Divină-i este frumuseţea, făcută Zeii s-o iubească!
Nu e cumplită, deşi teroare zace şi-n dragoste, Şi-n frumuseţe, dacă de ea nu te apropii cu-o ură
Cu mult mai puternică, ascunsă bine Sub prefăcută dragoste; aşa voi reuşi să o distrug!"
Aşa grăi Duşmanul Omenirii, întruchipat în şarpe, în timp ce către Eva se-ndrepta, nu cum o face-acum,
PARADISUL PIERDUT
243
Unduitor târându-şi trupul pe pământ, ci sprijinindu-se Pe partea cea din dos, asemeni unui turn, Inel peste inel, se ridica, un labirint neregulat; Pe cap purta o creastă-naltă, iar ochii îi erau Rubine-aprinse; cu verde ca de aur, gâtu'-i era împodobit, Stând drept între rotundele inele, care piuteau Cu abundenţă-n iarbă. Era plăcut la-nfăţişare, Dar de atunci nu au mai existat şerpi ca acesta, Nici cei în care Cadmus şi Hermiona, în al lllyriei ţinut se preschimbaseră şi nici acela Care ajuns-a zeu în Epidaurus; nici printre cei în care lupiter Ammon sau lupiter Capitolinus Au fost schimbaţi, nu s-a văzut; primul, Stând cu Olimpias, al doilea, cu cea care pe Scipio, Mândria Romei, l-a zămislit.
Umbla pieziş la început, ca unul ce încearcă
Să se stecoare undeva, însă temându-se Să nu fie descoperit, de-a curmezişul îşi găseşte calea.
Aşa cum o corabie, condusă de cel mai bun cârmaci, La gura unui fluviu sau lâng-un cap, întoarce pânza După cum se schimbă vântul, la fel îşi unduia Satan Trena-i de-ncercuiri ciudate, în văzul Evei, privirea încercând să i-o atragă. Dar ea, de muncă absorbită, Nu luă în seamă foşnetul de frunze, obişnuită fiind Cu animalele ce mereu se zbenguiau în jurul ei; Acestea ascultau porunca sa mai mult decât de Circe Turma pe care o vrăjise. înainta Duşmanul Şi nepoftit în faţa ei stătu, pierdut în admiraţie; De multe ori îşi apleca crestatul cap şi smălţuitul gât, Lingând pământul pe care ea călca. Cu jocu-i mut, Privirea Evei reuşi într-un târziu să o întoarcă spre el, Şi bucuros, atenţia că îi câştigase, cu limba lui organică
244
JOHN MILTON
De şarpe, astfel îşi începu înşelătoarea ispitire:
"O, nu te minuna, Stăpâna noastră, de-i mai putea Ca să te minunezi, tu însăţi fiind minune!
Cu-atât mai mult nu-ţi înarma privirea cu dispreţ, Tu, al blândeţii Cer, nemulţumită de apropierea mea Şi de privirea-mi lacomă; eu, chiar dacă singur sunt, Nu m-am temut de încruntarea ta, mai aspră, de eşti singură.
Tu, a Creatorului cea mai frumoasă-nchipuire, Tu, cea la care toate vietăţile privesc cu admiraţie, Cereasca-ţi frumuseţe vrăjite adorând-o.
Priveliştea e mai frumoasă atunci când toată lumea O admiră. însă aici, închisă în sălbăticia asta, înconjurată doar de dobitoace - admiratorii-ţi neciopliţi, Ce nu pot să-şi dea seama decât pe jumătate Ce-i frumos în tine. Cine te vede în afară de bărbat?
Şi ce înseamnă doar un om, când o Zeiţă între Zei Tu ar trebui să fii, de îngeri fără număr adorată şi slujită?"
Astfel îşi ticlui cuvintele Ispititorul, care-n a Evei inimă
Se strecurară, chiar dacă glasul o uimea.
Răspunse după-o vreme, încă uluită:
"Ce să însemne asta? Cuvinte omeneşti rostite de-o jivină?
Şi gândire? Credeam că animalele au fost lăsate Necuvântătoare, că Domnul, în a creaţiei zi, le-a făurit Fără putinţa de-a rosti cuvinte. Despre gândire, Am şovăit adesea să cred ceva, căci îmi părea Că în privirea şi-n comportarea lor există adesea Mai multă judecată. Pe tine şarpe, cel mai ager Te-am ştiut, dintre jivinele câmpiei, dar nu Cu voce omenească înzestrat! Spune-mi şi mie
PARADISUL PIERDUT
245
Cum ai devenit din mut cuvântător şi cum ai devenit Tu mai prietenos decât tot restul dobitoacelor, Ce zilnic în faţa ochilor îmi stau? Hai, spune-mi, Căci o asemenea minune merită atenţia cuvenită!"
La care, Ispititorul cel viclean răspunse:
"împărăteasă a acestei lumi frumoase, Strălucitoare Eva!
Uşor îmi este să îţi spun ce tu îmi porunceşti Şi este drept ca ţie eu să mă supun. Am fost şi eu La început asemeni altor animale ce pasc bătătorita iarbă,
Cu gânduri josnice şi necioplite, cum altfel îmi era şi hrana, simţind doar foamea şi nevoia de-nmulţire
Şi niciodată de gânduri mai înalte. Până când într-o zi, în timp ce câmpul colindam, întâmplător zării în depărtare un pom cu fructe încărcat, a căror coajă era pictată în splendide culori Amestecate, în rubiniu şi auriu; m-am apropiat Mai bine să privesc şi o mireasmă savuroasă
Mă izbi, stârnindu-mi pofta mai tare ca mirosul de mărar Sau decât ţâţa oii sau a caprei ce lapte picură
în fapt de seară, nesuptă de mieii sau de iezii Ce îşi continuă joaca. Să-mi satisfac această ascuţită
poftă,
De a gusta din mărul arătos, m-am hotărât îndată, Căci foamea şi cu setea mă îmboldeau, puternic înteţite De mireasma acestui fruct îmbietor, în jurul trunchiului cu muşchi, îndată m-am încolăcit, Căci ridicate mult deasupra de pământ, La crengi puteaţi doar voi, tu şi Adam. s-ajungeţi; Stăteau în jurul său şi alte animale, privind De poftă şi invidie pline, dar neputând la fruct
246
JOHN MILTON
Să ajungă. Şi iată-mă ajuns acolo unde Poame îmbietoare atârnau în jurul meu; Să le culeg şi să mănânc n-am stat pe gânduri, Căci astfel de plăceri în hrană sau în apă
Eu nu mai încercasem. într-un târziu m-am săturat Şi în curând am început să simt în mine Modificări ciudate în gândire, iar glasul nu întârzie Să-mi vină, chiar dacă îmi păstram aceeaşi formă.
Atunci, în mintea mea au apărut gânduri înalte Şi cu alţi ochi priveam tot ce este pe Cer şi pe Pământ, Tot ce-i frumos şi bun; dar tot ce e frumos şi tot ce-i bun Eu văd în chipul tău divin şi-n raza cereştii tale frumuseţi.
