(Tarnita se mutase la Princeton, unde se ocupa de extinderea cercetărilor de teren pentru modelul ei matematic.) La sfârşitul anului 2013 am publicat primul articol dintr-o serie plănuită de trei articole supuse referatelor colegiale. Pentru exactitate, şi fiindcă materialul din cele trei articole ar putea fi relevant pentru istoria şi filozofia subiectului, am decis să ofer un sumar simplificat al primului articol în Anexa cărţii de faţă.
Acum mă pot în sfârşit întoarce la o întrebare-cheie cu o mai mare libertate de spirit: care e forţa motrice aflată la originea comportamentului social uman? Hominizii din Africa s-au apropiat de pragul organizării sociale avansate într-un mod asemănător cu al animalelor inferioare, dar au obţinut-o în mod foarte diferit. Paralel cu dublarea dimensiunilor creierului, haitele foloseau inteligenţa bazată pe o memorie mult îmbunătăţită. În timp ce insectele primar sociale au dezvoltat diviziunea muncii prin instincte limitate care se sprijină pe categoriile de organizare socială din fiecare grup, cum ar fi larvele şi adultele, dădacele şi culegătoarele, primii oamenii operau cu un comportament instinctual variabil care folosea cunoaşterea amănunţită a fiecărui membru al grupului de către toţi ceilalţi.
Crearea grupurilor pe baza cunoaşterii reciproce personale şi intime a fost realizarea unică a omului. Deşi similaritatea genomurilor de rudenie a fost o consecinţă inevitabilă a formării grupurilor, nu selecţia de rudenie a fost cauza. Limitele drastice ale selecţiei de rudenie şi proprietăţile fantomatice ale potenţialului de reproducere incluziv se aplică în mod egal la oameni şi la insecte eusociale şi alte animale. Originea condiţiei umane este cel mai bine explicată prin selecţia naturală în scopul interacţiunii sociale – înclinaţia moştenită către comunicare, recunoaştere, evaluare, formare de relaţii, cooperare, competiţie şi, ca rezultat al tuturor acestora,
către plăcerea profundă de a aparţine propriului tău grup deosebit.
Inteligenţa socială intensificată prin selecţia de grup a făcut din Homo sapiens prima specie cu adevărat dominantă din istoria Pământului.
III
ALTE LUMI
Sensul existenţei umane este cel mai bine înţeles când privim în chip rezonabil, comparând specia noastră cu alte forme de viaţă imaginabile şi, prin deducţie, chiar cu cele care ar putea exista în afara sistemului nostru solar.
7
Omenirea – pierdută în lumea feromonilor
Să ne continuăm călătoria într-o altă direcţie. Cea mai mare contribuţie pe care ştiinţa o poate aduce disciplinelor umaniste este să demonstreze cât de bizari suntem ca specie şi de ce. Efortul în această direcţie face parte din studiul despre natura speciilor de pe Pământ, fiecare ciudată în felul ei.
Putem merge până într-acolo încât să anticipăm caracteristici ale vieţii pe alte planete, inclusiv cele care ar putea avea viaţă inteligentă la nivelul uman.
Disciplinele umaniste tratează proprietăţile stranii ale naturii umane luându-le „ca atare“. Pe baza unei asemenea percepţii artiştii deapănă
poveşti, creează muzică şi imagini pline de detalii. Trăsăturile care definesc şi caracterizează specia noastră par foarte limitate atunci când sunt privite pe fundalul saturat al biodiversităţii. Sensul existenţei umane nu poate fi explicat până când nu înlocuim „ca atare“ cu „ca atare, deoarece“.
Să începem deci cercetând marea specializare şi specificitate a iubitei noastre specii printre legiunile formelor de viaţă diferite ce alcătuiesc biosfera Pământului.
Abia după scurgerea unor lungi ere, în care au apărut şi dispărut milioane de specii, una dintre aceste linii de descendenţă, strămoşii direcţi ai lui Homo sapiens, a câştigat lozul cel mare al evoluţiei. Răsplata a fost civilizaţia bazată pe limbajul simbolic şi pe cultură, de unde uriaşa forţă de exploatare a resurselor neregenerabile ale planetei, în paralel cu exterminarea într-o veselie a celorlalte specii. Combinaţia câştigătoare a fost un amestec de preadaptări dobândite aleator, printre care un ciclu de viaţă petrecut în întregime pe uscat, un creier mare şi capacitatea craniului de a adăposti un creier şi mai mare, degete libere şi suficient de suple pentru a manipula obiecte, precum şi (aspectul cel mai greu de înţeles) orientarea bazată pe văz şi auz, în loc de miros şi gust.
