ABORDĂRILE „FĂRĂ PRESUPOZIŢII“
În sfârşit, să revenim la afirmaţia că teoria potenţialului de reproducere incluziv e „la fel de universală ca teoria genetică a selecţiei naturale înseşi“.
Argumentul este că, întrucât metoda regresiei poate fi aplicată unei schimbări arbitrare în frecvenţa alelelor (indiferent de cauza reală a
schimbării), rezultă că orice aspect al selecţiei naturale poate fi explicat cu ajutorul teoriei potenţialului de reproducere incluziv.
Dar, aşa cum am văzut, metoda regresiei ne oferă numai o „poveste potrivită“, care nu prezice şi nu explică nimic despre un scenariu sau altul.
Desigur, pot exista cazuri în care metoda regresiei oferă explicaţii cauzale corecte şi pot exista cazuri în care rezultatele obţinute într-un scenariu sunt destul de exacte şi pentru alte câteva scenarii. Însă metoda regresiei nu ne pune la dispoziţie nici un criteriu pentru identificarea acestor cazuri. Într-adevăr, pentru a formula asemenea criterii am avea nevoie de presupoziţii suplimentare privind procesele de la bază. În lipsa lor, rezultatele metodei regresiei nu răspund la nici o întrebare ştiinţifică despre situaţia studiată.
Prin urmare, aspiraţia la universalitate nu are sens.
Această inutilitate nu se datorează unei omisiuni de natură tehnică. Ci, mai degrabă, unei încercări de a extinde regula lui Hamilton la toate aspectele selecţiei naturale. Dorinţa e de înţeles, dată fiind atracţia intuitivă
a formulării originale a lui Hamilton. Însă forţa unei construcţii teoretice derivă din presupoziţii, de aceea o teorie lipsită de ele nu poate prezice sau explica nimic. Aşa cum a arătat Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus, orice afirmaţie adevărată în toate situaţiile nu conţine nici o informaţie specifică despre nici o situaţie particulară.
NU EXISTĂ NICI O SCHEMĂ DE PRINCIPIU UNIVERSALĂ
Conceptul potenţialului de reproducere incluziv intervine când încercăm să explicăm evoluţia comportamentului social la nivelul individului. De exemplu, teoria încearcă să explice existenţa furnicilor lucrătoare sterile în termenii comportamentelor lucrătoarelor însele. Explicaţia propusă este că
lucrătoarele îşi maximizează potenţialul de reproducere când o ajută pe matcă, în loc să dea naştere propriilor urmaşi.
Afirmaţia că evoluţia maximizează potenţialul de reproducere incluziv a fost interpretată ca o schemă de principiu universală a evoluţiei. Ea se bazează pe unul dintre argumentele lui Hamilton, care spune că evoluţia maximizează media potenţialului de reproducere incluziv al unei populaţii, şi pe un alt argument al lui A. Grafen, potrivit căruia organismele evoluate par să acţioneze pentru a-şi maximiza potenţialul de reproducere incluziv.
Ambele argumente se bazează pe presupoziţii restrictive, printre care şi aditivitatea efectelor potenţialului de reproducere. Deoarece experimentele au arătat că efectele potenţialului de reproducere la populaţiile biologice
reale nu sunt aditive, nu ne putem aştepta ca aceste rezultate să fie valabile în general. Mai mult, atât teoria, cât şi experimentele au arătat că selecţia în funcţie de frecvenţă poate duce la fenomene dinamice complexe precum echilibre multiple şi mixte, cicluri-limită şi atractori haotici, excluzând posibilitatea maximizărilor generale. Astfel, evoluţia nu duce, în general, la maximizarea potenţialului de reproducere incluziv sau a oricăror alte mărimi.
ABORDĂRI DE BUN-SIMŢ
ALE TEORIEI EVOLUŢIONISTE
Din fericire, n-avem nevoie de maximizări universale sau scheme de principiu pentru a înţelege evoluţia comportamentului social. Mai degrabă
ne putem baza pe abordarea genetică directă – de pildă, pe mutaţiile care modifică comportamentul. În ce condiţii sunt favorizate (sau defavorizate) aceste mutaţii de selecţia naturală? Ţinta selecţiei nu este individul, ci alelele sau ansamblul genomic care afectează comportamentul.
