Serviciile pe care le aduc civilizaţiei sunt inestimabile. Preoţii conferă

solemnitate ritualurilor de trecere prin ciclul vieţii şi al morţii. Ei sacralizează doctrinele de bază ale legii civile şi morale, îi alină pe cei suferinzi şi au grijă de săracii deznădăjduiţi. Inspiraţi de exemplul lor, adepţii se străduiesc să fie drepţi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu.

Bisericile pe care le conduc sunt centre ale vieţii comunitare. Când totul eşuează, aceste locuri sacre, unde Dumnezeu îşi are sălaşul pe Pământ,

devin refugii ultime împotriva nedreptăţilor şi tragediilor din viaţa seculară.

Bisericile şi preoţii lor fac tirania, războiul, foametea şi cele mai cumplite catastrofe naturale mai uşor de îndurat.

Marile religii sunt în mod tragic şi sursa unor suferinţe neîncetate şi inutile. Sunt obstacole în calea înţelegerii realităţii, indispensabile pentru a rezolva majoritatea problemelor sociale din lumea reală. Defectul lor profund omenesc e tribalismul. În geneza religiozităţii, forţa instinctivă a tribalismului e mult mai puternică decât dorinţa de spiritualitate. Oamenii au o nevoie profundă de a aparţine unui grup, fie el religios sau secular. O

viaţă de experienţe emoţionale i-a învăţat că, pentru a fi fericiţi, chiar şi numai pentru a supravieţui, au nevoie să formeze legături cu alţii, cu care au în comun ceva din configuraţia lor genetică, limba, convingerile morale, amplasarea geografică, ambiţiile sociale şi stilul de îmbrăcăminte, de preferat toate împreună, sau măcar două, trei dintre ele. Tribalismul îi face pe oamenii buni să comită fapte rele, nu doctrinele morale şi idealul umanitar al religiei pure.

Din păcate, orice grup religios se defineşte în primul rând prin istoria creaţiei sale, mitul supranatural care explică cum au apărut oamenii. Iar acest mit se află şi în centrul tribalismului. Indiferent cât de blând, idealist sau subtil explicat este miezul credinţei, el îi asigură pe membrii săi că

Dumnezeu îi favorizează mai mult decât pe alţii. Îi învaţă că membrii altor religii venerează divinităţi greşite, folosesc ritualuri eronate, urmează falşi profeţi şi cred în istorii născocite ale creaţiei. Nu putem ignora discriminarea cruntă, dar care unge sufletele, pe care religiile constituite o practică între ele prin definiţie. Mă îndoiesc că există vreun imam care să le sugereze adepţilor lui să încerce romano-catolicismul sau vreun preot care să-şi îndemne enoriaşii să facă invers.

Acceptarea unei anumite istorii a creaţiei şi a descrierilor miracolelor admise de ea se numeşte credinţa evlaviosului. Din punct de vedere biologic, credinţa poate fi văzută ca instrument darwinian de supravieţuire şi de reproducere sporită. Ea este produsul succesului înregistrat de trib, unit cu ajutorul ei când rivalizează cu alte triburi, dar şi al succesului obţinut în trib de membrii capabili să manipuleze credinţa pentru a obţine sprijin în interior. Conflictele nesfârşite generate de această practică socială

redutabilă au fost foarte răspândite în epoca paleolitică şi continuă

nestăvilite până în ziua de azi. În societăţile seculare, credinţa tinde să

treacă spre ideologii politice asemănătoare cu religia. Câteodată cele două

mari categorii se combină. De aici şi ideea că „Dumnezeu favorizează

principiile mele politice, nu şi pe ale tale, iar principiile mele, nu ale tale, îl favorizează pe Dumnezeu“.

Credinţa religioasă oferă credincioşilor beneficii psihologice uriaşe. Le oferă o explicaţie pentru existenţa lor. Îi face să se simtă iubiţi şi apăraţi mai mult decât membrii oricărui alt grup tribal. Preţul impus de zei şi de preoţii lor în societăţile mai primitive este credinţa şi supunerea necondiţionată.

