Către Femeie acum se-ntoarse şi îşi rosti pedeapsa:
"Durerea ta se va înmulţi cu naşterea o dată;.
Copii vei naşte-n chinuri şi soţului te vei supune!"
Asupra lui Adam, la urmă, osânda o rosti:
"Pentru că ai ascultat de glasul nevestei tale Şi ai mâncat din pomul despre care ţi-am spus:
«Să nu mănânci!», blestemul tău va fi pământul!
Te vei hrăni din el cu osteneală în fiecare zi a vieţii tale; El spini îţi va rodi şi pălămidă, iar tu cu ierburile câmpului Te vei hrăni; pâinea cu sudoarea feţei ţi-o vei câştiga, Până când tot în pământ te vei întoarce, Căci eşti ţărână şi în ţărână iar te vei întoarce!"
Aşa fu Omul judecat de către cel ce le era Judecător, dar şi Mântuitor. Şi astfel lovitura morţii imediată
A fost în ziua aceea îndepărtată foarte. Apoi Privind cu milă cum dezbrăcaţi stăteau în faţa lui, Nu se dădu în lături să fie a lor slugă, precum în ziua în care a spălat picioarele acelor ce-l serveau; Acum, precum un tată, cu piei de animale El goliciunea le acoperi, cu piei de fiare omorâte Sau de jivine ce năpârleau asemeni Şarpelui.
Pe gânduri nu stătu prea mult ca să-i îmbrace Pe-ai săi duşmani şi nu doar goliciunea le acoperi, Ci şi pe cea lăuntrică, care-i mai de ocară, Le-o înveşmânta cu-a lui dreptate, de ochii Tatălui Astfel ferind-o. La sânul binecuvântat se-ntoarse, Urcând în iute zbor, şi Tatălui îi spuse ce se-ntâmplase,
272
JOHN MILTON
Chiar de era atoateştiutor, amestecându-şi vorbele Cu blânde, de iertare, rugăminţi, în acest timp, mult înainte de a se săvârşi păcatul pe Pământ,
Stăteau Păcatul şi cu Moartea în faţa porţii iadului, Rămasă larg căscată şi de departe împroşcând Cumplite flăcări, de când Duşmanul ce scăpase, Deschisă o lăsase Păcatului să iasă.
Acesta, vorbindu-i Morţii, zise:
"O, fiule, de ce şedem aici şi lenevim, cât timp Satan, Al nostru mare creator, în alte lumi ne caută lăcaş?
Nu poate decât izbânda să-l aştepte, căci greutăţi De-ar fi întâmpinat, s-ar fi întors de mult, Gonit de-ai săi duşmani! Căci nu există loc Mai potrivit ca ăsta, ca ei să-l pedepsească şi Să se răzbune. Mie îmi pare că simt o nouă forţă
Răsărind în mine, că îmi cresc aripi şi că
O-naltă stăpânire îmi este dată departe de Abis.
Ceva mă trage într-acolo, ori simpatie, ori Vreo forţă a Naturii înrudită, ca să unească
La mare depărtare, cu tainică prietenie, Lucruri la fel, pe căi foarte ascunse.
Tu, umbra mea nedespărţită, cu mine trebuie să vii, Căci Moartea şi Păcatul nici o putere nu poate să
despartă!
Dar, ca nu cumva să întâlnească piedici Când ar trebui să se întoarcă peste Abisul cel de netrecut,
Să încercăm, unindu-ne-n putere, o cale să găsim Din Iad către această lume nouă, acolo unde Satan Acum domneşte; un monument puterii sale închinat Să fie podui, întreaga oaste a Infernului
PARADISUL PIERDUT
273
Să poată trece peste e!. Eu nu pot să pierd drumul, Atât de tare un instinct mă trage către el."
La care Umbra, mai firavă, îi răspunse:
"Du-te acolo unde Soarta şi Instinctul te conduc; N-o să rămân în spate, nici drumul n-am să-l rătăcesc, Căci tu îl vei deschide; miros pradă şi carne Şi gust savoarea morţii din toate lucrurile ce trăiesc acolo;
Şi nu voi vrea să-ţi fur munca ce tu ai început-o, Ci te voi ajuta în dreaptă parte."
Spunând acestea, cu plăcere adulmecă mirosul Schimbărilor mortale de pe Pământ.
Aşa precum un stol de păsări mari de pradă, Deşi la multe leghe depărtare, spre câmpul bătăliei Neîncepute încă se îndreaptă, ademenite De mirosul de trupuri vii ce morţii sunt sortite, La fel simţi şi-ntunecata înfăţişare, larg nările în aer întorcându-şi, simţind că-i vine rândul.
Atunci porniră de la poarta Iadului, cu zborul lor întunecat Prin vasta şi pustia dezordine a Haosului; Zburau deasupra apelor şi cu puterea lor, Măreaţă cum era, tot ce-ntâlneau solid sau mai lichid Precum o mare furioasă în valuri uriaşe întorceau Şi-mpreunând talazurile le împingeau din două părţi Spre gura Iadului, aşa cum două polare vânturi, Suflând contrar deasupra Mării Craniene, împing cu forţa Ier munţii de gheaţă, Ce-nchid un drum imaginar, ce către răsărit se-ndreaptă
Trecând şi de Petsora şi ajungând până
Pe coasta cea bogată a Cathaiei.
Apoi, cu buzduganu-i rece şi uscat, ce împietreşte totul, Moartea lovi pământul tare, precum cu un trident,
274
JOHN MILTON
Şi-l închegă pe loc, la fel cum s-a-ntâmplat odată