Bineînţeles că ne credem geniali cu priceperea noastră de a detecta substanţe chimice cu nasul, limba şi cerul gurii. Recunoaştem cu mândrie buchetul unui vin de soi dintr-o învârtire a paharului şi o degustare. Putem
identifica pe întuneric o cameră de acasă numai adulmecându-i mirosul caracteristic. Şi totuşi, suntem handicapaţi chemosenzoriali. În comparaţie cu noi, aproape toate celelalte organisme sunt genii. Peste 99% din speciile de animale, plante, fungi şi microbi se bazează exclusiv sau aproape exclusiv pe anumite substanţe chimice (feromoni) pentru a comunica cu membrii din aceeaşi specie. Alte substanţe chimice (alomoni) sunt folosite pentru a recunoaşte diferite specii de potenţiale prăzi, prădători şi parteneri simbiotici.
Dintre sunetele din natură, ne bucurăm doar de o mică felie din tot ce poate fi auzit. Sigur că trilurile păsărilor cântătoare ies în evidenţă, dar să
ţinem cont că păsările se numără printre puţinele fiinţe la fel de dependente ca noi de comunicarea prin canale audiovizuale. Ciripitului lor i se alătură
orăcăitul broaştelor, ţârâitul greierilor sau cel al lăcustelor şi cicadelor. Mai adăugaţi, dacă doriţi, sunetele liliecilor la ceas de seară, deşi aceste chemări folosite pentru ecolocaţia obstacolelor şi a prăzii aflate în zbor au o frecvenţă mai înaltă decât limita auzului nostru.
Abilităţile noastre chemosenzoriale limitate au consecinţe profunde asupra relaţiei noastre cu restul vieţuitoarelor. Aşa că mă simt obligat să
întreb: dacă muştele şi scorpionii ar scoate triluri la fel de plăcute ca păsările cântătoare, ne-ar fi mai simpatice?
Revenind la semnalele vizuale din comunicarea animală, ne bucurăm de dansurile şi coloritul păsărilor, peştilor şi fluturilor. Mai avem şi culorile vii folosite de insecte, broaşte şi şerpi pentru a speria potenţialii prădători.
Mesajele sunt urgente şi nu sunt menite să-i delecteze pe prădători: „Dacă
mă mănânci, mori, te îmbolnăveşti, dar oricum n-o să-ţi placă gustul meu.“
Naturaliştii au o regulă cu privire la aceste avertismente. Un animal frumos şi care pare indiferent când te apropii mult de el nu e doar veninos, ci probabil chiar letal. Printre exemple se numără şarpele coral, cu mişcările lui lente, şi nepăsătoarea broască săgeată otrăvită. Iată ce putem vedea, pentru bucuria şi supravieţuirea noastră; nu putem vedea însă în spectrul ultraviolet, în care multe insecte îşi organizează viaţa – fluturii, de pildă, în căutare de flori care radiază în acest spectru.
Semnalele audiovizuale ale lumii vii ne provoacă emoţie şi, de-a lungul istoriei, au inspirat mari opere de artă, tot ce e mai bun în muzică, dans, literatură şi artele vizuale. Dar toate astea sunt meschine în comparaţie cu ce se petrece în lumea feromonilor şi alomonilor. Pentru a ilustra acest principiu din biologie care ne smereşte, imaginaţi-vă că aveţi puterea de a
vedea aceste substanţe la fel de clar ca şi vieţuitoarele din jur care le adulmecă.
Sunteţi aruncaţi deodată într-o lume mult mai densă, mai complexă şimai rapidă decât cea pe care aţi lăsat-o în urmă sau pe care v-o puteţiimagina. E lumea reală în care trăieşte majoritatea biosferei de pe Pământ.
