11
Năruirea biodiversităţii
Gândiţi-vă la biodiversitate, la varietatea vieţii pe planeta noastră, ca la o dilemă înfăşurată într-un paradox. Paradoxul este următoarea contradicţie: pe măsură ce omenirea distruge mai multe specii, oamenii de ştiinţă
descoperă şi ei mai multe specii. Însă, aidoma conchistadorilor care au topit aurul incaşilor, îşi dă seama şi ea că se va ajunge la fundul sacului, şi încă
foarte repede. Înţelegerea acestui lucru creează dilema: să oprim distrugerea de dragul generaţiilor următoare, sau dimpotrivă, să continuăm să
modificăm planeta pentru a răspunde nevoilor noastre imediate? Dacă
alegem ultima cale, planeta Pământ va intra nesăbuit şi fără cale de întoarcere într-o nouă eră a istoriei, pe care unii o numesc Antropocen, o eră
numai a noastră, pentru noi şi centrată exclusiv pe specia noastră, restul formelor de viaţă devenind auxiliare. Prefer să numesc acest viitor nefericit Eremocen, Era Singurătăţii.
Savanţii împart biodiversitatea (reţineţi, mă refer la toate celelalte forme de viaţă) pe trei niveluri. La vârf se află ecosistemele, de exemplu, poienile, lacurile şi recifele de coral. Mai jos se află speciile care formează fiecare ecosistem. Iar la bază se află genele care dictează trăsăturile distincte ale fiecărei specii.
O unitate de măsură potrivită a biodiversităţii este numărul de specii. În 1758, când a pus bazele clasificării oficiale taxonomice pe care o folosim şi astăzi, Carl Linnaeus cunoştea circa 20 000 de specii din întreaga lume.
Credea că el, studenţii şi ajutoarele lui vor reuşi să identifice majoritatea faunei şi florei. În 2009, conform cifrelor studiului Resurselor Biologice din Australia, numărul atinsese 1,9 milioane. În 2013 era probabil de 2
milioane. Suntem totuşi la începutul călătoriei lui Linnaeus. Nu cunoaştem nici măcar ordinul de mărime al numărului real din natură. Dacă adăugăm nevertebratele, fungii şi microorganismele încă nedescoperite, estimările variază enorm, e posibil să avem între cinci milioane şi o sută de milioane de specii.
Pe scurt, Pământul este o planetă foarte puţin cunoscută. Ritmul de înregistrare a biodiversităţii a rămas destul de lent. Noi specii au inundat laboratoarele şi muzeele de pretutindeni, dar sunt identificate şi numite întrun ritm de numai 20 000 pe an. (Eu însumi am descris în viaţa mea circa 450 de specii noi de furnici din toată lumea.) În acest ritm, şi dacă luăm estimarea minimă de cinci milioane de specii rămase neclasificate, sarcina va fi dusă la bun sfârşit înainte de jumătatea secolului XXIII. Înaintarea aceasta în pas de melc e o ruşine pentru ştiinţele biologice, şi ea se sprijină
pe concepţia greşită că taxonomia e o parte complet demodată a biologiei.
Drept urmare, această disciplină vitală a fost în mare parte eliminată din lumea academică şi exilată în muzeele de istorie a naturii, şi ele sărace şi nevoite să-şi restrângă programele de cercetare.
Explorarea biodiversităţii are puţini prieteni în lumea corporatistă şi în cea medicală. E o mare greşeală, iar cine are de pierdut aici e ştiinţa.
Taxonomiştii fac mult mai mult decât să numească specii. Ei sunt totodată
şi experţii şi cercetătorii principali ai organismelor în care s-au specializat.
La ei trebuie să apelăm pentru majoritatea informaţiilor despre viaţa speciilor, altele decât cea umană, inclusiv grupurile care domină lumea, cum ar fi nematodele, căpuşele, insectele, păianjenii, copepodele, algele, ierburile şi compozeele de care în cele din urmă depinde viaţa noastră.
Fauna şi flora unui ecosistem sunt mai mult decât o simplă colecţie de specii. Ele formează un sistem de interacţiuni complexe, în care extincţia oricărei specii poate avea, în anumite condiţii, repercusiuni profunde asupra întregului. Este un adevăr incomod al ştiinţelor mediului că nici un ecosistem aflat sub presiune umană nu este sustenabil pe termen lung fără a cunoaşte toate speciile ce-l compun, care de obicei sunt de ordinul miilor sau chiar mai numeroase. Cunoştinţele aduse de taxonomie şi de studiile biologice care depind de ea sunt la fel de necesare pentru ecologie ca anatomia şi fiziologia pentru medicină.
Fără ele, savanţii se pot înşela cu uşurinţă asupra speciilor „cruciale“, de care depinde viaţa ecosistemului. Specia crucială cu cea mai mare influenţă
din lume demonstrată până acum pare să fie vidra de mare, verişoară de dimensiunea unei pisici a nevăstuicilor ce trăiesc de-a lungul coastei, din Alaska până în California de Sud. Cum blana lor somptuoasă era la mare preţ, specia a fost vânată până a ajuns pe cale de dispariţie la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu efecte ecologice catastrofale. Pădurea de alge brune, o masă densă de vegetaţie ancorată pe fundul mării şi urcând până la
suprafaţă, adăpostea un mare număr de specii marine de adâncime mică, slujind drept creşă altor specii din adâncuri. A dispărut şi ea în mare parte.
