Un astronom extraterestru care ar scana Terra n-ar putea să vadă, de exemplu, bacteriile care înfloresc în spuma vulcanică din adâncurile oceanului, mai fierbinte decât temperatura de fierbere a apei, sau alte specii bacteriene aflate în scurgeri de mină cu pH apropiat de cel al acidului sulfuric. Extraterestrul n-ar putea să detecteze organismele microscopice aflate din abundenţă în văile uscate McMurdo din Antarctica, teren asemănător cu un peisaj marţian şi considerat cel mai ostil mediu de pe Pământ, după calotele polare. N-ar şti nici de existenţa lui Deinococcus radiodurans, o bacterie terestră atât de rezistentă la radiaţiile letale, încât containerul de plastic în care e cultivată se va degrada şi va crăpa înainte ca ultima celulă să moară.
E posibil ca şi alte planete ale sistemului solar să adăpostească asemenea extremofile, cum le numesc biologii pământeni? Poate că pe Marte viaţa a evoluat în oceanele timpurii şi a supravieţuit până azi în acviferele de mare adâncime unde apa e în stare lichidă. Pe Pământ abundă asemenea exemple de regresii subterane. Ecosistemele avansate din peşteri există din belşug pe toate continentele. Ele includ cel puţin microbi, iar în cele mai multe părţi
ale lumii insecte, păianjeni şi chiar peşti, toate cu anatomie şi comportament adaptate pentru viaţa în întuneric total şi în medii secătuite. Ecosistemele Subterane Lito-autotrofe Microbiene (ESLM) sunt şi mai impresionante.
Ele sunt distribuite prin sol şi fisuri din stânci, începând cu cele de suprafaţă
şi ajungând până la adâncimi de 1,4 km, şi sunt alcătuite din bacterii care trăiesc din energia extrasă din metabolismul stâncilor. O specie nouă de nematode de mari adâncimi descoperită recent (viermi minusculi, o specie comună predominantă pretutindeni la suprafaţa planetei) se hrăneşte în acest fel.
În sistemul solar există şi alte locuri în afară de Marte unde putem căuta organisme, cel puţin din cele cu o biologie extremofilă, aşa cum le numim pe Pământ. E logic să căutăm microbi pe insuliţele acvatice aflate dedesubtul sau în preajma gheizerelor glaciare de pe Enceladus, mica lună
superactivă a lui Saturn. Iar când vom avea ocazia ar trebui, cred, să
trimitem sonde în oceanele vaste ale lunilor lui Jupiter, Calisto, Europa şi Ganimede, dar şi pe Titan, cea mai mare lună a lui Saturn. Toate sunt învelite într-o carapace groasă de gheaţă. Chiar dacă suprafaţa e cumplit de rece şi lipsită de viaţă, dedesubt interiorul e suficient de cald pentru a conţine organisme lichide. În cele din urmă, vom putea, dacă dorim, să
sfredelim prin carapace pentru a ajunge la apă, întocmai cum procedează
exploratorii la suprafaţa lacului Vostok, sigilat de o calotă de gheaţă în Antarctica cu peste un milion de ani în urmă.
Într-o bună zi, poate chiar în acest secol, noi sau probabil roboţii noştri vom vizita aceste locuri în căutare de forme de viaţă. Trebuie să mergem, şi cred că vom merge, pentru că mintea umană colectivă se chirceşte când e îngrădită. Avem în gene dorul de odisee şi aventuri îndepărtate.
Destinul suprem al astronomilor şi biologilor care privesc dincolo de limite este, desigur, să-şi îndrepte privirea şi mai departe, cât se poate de departe, străbătând în spaţiu distanţe aproape imposibil de imaginat, spre stelele şi planetele din jurul lor înzestrate cu potenţialul de a găzdui forme de viaţă. Adâncul spaţiului fiind transparent pentru lumină, detectarea formelor de viaţă extraterestre foarte îndepărtate e un vis cu mari şanse de împlinire. Multe ţinte potenţiale se vor găsi în mulţimea de date adunate de telescopul spaţial Kepler înainte de defectarea sa parţială în 2013, dar şi în cele strânse de alte telescoape spaţiale plănuite, ca şi de cele mai puternice telescoape terestre. Şi asta se va întâmpla curând. Până la mijlocul anului 2013 fuseseră detectate 900 de planete extrasolare, şi se crede că în viitorul
apropiat vor fi găsite mii de alte planete. O extrapolare recentă (să
clarificăm însă, extrapolarea este indiscutabil o metodă riscantă în ştiinţă) prezice că o cincime dintre stele au pe orbită planete de mărimea Terrei. De fapt, cea mai comună categorie de sisteme detectate până în prezent include planete de mărimea Pământului sau de până la trei ori mai mari, deci cu o gravitaţie asemănătoare. Ce ne spune aşadar acest lucru despre potenţialul vieţii în spaţiul extraterestru? Mai întâi, să luăm în considerare estimarea că
zece stele de tipuri diferite există pe o rază de 10 ani-lumină în jurul Soarelui, cam 15 000 pe o rază de 100 de ani-lumină şi 260 000 pe o rază
de 250 de ani-lumină. Dacă luăm în calcul apariţia timpurie a vieţii în istoria geologică a Pământului, e plauzibil ca numărul total de planete pe care există viaţă la o distanţă de 100 de ani-lumină de noi să fie de ordinul zecilor sau chiar al sutelor.