Acolo trăiesc alte organisme, dar până acum i-aţi dat numai târcoale. Noriise învălătucesc, ridicându-se peste pământ şi vegetaţie. Tentaculemirositoare vi se preling pe sub tălpi. Brizele le ridică dincolo de vârfurilecopacilor, unde vântul bate mai cu putere, iar tentaculele se rup repede şise risipesc. De sub pământ, înghesuite între resturi şi ţărână, dintrerădăcini şi hife de ciuperci apar flăcărui, care se strecoară apoi printrecrăpăturile din apropiere. Combinaţiile de mirosuri diferă de la un loc laaltul, la distanţe de doar un milimetru. Ele formează tipare şi au rol deindicatoare pentru furnici şi alte nevertebrate mici, dar se află dincolo deslabele tale capacităţi omeneşti. Pe fundalul de mirosuri curg curenteelipsoidale de substanţe chimice rare şi neobişnuite, care se dilată înbalonaşe emisferice. Sunt mesajele chimice emise de mii de specii deorganisme mici. Unele sunt produse de scurgeri evaporate de corpurile lorşi-i ghidează pe prădători către prada lor, avertizând totodată prada deprădătorii care se apropie. Altele sunt mesaje către semeni din aceeaşispecie. „Sunt aici, le şoptesc ele partenerilor potenţiali de împerechere saucelor simbiotici. Vino, vino, te rog vino la mine.“ Iar feromonii lăsaţi decâini pe gurile de incendiu îi avertizează pe potenţialii rivali din aceeaşispecie: „Aici eşti pe teritoriul meu. Valea!“
În ultimii cincizeci de ani, cercetătorii (din rândul cărora am făcut parte în tinereţe, petrecând ceasuri minunate cu studiul comunicării la furnici) au descoperit că feromonii nu sunt emişi în aer şi în apă numai pentru ca alţii să-i detecteze, ci, de fapt, sunt îndreptaţi cu precizie către anumite ţinte.
Cheia înţelegerii comunicării feromonale este „spaţiul activ“. De fiecare dată când moleculele de miros se răspândesc în afară de la sursa lor (cel mai adesea din glanda aflată în corpul unui animal sau organism), în centrul norului produs rămâne o concentraţie suficient de mare pentru a fi detectată
de alte organisme din aceeaşi specie. Cu o precizie uimitoare, evoluţia fiecărei specii în decursul a mii sau milioane de ani a produs dimensiunea şi structura moleculei, ca şi cantitatea emisă în fiecare mesaj, dar şi sensibilitatea la mirosul ei în organismul receptor.
Să ne gândim la femela unui fluture de noapte care cheamă masculii din specia ei prin aerul nopţii. Cel mai apropiat mascul s-ar putea afla la un kilometru distanţă, echivalentul a 80 de kilometri, când convertim totul ţinând seama de dimensiunea fluturelui raportată la cea a corpului omenesc.
Prin urmare, feromonul sexual e cu siguranţă foarte puternic, aşa cum s-a dovedit în cazuri reale studiate de cercetătorii specializaţi în feromoni. De exemplu, un mascul din specia moliei de alimente din India e stimulat să
acţioneze de doar 1,3 milioane de molecule pe centimetrul cub. La prima vedere poate să pară o cantitate mare de feromoni, dar de fapt este o cantitate insignifiantă când o comparăm, să zicem, cu un gram de amoniac (NH ), care conţine 1023 molecule (o sută de miliarde de trilioane). Molecula 3
de feromon trebuie să fie nu doar extrem de puternică pentru a atrage masculul potrivit, ci să aibă şi o structură cât mai rar întâlnită, pentru ca posibilitatea de a atrage un mascul din specia greşită, sau şi mai rău, un prădător de molii, să fie cât mai redusă. Factorii de atracţie sexuală ai moliilor sunt atât de precişi, încât cei ai speciilor strâns înrudite diferă
numai printr-un atom sau prin posesia ori localizarea unei duble legături, sau chiar numai a unui singur izomer.
Masculul unei specii de molie cu un nivel atât de ridicat de excluziune are o problemă serioasă în găsirea unei perechi. Spaţiul activ aproape fantomatic în care trebuie să intre şi pe care-l urmăreşte începe într-un punct exact de pe corpul femelei. Apoi se continuă ca un fel de elipsă (spiralată) până când se subţiază spre un al doilea punct, apoi dispare. În cele mai multe cazuri, masculul nu poate găsi femela-ţintă mişcându-se pur şi simplu pe traiectoria creşterii treptate a concentraţiei de miros, aşa cum facem noi când adulmecăm sursa unui miros ascuns din bucătărie. El foloseşte o altă