De-a lungul întregii evoluţii, acest târg cu sufletul omului era unica legătură

capabilă să menţină unitatea tribului în timp de pace sau război. Le oferea membrilor o identitate de care să fie mândri, legitima regulile de conduită şi explica ciclul misterios al vieţii şi morţii.

Secole de-a rândul nici un trib n-ar fi putut supravieţui dacă sensul existenţei sale n-ar fi fost definit de un mit al creaţiei. Preţul pierderii credinţei a fost o pierdere a devotamentului, o slăbire şi o risipire a ţelurilor comune. În istoria timpurie a fiecărui trib – epoca târzie a fierului pentru iudeo-creştini, secolul al VII-lea pentru Islam – mitul trebuia să fie bătut în cuie pentru a avea efect. Odată bătut în cuie, nici o parte a lui nu putea fi înlăturată. Nici o îndoială nu trebuia exprimată în cadrul tribului. Singura soluţie pentru o dogmă depăşită era rafinarea sau, în mod convenabil, uitarea ei. Sau, in extremis, croirea unei dogme rivale noi.

Evident, două mituri ale creaţiei nu pot fi simultan adevărate. Toate cele inventate de cele câteva mii de religii şi secte cunoscute sunt cu siguranţă

false. Mulţi cetăţeni educaţi îşi dau seama că propriile lor credinţe sunt de fapt false, sau cel puţin conţin detalii discutabile. Dar înţeleg regula atribuită filozofului stoic roman Seneca cel Tânăr: oamenii de rând iau religia drept adevăr, înţelepţii drept neadevăr, iar conducătorii drept ceva util.

Prin natura lor, savanţii au tendinţa să fie precauţi când vorbesc despre religie, chiar atunci când sunt sceptici. Întrebat ce crede despre declaraţia ex cathedra (adică infailibilă) din 1950 a papei Pius XII despre înălţarea cu trupul la cer a Fecioarei Maria, se spune că distinsul fiziolog Anton (Ajax) J. Carlson a răspuns că n-are cum să fie sigur, fiindcă n-a fost de faţă, dar ştie cu certitudine că şi-a pierdut cunoştinţa când a trecut de 9 000 de metri.

N-ar fi însă mai bine să lăsăm deoparte acest subiect supărător? Nu să-l negăm, ci doar să uităm de el. La urma urmelor, marea majoritate a oamenilor de pe glob se înţeleg cât de cât între ei. Dar neglijarea subiectului e periculoasă pe termen scurt, ca şi pe termen lung. Poate că războaiele

dintre naţiuni s-au mai potolit, evident de teama consecinţelor catastrofale.

Dar insurgenţele, războaiele civile şi terorismul continuă. Principala forţă

motrice a crimelor în masă comise în aceste războaie este tribalismul, iar principala raţiune de a fi a tribalismului letal este religia sectară, şi mai ales conflictul dintre cei care cred în mituri diferite. La momentul când scriu, lumea civilizată se înfioară în faţa luptelor brutale dintre şiiţi şi suniţi, a uciderii musulmanilor Ahmadi din oraşele pakistaneze de către alţi musulmani, şi a omorârii musulmanilor de către „extremişti“ conduşi de budişti în Myanmar. Chiar şi interzicerea de către evreii ultraortodocşi a prezenţei femeilor evreice liberale lângă zidul de vest este un simptom ameninţător care anunţă aceeaşi patologie socială.

Războinicii religioşi nu sunt o anomalie. E greşit să-i clasificăm pe credincioşii anumitor ideologii religioase sau dogme similare unor religii în două grupuri, moderaţi şi extremişti. Adevărata cauză a urii şi violenţei e lupta dintre credinţe, expresie exterioară a instinctului străvechi al tribalismului. Credinţa e singurul lucru care-i face pe oamenii altfel buni să

comită fapte rele. Oamenii nu tolerează nicăieri atacuri îndreptate împotriva propriei persoane, a familiei, ţării sau mitului lor al creaţiei. De exemplu, aproape oriunde în America se pot dezbate deschis opinii diferite despre spiritualitatea religioasă, inclusiv natura şi chiar existenţa lui Dumnezeu, câtă vreme se rămâne în cadrul teologiei şi filozofiei. Dar e interzis să fie pus la îndoială mitul creaţiei, credinţa unei persoane sau a unui grup, indiferent cât de absurde ar fi. Denigrarea mitului sacru al creaţiei în care crede cineva este „bigotism religios“ şi e echivalentă cu un atac la persoană.