Găsirea fie şi a celei mai simple forme de viaţă extraterestră ar fi un salt cuantic în istoria omenirii. Pentru imaginea despre noi înşine, ea ar confirma că locul umanităţii în univers e infinit de modest ca structură şi infinit de măreţ ca realizare.
Savanţii vor dori (cu disperare) să descifreze codul genetic al microbilor extratereştri, cu condiţia ca aceste organisme să poată fi plasate în sistemul nostru solar, pentru ca genetica lor moleculară să fie studiată. Acest pas este posibil cu ajutorul instrumentelor robot care elimină necesitatea de a aduce organismele pe Pământ. S-ar dezvălui atunci care din cele două conjecturi contradictorii despre codul vieţii e corectă. Potrivit celei dintâi, dacă
formele de viaţă extraterestră au un cod diferit de cel de pe Pământ, biologia lor moleculară ar fi diferită într-un grad comparabil. Iar dacă este aşa, ar lua naştere instantaneu o nouă biologie. Am fi nevoiţi să conchidem că acest cod folosit pe Pământ este probabil numai unul dintre multele posibile în galaxie, iar codurile din alte sisteme stelare au apărut ca adaptări la medii foarte diferite de cel de pe Pământ. Pe de altă parte însă, dacă şi codul extraterestru este în esenţă la fel ca al organismelor născute pe Pământ, asta ar sugera (dar n-ar demonstra, cel puţin nu deocamdată) că
viaţa poate să apară oriunde dintr-un singur cod, la fel ca în geneza biologică de pe Pământ.
În mod alternativ, poate că unele organisme reuşesc să circule interplanetar prin plutire în spaţiu, aflându-se în hibernare criogenică timp de mii sau milioane de ani, protejate cumva de radiaţiile cosmice galactice şi de valurile de particule energetice solare. Călătoriile interplanetare sau
chiar interstelare întreprinse de microbi, cunoscute sub numele de pangeneză, sună a literatură ştiinţifico-fantastică. Mă crispez un pic numai pomenindu-le. Dar ar trebui luate în considerare cel puţin ca posibilitate, chiar dacă una puţin probabilă. Ştim prea puţine despre gama largă de bacterii, arhee sau viruşi de pe Pământ pentru a ne da seama care pot fi extremele adaptării evoluţioniste aici, dar şi în restul sistemului solar. De fapt, ştim astăzi că unele bacterii de pe Pământ sunt pregătite să
călătorească în spaţiu, chiar dacă (probabil) n-au reuşit încă s-o facă. Un mare număr de bacterii vii apar în straturile medii şi înalte ale atmosferei, la altitudini de la şase până la zece kilometri. Alcătuind în medie circa 20%
din particulele cu diametre de la 0,25 microni până la 1 micron, ele includ specii capabile să metabolizeze compuşii de carbon aflaţi împrejurul lor în aceleaşi straturi. Rămâne de văzut dacă sunt capabile să şi menţină o populaţie reproducătoare, sau dimpotrivă, sunt numai călători vremelnici ridicaţi de curenţi de aer din apropierea solului.
Poate că a venit momentul să întindem năvoadele pentru microbi aflaţi la diferite distanţe dincolo de atmosfera Pământului. Acestea ar trebui să fie alcătuite din pânze ultrafine trase de sateliţii de pe orbită prin miliarde de kilometri cubi de spaţiu, apoi împăturite şi trimise înapoi pe Pământ pentru a fi studiate. Un astfel de sondaj în spaţiu ar putea produce rezultate surprinzătoare. Chiar şi specii noi, ieşite din comun, de bacterii pământene capabile să îndure cele mai ostile condiţii – sau absenţa unor asemenea organisme – ar merita efortul. S-ar ajunge astfel la găsirea unui răspuns la două dintre întrebările-cheie din astrobiologie: Care sunt cele mai severe condiţii de mediu în care pot trăi membrii actuali ai biosferei Pământului?
Şi ar putea să apară organisme în alte lumi cu condiţii comparabile?
10
Un portret al lui E.T.
Ce vă voi spune acum e o speculaţie, dar nu o pură speculaţie. Anume că, examinând numărul vast de specii de pe Pământ şi istoria lor geologică, apoi extrapolând informaţia la echivalentele lor plauzibile de pe alte planete, putem face o schiţă preliminară a înfăţişării şi comportamentului organismelor extraterestre inteligente. Vă rog nu daţi bir cu fugiţii. Nu respingeţi din start această abordare. Consideraţi-o un joc ştiinţific, cu reguli care se schimbă pentru a se potrivi cu noile dovezi găsite. Merită să-l jucăm. Miza lui – chiar dacă şansa de a intra în contact cu extratereştri echivalenţi sau superiori oamenilor se arată a fi neglijabilă – este construirea unui context din care poate să răsară o imagine mult mai clară a speciei noastre.
