cu prea mult zel le cauţi, Să ştii că începută ţi-e căderea!"
La care Eva îi răspunse mişcată de mustrarea lui:
"Ce vorbe buzele-ţi rostesc, o, crud Adam?
Tu vina spui că e a mea sau a dorului de ducă, Cum îl numeşti, deşi tu nu poţi să ştii, dacă mi-erai alături,
De nu acelaşi rău s-ar fi întâmplat! De ai fi fost şi tu acolo,
Nici tu n-ai fi putut să-ntrezăreşti înşelăciunea Şarpelui în vorbele ce le-a rostit; nu cunoşteam să fie duşmănie între noi, deci nu vedeam de ce-ar fi vrut să-mi facă rău.
Trebuia să nu mă-ndepărtez în veci de trupul Din care-am fost creată? Atunci mai bine-aş fi rămas acolo,
în veci o coastă fără viaţă! Dar fiind aşa cum sunt, De ce tu, capul, cu străşnicie nu mi-ai poruncit Să nu mă duc, de bănuiai, aşa cum spui, Că merg către primejdii? Cu multă uşurinţă
Te-ai învoit atunci să plec; dacă mai hotărât Te-ai fi împotrivit să plec, atunci poate porunca
264
JOHN MILTON
N-am fi încălcat-o!"
Adam, înfuriat întâia oară, îi spuse:
"Aceasta ţi-este dragostea, răsplată a iubirii mele Pentru tine, nerecunoscătoare Eva!
Când eu ţi-am dovedit puterea ei, tu erai pierdută, Dar nu şi eu; puteam de fericirea de nemuritor în continuare să mă bucur, dar eu cu bună-ştiinţă
Moartea cu tine alături am ales! Şi-acum Mă dojeneşti pe mine scoţându-mă de încălcare vinovat, Fiindcă nu te-am oprit destul de aspru.
Dar ce puteam să fac mai mult? Te-am prevenit, Ţi-am spus să fii cu ochii-n patru, fiindcă
Pericolul era aproape, Duşmanul stând la pândă!
Mai mult de-atât ar fi-nsemnat să te silesc, Iar sila nu se potriveşte cu libera voinţă, încrederea în tine e cea ce te-a purtat acolo, Prea sigură fiind că nu vei întâlni nici un pericol, Sau de vei întâlni, izbânda îţi va fi temei de glorie!
Dar poate c-am greşit şi eu, în tine admirând prea mult Ce îmi părea desăvârşire, crezând că nici un rău De tine nu va cuteza să se apropie şi să te ispitească!
Acum eu mă căiesc, greşeala transformându-se în făr'delege, iar tu eşti cea ce mă-nvinovăţeşti!
Aşa va fi în veci destinul celor ce preţuiesc Prea mult femeia şi-o vor lăsa să îi conducă: Constrângeri ea nu va suporta; iar de-i lăsată
Singură să hotărască şi răul se va trage din aceasta, Ea mai întâi voinţa slabă a bărbatului o va învinui!"
Astfel îşi petrecură orele zadarnic, Unul pe celălalt învinuindu-se, însă nici unul Pe sine însuşi nu se condamna, părând Ca cearta inutilă în veci sfârşit să n-aibă.
Cartea a X-a în acest timp, josnica şi odioasa faptă a lui Satan în Paradis ajunse să se ştie şi în Ceruri; Cum intrase-n şarpe, pe Eva ispitind-o, Iar ea, la rândul ei, şi-a îndemnat şi soţul Să guste din fructul cel fatal. Căci cine Poate să se ascundă de ochiul Domnului atoatevăzător Sau cine poate să-i înşele atoateştiutorul spirit?
El care, în toate lucrurile este înţelept şi drept, De ce nu l-a oprit pe Diavol, mintea umană să o-ntunece, Fiind înzestrat cu forţă absolută şi cu voinţă liberă, Ca pe duşman să-l poată prinde şi goni?
Cei doi, chiar de ştiau şi-ar fi trebuit să-şi amintească
Porunca cea înaltă veşnic, din fruct să nu mănânce, Oricine-ar încerca să-i ispitească, nu s-au supus Şi au primit pedeapsa. Ce-ar fi crezut că va urma?
Şi repetând păcatul de mai multe ori, îşi meritau căderea.
Spre Cer din Paradis urcară, grăbite şi tăcute, Gărzile de îngeri, purtând în suflet tristeţe pentru Om, Ştiind acum ce va urma şi întrebându-se miraţi Cum de duşmanul cel viclean intrarea îşi aflase nevăzut, îndată ce cumplita veste ajunse-n faţa porţii Raiului, Toţi cei ce o auziră se-ntristară; o grea tristeţe Aduse întunericul pe feţele cereşti, şi totuşi,
266
JOHN MILTON
Cu milă fiind amestecată, nu reuşi înalta pace să o strice.
De cei veniţi dinspre Pământ, în grabă
Locuitorii Cerului se apropiară, să afle despre a lor cădere.
Zoriră apoi către supremul tron, să-şi spună
Dreapta dezvinovăţire despre a lor strajă
