UN VIITOR AL OMENIRII

În era ştiinţei şi tehnicii libertatea a căpătat semnificaţii noi. Ca un adult abia ieşit din faza copilăriei, avem mult mai multe căi de urmat, dar şi mult mai multe riscuri şi responsabilităţi.

15

Singuri şi liberi în Univers

Ce ne învaţă istoria speciei noastre (înţelegând prin asta naraţiunea evidenţiată de ştiinţă, nu versiunea arhaică îmbibată de religie şi ideologie)?

Cred că dovezile sunt suficient de solide şi limpezi pentru a ne spune măcar atât: n-am fost creaţi de o inteligenţă supranaturală, ci de întâmplare şi necesitate, ca una dintre milioanele de specii din biosfera Terrei. Oricât de tare ne-am dori şi am spera să fie altfel, nu există nici o dovadă a vreunui har revărsat asupra noastră, nici a vreunui destin sau scop demonstrabil ce ni s-ar fi repartizat, şi nici a altei vieţi ce ne-ar fi fost rezervată la sfârşitul celei de acum. Se pare că suntem complet singuri. Iar părerea mea este că e foarte bine aşa. Înseamnă că suntem absolut liberi. Şi deci putem diagnostica mult mai uşor etiologia credinţelor iraţionale care ne dezbină în mod atât de nejustificat. În faţa noastră se aştern noi posibilităţi, la care nu se putea visa în alte epoci. Ele ne dau puterea de a aborda cu mai multă

încredere cel mai însemnat ţel din lume, unitatea rasei umane.

Cerinţa necesară atingerii acestui ţel este o corectă înţelegere de sine.

Deci care este sensul existenţei umane? Am sugerat că el este epopeea speciei, care a început odată cu evoluţia biologică şi preistoria, a continuat cu istoria cunoscută, îndreptându-se acum stringent, zi de zi, din ce în ce mai repede, spre viitorul nedeterminat; el este însă totodată ce vom alege să

devenim.

Când vorbim despre existenţa omenirii trebuie să punem accentul pe diferenţa dintre disciplinele umaniste şi ştiinţă. Umanioarele se referă în detaliu la felul în care fiinţele umane se raportează unele la altele, dar şi la mediu, care include plantele şi animalele importante din punct de vedere estetic şi practic. Ştiinţa se referă la toate celelalte lucruri. Viziunea autonomă a lumii proprie disciplinelor umaniste descrie condiţia umană, dar nu şi de ce este ea aşa şi nu altfel. Viziunea ştiinţifică este mult mai largă. Ea cuprinde sensul existenţei umane, principiile generale ale condiţiei umane, care e locul speciei în univers şi de ce există ea.

Omenirea a apărut ca un accident al evoluţiei, un produs al mutaţiilor întâmplătoare şi al selecţiei naturale. Specia noastră a fost doar punctul final dintr-o călătorie întortocheată pe linia primatelor din Lumea Veche (lemurieni, maimuţe, primate superioare, oameni) din care azi există câteva sute de alte specii native, fiecare rezultând din propria călătorie întortocheată. Am fi putut lesne rămâne doar un australopitec cu un creier de mărimea celui al maimuţei, care adună fructe şi prinde peşte, dispărând apoi asemeni altor australopiteci.

În cele 400 de milioane ani în care animalele mari au ocupat uscatul, Homo sapiens este singurul a cărui inteligenţă a evoluat suficient pentru a pune bazele unei civilizaţii. Cimpanzeii, rudele noastre genetice cele mai apropiate, sunt reprezentaţi astăzi de două specii (cimpanzeul comun şi bonobo). Liniile de evoluţie ale omului şi cimpanzeului s-au separat dintr-un strămoş comun în Africa în urmă cu aproximativ şase milioane de ani.

Cam două sute de mii de generaţii au trecut de atunci, timp suficient pentru ca selecţia naturală să forţeze o serie de modificări genetice majore.

Hominizii deţineau anumite avantaje care le-au influenţat direcţia evoluţiei ulterioare şi care includeau la început un mod de viaţă parţial arboricol şi folosirea concomitentă a membrelor anterioare. Această condiţie arhaică s-a transformat apoi într-un mod de viaţă petrecut predominant pe sol. Printre alte condiţii care au influenţat, s-au numărat strămoşii cu creier voluminos şi un continent vast cu climă foarte echilibrată şi păşuni întinse, intercalate cu păduri mixte. În anii care au urmat, condiţiile favorizante au inclus incendiile frecvente la nivelul solului, care au promovat creşterea ierburilor şi arbuştilor. Lucru şi mai important, incendiile au facilitat trecerea la un regim alimentar de carne gătită. Această combinaţie rară de împrejurări de pe parcursul evoluţiei şi o doză de noroc (lipsa unor schimbări climatice majore, a erupţiilor vulcanice sau a pandemiilor severe) au aruncat zarurile în favoarea oamenilor timpurii.

Asemeni unor zei, urmaşii lor au ocupat o mare parte a Terrei şi au alterat mai mult sau mai puţin restul globului. Am devenit mintea planetei şi probabil a părţii noastre de galaxie. Putem face ce dorim cu Pământul.

