Adam, cătându-şi vorbele o vreme, răspunse scurt:
"Glasul ţi-am auzit, noi în grădină fiind, Şi temător, de tine m-am ascuns, căci gol eram."
PARADISUL PIERDUT
269
La care judecătorul îngăduitor răspunse fără să îl mustre:
"Tu glasul mi l-ai auzit de multe ori şi nu te-a înspăimântat,
Ci bucurie ţi-a adus. Cum de a devenit aşa cumplit?
Cine ţi-a spus de goliciunea-ţi? Nu ai mâncat cumva Din pomul din care poruncă straşnică ţi-am dat ca să nu guşti?"
Adam răspunse amărât şi abătut:
"O, Ceruri, mă aflu azi în faţa judecăţii. Ce să fac oare, Asupra mea să iau păcatul tot sau jumătatea să
mi-o-nvinuiesc?
Căderea ei, de vreme ce credinţă încă mie îmi arată, S-ar cuveni să o ascund, pedeapsă ea să nu primească
Din pricina plângerii mele. însă nevoia mă obligă
Să vorbesc, asupra mea să nu atrag atât pedeapsa, Cât şi păcatul. Chiar de-aş tăcea, tu adevărul l-ai vedea oricum.
Femeia, ce pentru mine ai făcut-o să-mi fie de ajutor, Un dar desăvârşit din partea ta, atât de bună, Atât de potrivită, aşa divină, încât din partea ei Vreun rău nu bănuiam. Ea, care părea atât de dreaptă
în tot ce-nfăptuia, mi-a dat un fruct din pomul cel oprit Şi l-am mâncat."
La care Prezenţa Suverană îi răspunse:
"Era ea Dumnezeul tău, de-ai ascultat cuvântul ei, Şi nu a Lui poruncă? Sau ea a fost făcută să te conducă, Să-ţi fie mai presus? Iar tu, egalul ei, ai renunţat la bărbăţia ta,
Cum şi la locul în care Dumnezeu te-a pus, mai sus de ea,
Căci pentru tine şi din tine-a fost făcută, a ei desăvârşire Tu întrecând-o prin demnitate? Cu frumuseţe
270
JOHN MILTON
Este ea împodobită, într-adevăr, dar numai Ca dragostea să îţi atragă, şi nu să te supună!
Frumoasele ei însuşiri erau făcute ca să fie stăpânite Dar tu n-ai fost în stare, deşi ea face parte din fiinţa ta, Pe care tu însuţi trebuia să o cunoşti!"
Spunând acestea, se întoarse către Eva:
"Hai, zi-i, Femeie, ce-ai făcut?"
Iar Eva, tristă şi ruşinată, mărturisi, nici îndrăzneaţă
Şi nici cu mulă vorbă, în faţa sfântului Judecător:
"De Şarpe înşelat-am fost şi am mâncat."
Când Domnul auzi acestea, fără întârziere îl judecă
Pe cel care fusese învinuit, pe Şarpe. Acesta, o jivină
fiind,
N-avea putinţă să treacă vina asupra celui ce-l folosise Ca răul să-l înfăptuiască şi care avea să-i strice Rostul pentru care-a fost creat pe lume; Pe drept a fost atunci afurisit, ca ticălos fiind prin firea sa, Mai multe omul nu trebuia să ştie, căci nu-i împuţina păcatul.
Şi totuşi Domnul îl pedepsi întâiul pe Satan, Chiar dacă în cuvinte de neînţeles; apoi Pe Şarpe blestemul îi căzu:
"Fiindcă tu ai săvârşit acestea, fii blestemat pe veci între animale şi ale câmpiei fiare toate; Pe pântece te vei târî şi vei mânca ţărână
în fiecare zi din viaţa ta! Eu duşmănie voi pune între sămânţa ta şi a femeii; ea capul va-ncerca Să îţi zdrobească, iat tu îi vei răni călcâiul!"
Aşa rosti Oracolul şi vorba i se îndeplini, când Isus, Fiul Măriei, cea de-a doua Evă, precum un fulger Pe Satan văzutu-l-a căzut din Ceruri, Prinţ al văzduhului; apoi, sculându-se din morţi,
PARADISUL PIERDUT
271
A-nfrânt Puterile din Iad şi printr-o luminoasă ridicare, Prin aer chiar captivitatea a purtat-o, regatul lui Satan Şi astfel cel ce prezis-a moartea prin strivire Sub talpa noastră pe Satan îl va strivi.