Cauza: vidrele de mare se hrănesc masiv cu arici de mare, iar hrana principală a acestor nevertebrate cu spini sunt algele brune. Când vidrele de mare au dispărut, populaţia de arici de mare a explodat, şi mari zone de pe fundul oceanului au ajuns să arate ca un deşert, sterpe şi pline cu arici de mare. Când populaţiile de vidre de mare au început să fie protejate şi să
prospere din nou, numărul aricilor a scăzut, iar pădurile de alge brune au crescut la loc.
Cum putem avea grijă de speciile care alcătuiesc mediul de viaţă al Pământului, dacă nici măcar nu le cunoaştem încă în marea lor majoritate?
Biologii conservaţionişti sunt de acord că foarte multe specii vor dispărea înainte de a fi descoperite. Chiar şi din punct de vedere strict economic, pierderile generate de extincţie vor fi enorme. Cercetarea unui mic număr de specii sălbatice a dus la progrese majore în calitatea vieţii oamenilor: produse farmaceutice din belşug, noi biotehnologii şi progres în agricultură.
Dacă n-ar exista anumiţi fungi, n-ar exista antibiotice. Fără plante sălbatice cu tulpini, fructe şi seminţe comestibile pentru cultivare selectivă, n-ar exista nici oraşe, nici civilizaţie. Dacă n-ar exista lupi, n-ar exista nici câini.
Dacă n-ar exista păsări sălbatice, n-ar exista nici găini. Dacă n-ar exista cai şi camelide, n-am putea transporta bunuri pe uscat decât în vehicule trase de oameni sau în spinare. Dacă n-ar exista păduri care să purifice apa şi s-o elibereze treptat, n-am avea agricultură, sau doar recolte mai puţin productive de pe terenuri aride. Dacă n-ar exista vegetaţie sălbatică şi fitoplancton, n-ar exista suficient aer de respirat. În sfârşit, fără natură n-ar exista nici oameni.
Pe scurt, impactul oamenilor asupra biodiversităţii e un atac asupra noastră. E ca acţiunea unui tanc monstruos, iraţional, alimentat chiar de biomasa vieţii pe care o distruge. Agenţii de distrugere pot fi rezumaţi în acronimul HIPPO, importanţa relativă a agenţilor scăzând de la stânga la dreapta cam în toată lumea:
Pierderea habitatului (H), de departe cel mai important agent de distrugere, este reducerea zonelor locuibile prin despădurire, schimbarea destinaţiei păşunilor şi marele golem produs de excesele noastre: modificările climatice.
Speciile invazive (I), neindigene, care dăunează oamenilor sau mediului (sau ambelor), provoacă haos global. Varietatea şi numărul lor în fiecare
ţară unde s-au făcut măsurători creşte exponenţial. În ciuda îmbunătăţirii carantinelor, imigranţii pătrund din ce în ce mai rapid. Florida de Sud, care nu avea papagali (în afară de papagalul de Florida, de mult dispărut) şi nici pitoni, are acum o faună variată de papagali şi două specii de pitoni, unul din Asia şi altul din Africa, care se bat cu aligatorii americani la vârful lanţului trofic.
Hawaii este capitala americană a extincţiei. Aici s-au pierdut mai multe specii endemice de plante, păsări şi animale (acele specii şi subspecii care nu se găsesc nicăieri altundeva) decât în oricare alt stat american. Speciile endemice de păsări au ajuns la 42 din cele 71 iniţiale estimate a fi populat insula când primii polinezieni au atins ţărmul acum o mie de ani. Au fost decimate pe două paliere. Introducerea accidentală a ţânţarilor în secolul al XIX-lea a permis răspândirea gripei aviare. Porcii sălbatici au contribuit prin scurmarea pământului din pădurile aflate pe înălţimi, măcinând solul şi transformându-l în noroi şi nisip, care în cele din urmă a dus la formarea de bălţi de apă persistente, ideale pentru larvele de ţânţar.
La fel de letală la scară globală a fost şi transportarea de către om a ciupercii chitride Batrachochytrium dendrobatidis, un parazit al broaştelor, până în zonele tropicale americane şi în Africa. Evident, parazitul călătoreşte în acvariile cu animale infectate. Ciuperca se răspândeşte prin piele şi, întrucât broaştele respiră prin piele, îşi sufocă gazdele. Multe specii de broaşte au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie.
Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, există şi specii de plante invazive capabile să distrugă un ecosistem întreg. Aşa este aşa-numitul copac de catifea, Miconia calvescens, un copac mic şi frumos din zona tropicală
americană, cultivat peste tot în lume ca specie ornamentală. Pe insulele Polineziei s-a dovedit însă a fi un pericol, căci atunci când scapă de sub control creşte atât de dens, încât înlătură toate celelalte specii de plante, ca şi cele mai multe specii de animale.
Poluarea (primul P din seria HIPPO) a pricinuit mult rău peştilor şi altor vieţuitoare de apă dulce. Dar este şi cauza celor peste 400 de „zone moarte“
anoxice din apele marine, unde se varsă apa contaminată de pe suprafeţele agricole din amonte.
Creşterea populaţiei (al doilea P) este de fapt o forţă catalitică a tuturor celorlalţi factori. Dar nu atât creşterea în sine, care conform prognozelor va culmina până la sfârşitul secolului, cât sporirea rapidă şi imposibil de oprit a