E adevărat că există tentaţia de a lăsa subiectul în seama industriei de la Hollywood care creează monştrii de coşmar din Războiul stelelor sau americanii travestiţi în punkişti care populează serialul Star Trek. A învăţa despre microbii extratereştri e una: nu-i greu să extrapolezi în linii mari autoconstituirea unor organisme primitive de nivelul bacteriilor, arheelor, protozoarelor şi viruşilor pământeni; în plus, savanţii ar putea găsi curând dovezi ale formelor de viaţă microbiene pe alte planete. Dar e cu totul altceva să ne imaginăm apariţia inteligenţei extraterestre de nivel echivalent sau superior oamenilor. Acest nivel de evoluţie, cel mai complex dintre toate, a apărut pe Pământ o singură dată, şi abia după peste 600 de milioane de ani de evoluţie în cadrul unei vaste diversităţi animale.
Ultimii paşi făcuţi înainte de a atinge singularitatea nivelului uman, şi anume diviziunea altruistă a muncii într-un cuib protejat, au avut loc, din câte ştim, numai de douăzeci de ori în istoria materiei vii. Trei dintre liniile care au atins acest nivel preliminar final sunt mamifere, şi anume două
specii de şobolani-cârtiţă africani şi Homo sapiens, acesta din urmă fiind un straniu vlăstar al maimuţelor africane. Paisprezece din cele douăzeci de specii plasate în topul organizării sociale sunt insecte. Trei sunt creveţi care locuiesc în corali. Nici unul dintre animalele non-umane nu are un corp
suficient de mare sau dimensiunea creierului necesară pentru a ajunge la un nivel înalt de inteligenţă.
Faptul că linia hominizilor a ajuns până la stadiul Homo sapiens a fost rezultatul unei şanse unice, combinate cu un noroc extraordinar. Sorţii de izbândă erau foarte mici. Dacă vreuna dintre populaţiile aflate pe linia către specia modernă ar fi dispărut în timpul celor şase milioane de ani de la separarea hominizilor de cimpanzei – ipoteză înfiorătoare, dar posibilă, căci viaţa geologică medie a unei specii de mamifere e de aproximativ cinci sute de mii de ani –, ar mai fi fost nevoie de încă o sută de milioane de ani pentru ca o altă specie de nivel uman să apară.
Pentru că e nevoie ca toate segmentele să se potrivească şi în afara sistemului solar, e de bănuit că extratereştrii inteligenţi sunt în acelaşi timp improbabili şi rari. Dat fiind acest lucru, şi presupunând că ei există, ar fi rezonabil să ne întrebăm cât de aproape de Pământ ar putea fi extratereştrii inteligenţi de nivel uman sau superior. Daţi-mi voie să fac o estimare bazată
pe fapte. Mai întâi, să luăm în considerare miile de specii de animale terestre mari care au prosperat pe Pământ în ultimii 400 de milioane de ani, a noastră fiind singura care a evoluat până la capăt. Apoi, să ne gândim că, deşi cel puţin 20% dintre sistemele solare au pe orbită planete asemănătoare cu Pământul, numai o mică fracţiune deţine apă lichidă şi se află pe o orbită
Goldilocks (să reamintim: nici prea aproape de planeta-mamă pentru a se coace, dar nici prea departe pentru a fi mereu îngheţate). Dovezile sunt destul de firave, dar ne fac să punem la îndoială faptul că o inteligenţă
superioară ar fi evoluat în vreunul dintre cele zece sisteme solare aflate pe o rază de 10 ani-lumină distanţă faţă de Soare. Există o şansă – mică, dar imposibil de estimat în chip fiabil – ca evenimentul să fi avut loc pe o rază
de 100 de ani-lumină de la Soare, spaţiu care cuprinde 15 000 de sisteme stelare. Pe o rază de 250 de ani-lumină (260 000 de sisteme stelare) şansele cresc spectaculos. La distanţa asta, dacă vorbim strict potrivit experienţei de pe Pământ, incertitudinea şi posibilitatea marginală se schimbă în probabilitate.
Să împlinim visul multor scriitori de literatură ştiinţifico-fantastică şi astronomi şi să spunem că există nişte extratereştri civilizaţi undeva în spaţiu, chiar dacă la o distanţă aproape de neimaginat. Cum ar putea ei arăta? Daţi-mi voie să fac încă o estimare bazată pe fapte. Combinând evoluţia şi însuşirile stranii ale naturii umane ereditare cu adaptările cunoscute a câteva milioane de alte specii din marea biodiversitate a