Un alt mod de a descrie istoria religiilor este acela potrivit căruia credinţa a deturnat spiritualitatea religioasă. Profeţii şi liderii religiilor constituite au pus, conştient sau nu, spiritualitatea în slujba unor grupuri definite de miturile lor de creaţie. Ceremonii uluitoare, ritualuri şi rituri sacre sunt oferite divinităţii în schimbul securităţii lumeşti şi al făgăduinţei nemuririi.

Ca parte a tranzacţiei, divinitatea trebuie să ia decizii morale corecte. În credinţa creştină, în majoritatea triburilor confesionale, Dumnezeu e obligat să fie împotriva următoarelor „păcate“: homosexualitatea, contracepţia artificială, episcopii-femei şi evoluţia.

Părinţii fondatori ai Statelor Unite înţelegeau foarte bine riscul unui conflict religios tribal. George Washington observa: „Dintre toate animozităţile care au existat în cadrul omenirii, cele provocate de diferenţe de opinii în privinţa religiei par a fi cele mai îndârjite şi dezolante, şi ele

trebuie condamnate cel mai aprig.“ James Madison era şi el de acord, când nota: „Guvernul Statelor Unite nu este în nici o accepţiune fondat pe religia creştină.“ America a cam deviat puţin de atunci. A devenit aproape obligatoriu ca liderii politici să asigure electoratul că sunt credincioşi, chiar dacă mormonismul lui Mitt Romney pare ridicol pentru marea majoritate.

Preşedinţii ascultă adesea sfaturile unor consilieri creştini. Expresia „sub oblăduirea lui Dumnezeu“ a fost introdusă în Jurământul de credinţă în 1954, dar astăzi nici un candidat politic important n-ar îndrăzni să propună

înlăturarea ei.

Mulţi dintre scriitorii care abordează serios religia combină căutarea transcendentă a sensului cu apărarea tribalistă a miturilor creaţiei. Ei acceptă, sau se tem să nege, existenţa unei divinităţi personale. Văd în miturile creaţiei efortul omenirii de a comunica cu divinitatea, ca parte a căutării unei vieţi neviciate acum şi dincolo de moarte. Toţi, fără excepţie, sunt intelectuali dispuşi la compromisuri, printre care teologi liberali din şcoala lui Niebuhr, filozofi îndopaţi de ambiguitate exersată, admiratori literari ai lui C.S. Lewis, precum şi alţii, convinşi în urma unei reflecţii profunde că trebuie să Existe Ceva Acolo. Toţi tind să ignore preistoria şi evoluţia biologică a instinctului uman, deşi ambele pot să lumineze acest subiect foarte important.

Toţi cei dispuşi la compromisuri se confruntă cu o problemă insolubilă, pe care marele şi sfâşiatul filozof danez Søren Kierkegaard din secolul al XIX-lea o numea Paradoxul Absolut. El spunea că dogmele impuse credincioşilor nu sunt doar imposibile, ci şi de neînţeles, deci absurde.

Kierkegaard se referea mai ales la miezul mitului creaţiei din tradiţia creştină. „Absurd este faptul că adevărul etern a ajuns să existe, că

Dumnezeu a ajuns să existe, să se nască, să crească şi aşa mai departe, devenind la fel ca orice altă persoană, imposibil de diferenţiat de ea.“ Chiar dacă ar fi adevărat, e de neînţeles, continuă Kierkegaard, ca Dumnezeu întrupat în Cristos pentru a suferi să-i lase pe martiri să sufere cu adevărat.

Paradoxul Absolut îi sfâşie pe credincioşii tuturor religiilor care caută o soluţionare onestă a chestiunii trupului şi sufletului. E vorba despre incapacitatea de a concepe o divinitate atotcunoscătoare, care a creat 100 de miliarde de galaxii, dar care cunoaşte emoţii umane ca plăcerea, iubirea, generozitatea, răzbunarea şi o totală şi tulburătoare lipsă de preocupare faţă

de lucrurile oribile prin care trec pământenii sub conducerea divinităţii.