Pentru a investiga aceste chestiuni din punct de vedere teoretic avem nevoie de ipoteze de modelare. Aceste ipoteze pot fi extrem de specifice, aplicabile unei singure situaţii biologice speciale, sau generale, aplicabile unei game largi de scenarii. Cadrele de modelare care se bazează pe presupoziţii generale (dar precise) s-au impus recent ca un foarte puternic instrument pentru a studia evoluţia populaţiilor structurate spaţial, pe grupuri, dar şi fiziologic; evoluţia trăsăturilor continue; şi chiar teoria potenţialului de reproducere incluziv (în cazurile în care efectele potenţialului de reproducere sunt aditive şi îndeplinesc şi alte condiţii). Deşi aceste cadre sunt folosite pentru a obţine rezultate generale, nici unul dintre ele nu e universal sau lipsit de presupoziţii. Dar se bazează pe presupoziţii pentru a face predicţii bine definite despre sistemele la care se aplică.
DEZBATERE
Teoria potenţialului de reproducere incluziv încearcă să găsească o schemă de principiu universală a evoluţiei care se aplică la nivel de individ.
Rezultatul este o mărime greu de observat care nu există în general (dacă
aditivitatea este necesară) sau nu are valoare predictivă sau explicativă
(dacă se foloseşte metoda regresiei). Dacă apelăm în schimb la perspectiva genetică şi întrebăm dacă selecţia naturală va favoriza sau se va opune
alelelor care modifică comportamentul social, atunci nu avem nevoie de potenţialul de reproducere incluziv.
Timp de mai multe decenii faptul că teoria potenţialului de reproducere incluziv a fost dominantă a stat în calea progresului din acest domeniu. Ea a înăbuşit sistematic criticile rezonabile şi metodele alternative. În particular, încercarea de a ocoli cerinţa aditivităţii prin folosirea metodelor regresiei a dus la confuzii de natură logică şi false pretenţii de universalitate. Calculele rezonabile ale potenţialului de reproducere incluziv care presupun aditivitatea reprezintă o metodă alternativă care explică efectele potenţialului de reproducere în unele situaţii limitate, dar această metodă nu e necesară şi adesea e inutil de complicată. Nici o problemă de biologie evoluţionistă nu necesită o analiză bazată pe potenţialul de reproducere incluziv.
Acum, după ce a înţeles limitele teoriei potenţialului de reproducere incluziv, sociobiologia are posibilitatea de a avansa. Încurajăm dezvoltarea unor modele realiste, bazate pe înţelegerea fermă a ştiinţelor naturii. O
teorie sociobiologică puternică şi durabilă poate să apară cu ajutorul geneticii populaţiei, a teoriei evoluţioniste a jocurilor şi a unor noi metode de analiză care vor fi dezvoltate în viitor.
Mulţumiri
Recunoştinţa mea se îndreaptă către John Taylor (Ike) Williams pentru sprijinul său neclintit şi sfaturi, către Robert Weil pentru îndrumările editoriale privind această carte şi cele anterioare publicate la W.W. Norton, şi către Kathleen M. Horton pentru ajutorul ei nepreţuit în munca de cercetare, redactare şi pregătire a manuscrisului.
Capitolul 2, „Rezolvarea enigmei speciei umane“, este o versiune modificată a articolului autorului, „The Riddle of the Human Species“, apărut în The New York Times Opinionator, 24 februarie 2013. Capitolul 3,
„Evoluţia şi conflictul nostru interior“, este adaptarea unui articol cu acelaşi titlu al autorului, apărut în The New York Times Opinionator, 24 iunie 2012.
Capitolul 11, „Năruirea biodiversităţii“, este o versiune modificată a articolului „Beware the Age of Loneliness“, apărut în The World in 2014, The Economist, noiembrie 2013, p. 143.
Document Outline
SENSUL EXISTENŢEI UMANE
I. Motivul pentru care existăm
1. Sensul sensului
2. Rezolvarea enigmei speciei umane
3. Evoluţia şi conflictul nostru interior
