Şi mi-ar crea o altă Evă, durerea pierderii pe veci în suflet mi-ar rămâne! Nu, nu! Simt cum mă trage A Naturii legătură, căci tu eşti trup din trupul meu Şi Soarta ne-a înlănţuit la bine şi la rău."
Aşa spunând, ca unul ce şi-a revenit din spaimă
Şi trist, după muncite gânduri, se supune La ce se pare că nu e cu putinţă a fi înlăturat, în cuget calm, spre Eva se întoarse şi-i vorbi:
"O îndrăzneaţă faptă-ai încercat, cutezătoare Eva!
Pericol mare ai stârnit în jurul tău, de-ai îndrăznit, Să te apropii mai mult decât cu ochii de fructul sacru, Prin neatingere sfinţit, cu-atât mai mult să-l guşti, Când îţi era oprit şi să-l culegi! Dar cine poate-acum Trecutul să-l întoarcă şi să desfacă răul Care a fost făcut? Nici Dumnezeu Atotputernicul, Nici Soarta. Şi totuşi poate că nu vei muri, Poate că fapta nu-i atât de odioasă, căci Şarpele Gustat-a primul fructul şi, necinstindu-l, l-a luat sfinţenia şi l-a făcut de rând, mai înainte De-a gusta şi noi; el încă mai trăieşte, Deci fructul lui moarte nu i-a adus şi, cum mi-ai spus Pe treapta vieţii a urcat, trăind asemeni Omului; îndemn puternic este asta pentru noi, gândindu-ne Că dacă vom gusta din poamă, mai sus pe treaptă
Ne vom înălţa, ce nu poate să-nsemne Decât starea de Zei, de îngeri sau de Semi-Zei.
Dar nici nu pot să cred că Dumnezeu, Preaînţeleptul Creator, chiar dacă ne-a ameninţat,
PARADISUL PIERDUT
257
Ne va distruge cu asprime, pe noi, întâiie făpturi ce-a zămislit
Şi socotite mai presus de toate-n demnitate, Căcj să domnim peste-ale lui lucrări ne-a pus; Acestea, fiind create peste noi, cu noi o dată
Ar trebui să cadă, astfel că Domnul va distruge Tot ce-a creat, zadarnic truda irosindu-şi Făcând şi desfăcând; nu-i bine planul chibzuit de Dumnezeu,
Căci chiar dacă îi stă-n putere creaţia s-o repete, S-ar sătura să ne tot nimicească, căci s-ar găsi Duşmanul
Care triumfător ar spune: «Ce nestatornică e soarta Celor pe care Dumnezeu îi ocroteşte! Cine îl poate mulţumi
Mai multă vreme? întâi pe mine m-a distrus, Acum şi Omenirea! Şi cine oare va urma?»
Pricină de batjocură ar fi pentru Vrăjmaş, Ce nu trebuie dată! Dar eu oricum Soarta mi-am hotărât-o şi vreau cu tine împreună
Să suport pedeapsa. De Moartea ne va ţine împreună, Atunci mi-e moartea la fel de dragă ca viaţa, Atât de tare simt Natura cum mă cheamă lângă tine, Căci în făptura ta sunt eu; nu-i cu putinţă despărţirea Căci suntem amândoi aceeaşi fiinţă, aceeaşi carne Şi să te pierd pe tine înseamnă şi pe mine însumi Să mă pierd!"
Aşa vorbi Adam şi astfel îi răspunse Eva:
"O, glorioasă încercare a dragostei ce-i mai presus De toate! Măreţ exemplu şi dovadă înaltă
Ce mă îndeamnă să le urmez, însă cum aş putea, Fiind desăvârşirii tale mai prejos?
258
JOHN MILTON
Adam, din coasta-ţi dragă eu am răsărit Şi-acum te-aud vorbind cu bucurie că suntem Unul singur, în suflet şi în spirit; Ne stă drept mărturie această zi, când tu ai spus Că, mai degrabă decât moartea, sau ceva Şi mai groaznic, să ne despartă, mai bine Uniţi în dragoste aşa fierbinte, eşti hotărât Greşeala s-o împărţi cu mine: să săvârşeşti păcatul, De e păcat acesta, de a gusta din fructul mândru, A cărui însuşire (căci din bine tot bine Trebuie să izvorască, fie că-i aşteptat, fie din întâmplare) Te-a supus la astă fericită încercare, Pe care altfel n-am fi cunoscut-o niciodată.
Dac-aş crede că moartea, cu care-am fost ameninţaţi, Ar fi urmarea faptei mele, pedeapsa Singură mi-aş suporta şi nu aş încerca să te înduplec Să guşti şi tu, mai bine părăsită aş muri, Decât să te silesc pe tine să faci o faptă
Ce liniştea să-ţi fure şi asta mai ales Când tu mi-ai dovedit iubirea ta atât de-adevărată, Statornică şi neasemuită. însă eu simt urmările Cu totul altfel: nu simt că moartea mă cuprinde, Ci că-mi sporeşte viaţa; mi-s ochii mult mai limpezi Şi simt noi bucurii şi noi speranţe, cu gust aşa divin încât tot ce-nainte era dulce acum îmi pare Dur şi fără gust. Adam, tu gustă fără teamă
Şi lasă frica morţii ca vântul să o spulbere!"
Spunând acestea ea îl îmbrăţişa şi lacrimi gingaşe, De fericire plânse, că el nutrea o dragoste atât de nobilă, încât putea să-ndure, de dragul ei, mânia sfântă
Sau chiar şi moartea. Iar ca răsplată
(Căci o asemenea-nvoială, merită şi răsplată
PARADISUL PIERDUT
259
Pe măsură), cu mână darnică, ea de pe creangă
îi întinse fructul ispititor. Şi el mancă, Fără vreo remuşcare. chiar de ştia că nu e bine, Nu ispitit sau înşelat, ci copleşit de farmecul unei femei.
Pământul se cutremură până-n. străfunduri, Ca de dureri cuprins, iar Natura gemu a doua oară: Cerul se întunecă şi tunetul mugi şi lacrimi triste Plânseră când se-mplini păcatul cel de moarte însă Adam nu luă în seamă al Naturii zbucium, Mâncând pe săturate şi nici Eva nu se temu Păcatul să-l repete, gândindu-se că îl va alina Cu dulcea ei tovărăşie. Ca ameţiţi de vinul nou, Li se părea că printre mirţi plutesc şi îşi închipuiau Cum în ei divinitatea năştea aripi, putând cu ele Pământul să-l batjocorească. însă înşelătorul fruct Cu totul alte însuşiri făcu în ei s-apară: Dorinţa cărnii trezi în ei. El privea spre Eva Cu priviri lascive, iar ea, la fel, aţâţătoare îi răspunse, Ardeau cuprinşi de a dorinţei patimă
Şi astfel începu Adam pe Eva s-o provoace:
"O, Eva, eu văd acum că gustul tău este precis Şi elegant şi asta e o mare ştiinţă; Dacă la înţelesul oricărui cuvânt, savoare adăugăm, Numind plăcerea raţiune, eu ţie slavă îţi aduc, Căci tu atât de bine te-ai îngrijit de ziua asta.
Noi mari plăceri pierdut-am când să gustăm Din fructul minunat ne-am înfrânat şi nici n-am cunoscut Până acum cu-adevărat plăcerea gustului.
Dacă asemenea plăceri se-ascund în lucruri Oprite nouă, atunci încep să îmi doresc Ca zece pomi în loc de unul să ne fi fost opriţi!
Dar, vino, să ne jucăm, învioraţi după aşa un delicios
260 JOHN MILTON