Pălăvrăgim mereu despre distrugerea lui prin război nuclear, despre schimbările climatice sau despre a doua Apocalipsă prezisă de Sfânta Scriptură.

Oamenii nu sunt răi prin natura lor. Avem destulă inteligenţă, bunăvoinţă, generozitate şi spirit întreprinzător ca să transformăm Pământul într-un

paradis pentru noi şi pentru biosfera care ne-a dat naştere. Am putea să

atingem acest ţel, sau cel puţin să facem un progres considerabil până la sfârşitul secolului în curs. Ce ne-a pus beţe în roate până acum e faptul că

Homo sapiens este o specie disfuncţională din naştere. Suntem împiedicaţi de Blestemul paleolitic, al adaptării genetice care ne-a fost de folos de-a lungul milioanelor de ani de existenţă ca vânători-culegători, dar care acum devine tot mai mult o piedică în societatea globală urbană şi tehnico-ştiinţifică. Părem incapabili să stabilizăm politicile economice sau metodele de guvernare dincolo de nivelul unui sat. Mai mult, marea majoritate a oamenilor din întreaga lume rămân sclavii religiilor organizate tribal, conduse de oameni care pretind că au puteri supranaturale pentru a obţine supunerea şi resursele credincioşilor. Suntem dependenţi de conflicte tribale, inofensive şi distractive când sunt sublimate sub formă de sporturi de echipă, dar letale când se exprimă ca luptă etnică, religioasă sau ideologică în lumea reală. Mai există şi alte distorsiuni ereditare. Paralizaţi de preocuparea noastră pentru noi înşine, nu protejăm celelalte forme de viaţă şi continuăm să distrugem natura, moştenirea cea mai preţioasă a speciei noastre, de neînlocuit. Iar politica demografică în vederea obţinerii unei densităţi, distribuţii geografice şi vârste optime a populaţiei e deocamdată tabu. Ideea are sonoritate „fascistă“ şi oricum mai poate fi amânată încă o generaţie sau două – să sperăm.

Disfuncţiile speciei noastre au produs miopia ereditară cu care suntem familiarizaţi deja în mod neplăcut. Oamenii găsesc că e greu să se intereseze de alţi oameni din afara tribului sau ţării lor, şi chiar dincolo de o generaţie sau două. Le vine încă şi mai greu să se ocupe de speciile animale, în afară de câini, cai şi alte câteva specii domesticite pe care le folosim drept companioni servili.

Liderii noştri religioşi, politici şi de afaceri acceptă în cea mai mare parte explicaţiile supranaturale ale existenţei umane. Chiar dacă unii sunt sceptici în sinea lor, prea puţin sunt interesaţi să se opună liderilor religioşi şi să

agite în mod inutil populaţia care le asigură puterea şi privilegiile. Oamenii de ştiinţă care ar putea să contribuie la o viziune mai realistă asupra vieţii dezamăgesc în mod special. În mare parte mediocri, sunt pigmei intelectuali mulţumiţi să rămână la nivelul specialităţilor lor înguste din care-şi câştigă

existenţa.

Bineînţeles, anumite disfuncţii îşi au cauza în vârsta fragedă a civilizaţiei globale, aflată încă în plină dezvoltare. Dar cea mai mare parte a lor au

drept cauză faptul că creierele noastre sunt slab cablate. Natura umană s-a născut din moştenirea genetică a trecutului nostru preuman şi paleolitic,

„ştampila de neşters a originii noastre umile“, cum a numit-o Charles Darwin, mai întâi în anatomie ( Descendenţa omului, 1871) şi apoi în expresiile faciale ale emoţiei ( Expresia emoţiilor la om şi animale, 1872).

Psihologii evoluţionişti s-au grăbit să explice rolul evoluţiei biologice în diferenţele dintre sexe, dezvoltarea mentală a copiilor, ierarhiile de rang, agresiunea tribală şi chiar alegerea hranei.

Aşa cum am sugerat în alte scrieri, lanţul cauzal are rădăcini mai adânci şi se extinde până la nivelul organizării biologice unde acţionează selecţia naturală. Activitatea egoistă în cadrul grupului oferă avantaje competitive, dar în general e distructivă pentru grup în ansamblu. Selecţia de grup acţionează în direcţia inversă faţă de cea individuală, aici e vorba despre competiţii între grupuri. Un individ cooperant şi altruist îşi reduce proporţional şansele în competiţie cu alţi membri, dar măreşte rata de supravieţuire şi reproducere a grupului. Pe scurt, selecţia individuală

favorizează ceea ce numim păcate, iar selecţia de grup favorizează virtuţile.

Rezultatul este conflictul lăuntric al conştiinţei, de care suferă toată lumea, cu excepţia psihopaţilor, care reprezintă, spre norocul nostru, doar 1 până la 4% din populaţie.

Rezultatele celor doi vectori opuşi din selecţia naturală sunt înscrise în emoţiile şi raţiunea noastră, şi nu pot fi şterse. Conflictul interior nu este o inconsistenţă personală, ci o caracteristică umană permanentă. Un asemenea conflict nu există şi nici nu poate exista la vulturi, vulpi sau păianjeni, de pildă. Caracteristicile lor au apărut numai ca rezultat al selecţiei individuale.