Explicaţiile de genul „Dumnezeu ne pune credinţa la încercare“ sau

„neştiute sunt căile Domnului“ nu ţin.

După cum a spus Carl Jung, unele probleme nu pot fi niciodată rezolvate, ci numai depăşite. Aşa trebuie să stea lucrurile şi în cazul Paradoxului Absolut. Nu există soluţie pentru că nu există nimic de rezolvat. Problema nu constă în natura sau chiar în existenţa lui Dumnezeu. Problema este originea biologică a existenţei umane şi natura minţii umane, şi ce anume ne-a făcut să devenim punctul culminant în evoluţia biosferei. Cea mai bună

soluţie pentru a trăi în lumea reală este să ne eliberăm de sub influenţa demonilor şi zeilor tribali.

14

Liberul-arbitru

Neurologii care studiază creierul uman menţionează rareori liberul-arbitru. Mulţi îl consideră un subiect mai potrivit pentru filozofi, cel puţin deocamdată. Ei par a spune: „Ne vom ocupa de el când vom fi pregătiţi şi vom avea timp.“ Între timp, atenţia le e îndreptată spre potirul ştiinţei, o privelişte mult mai strălucitoare şi mai realistă, baza fizică a conştiinţei din care face parte şi liberul-arbitru. Din tot ce urmăreşte ştiinţa, nimic nu e mai important pentru omenire decât să pună mâna pe fantoma gândirii conştiente. Toţi savanţii, filozofii şi credincioşii, fără excepţie, sunt de acord cu afirmaţia neurologului Gerald Edelman: „Conştiinţa este garantul tuturor lucrurilor pe care le considerăm umane şi preţioase. Pierderea ei o socotim echivalentă cu moartea, chiar dacă trupul dăinuie şi dă încă semne de viaţă.“

Baza fizică a conştiinţei nu va fi un fenomen uşor de înţeles. Creierul uman este cel mai complex dintre sistemele organice sau anorganice cunoscute din univers. Fiecare celulă nervoasă (neuron) din miliardele ce-i compun părţile funcţionale formează sinapse şi comunică în medie cu zece mii de alte celule, lansând mesaje de-a lungul propriului axon într-un cod digital individual de impulsuri transmise membranei. Creierul este organizat în regiuni, nuclee şi centre cu funcţiuni diferite. Părţile răspund diferit la hormoni şi stimuli proveniţi din afara creierului, în timp ce neuronii senzoriali şi motori din tot corpul comunică atât de strâns cu creierul, încât practic e ca şi cum ar face parte din el.

Jumătate din cele 20-25 000 de gene din întregul cod genetic uman participă într-un fel sau altul la determinarea sistemului creier–minte. Acest nivel de participare este urmarea celei mai rapide modificări în evoluţie cunoscute în sistemele organice avansate ale biosferei. Ea a presupus mai mult decât o dublare a creierului în trei milioane de ani, de la 600 cm3 la strămoşul preuman australopitec, la 900 cm3 la Homo habilis, şi până la circa 1400 cm3 la Homo sapiens modern .

Filozofii s-au străduit peste două mii de ani să explice conştiinţa. Fireşte, e meseria lor. Necunoscând biologia însă, e de înţeles că în general n-au reuşit să ajungă prea departe. Nu cred că sunt prea dur dacă spun că istoria filozofiei se poate reduce în cea mai mare parte la modele eşuate ale creierului. Câţiva neurofilozofi moderni, de pildă Patricia Churchland şi Daniel Dennett, au depus un efort admirabil de interpretare a descoperirilor din neuroştiinţe, pe măsură ce rezultatele studiilor au devenit disponibile. I-au ajutat şi pe alţii să înţeleagă, de exemplu, natura auxiliară a moralei şi gândirii raţionale. Alţii, mai ales cei cu înclinaţii poststructuraliste, sunt ceva mai retrograzi. Aceştia se îndoiesc că programul „reducţionist“ sau