Sau la furnicile lucrătoare, ale căror caracteristici sociale au fost în totalitate trasate de selecţia de grup.

Conflictul interior al conştiinţei generat de nivelurile concurente ale selecţiei naturale este mai mult decât un subiect misterios la care cugetă

biologii teoreticieni. Nu e vorba de lupta care se dă în sufletele noastre între bine şi rău. Ci de o trăsătură biologică, fundamentală pentru a înţelege condiţia umană şi necesară pentru supravieţuirea speciei. Presiunile contrarii ale selecţiei din timpul evoluţiei genetice a fiinţelor preumane a produs un amestec instabil de reacţii emoţionale înnăscute. Ele au creat o minte care-şi schimbă mereu dispoziţia ca un caleidoscop şi este deopotrivă

mândră, agresivă, competitivă, mânioasă, răzbunătoare, coruptă, perfidă, curioasă, aventuroasă, tribală, vitează, umilă, patriotică, empatică şi

iubitoare. Toţi oamenii normali sunt josnici şi nobili, uneori pe rând, alteori concomitent.

Instabilitatea emoţiilor este o calitate pe care ar trebui să dorim s-o păstrăm. Ea este esenţa caracterului uman şi sursa creativităţii noastre.

Trebuie să ne înţelegem pe noi înşine în termeni evoluţionişti şi psihologici pentru a planifica un viitor mai raţional, nepredispus la catastrofe. Trebuie să învăţăm să ne comportăm, dar n-ar trebui nici măcar să luăm în considerare domesticirea naturii umane.

Biologii au creat un concept foarte folositor, cel al încărcării tolerabile cu paraziţi. Aproape toate speciile de plante şi animale au paraziţi, care prin definiţie sunt alte specii ce trăiesc la suprafaţa sau înăuntrul corpurilor lor şi de cele mai multe ori iau o mică parte din gazdele lor fără a le ucide. Într-un cuvânt, paraziţii sunt prădători care consumă prada în doze mai mici decât o unitate. Paraziţii tolerabili sunt cei care au evoluat ca să-şi asigure supravieţuirea şi reproducerea cu costuri şi dureri minime pentru gazdă. Ar fi o greşeală pentru un individ să încerce să-şi elimine toţi paraziţii tolerabili. Consumul de timp ar fi prea mare şi ar perturba prea tare funcţiile propriului organism. Dacă puneţi la îndoială acest principiu, gândiţi-vă ce eforturi ar trebui depuse pentru a distruge păduchii dermodex aproape microscopici care s-ar putea (cu o probabilitate de 50%) să locuiască la baza firelor din sprâncenele noastre. Mai gândiţi-vă şi la milioanele de bacterii neprietenoase care locuiesc alături de cele prietenoase în lichidele bogate în substanţe nutritrive din gură.

Trăsăturile distructive înnăscute ale vieţii sociale pot fi privite ca o paralelă a prezenţei fizice a organismelor parazite, iar diminuarea culturală

a impactului lor ca o micşorare a încărcării tolerabile cu dogme. Un exemplu evident al acesteia din urmă este credinţa oarbă în mituri supranaturale ale creaţiei. Desigur, în multe părţi ale lumii ar fi greu, ba chiar periculos, astăzi să reducem încărcarea cu dogme. Miturile sunt înhămate deopotrivă în slujba puterii tribale prin subordonarea credincioşilor şi în slujba prezumţiei că religia lor este superioară faţă de a celor care cred în mituri rivale ale creaţiei. Un bun început ar fi examinarea obiectivă şi detaliată a fiecărui mit şi prezentarea originii lui istorice cunoscute. Ea a început deja să fie pusă în practică (deşi lent şi precaut) în mai multe discipline de cercetare. Al doilea pas, deşi puţin realist, ar fi ca toţi liderii religiilor şi sectelor să fie invitaţi să apere în mod public cu ajutorul teologilor detaliile supranaturale ale credinţelor lor în competiţie cu

celelalte credinţe, folosind metoda analizei istorice şi a analizei cauzelor naturale.

Până acum, practica universală a fost denunţarea oricăror asemenea provocări la adresa miezului doctrinelor din diverse credinţe drept blasfemii. Dar în lumea mult mai bine informată de azi ar fi mai raţional să

inversăm metoda şi să acuzăm de blasfemie orice lider religios sau politic care pretinde că vorbeşte cu sau în numele lui Dumnezeu. Ideea ar fi să

plasăm demnitatea personală a credinciosului deasupra demnităţii credinţei ce-i revendică supunerea necondiţionată. Poate că în cele din urmă vom putea ţine chiar seminarii despre Isus cel istoric în bisericile evanghelice, ba chiar publica imagini ale lui Mahomed fără să ne riscăm viaţa.

Ar fi un adevărat strigăt de libertate. Aceeaşi metodă ar putea fi adoptată

în cazul ideologiilor politice dogmatice de care e plină lumea.

Raţionamentul de la baza acestor religii laice este mereu acelaşi, o ipoteză