de public: „Ce pot face cu furnicile din bucătărie?“ Răspund din adâncul inimii: „Fiţi atenţi unde păşiţi, aveţi grijă de vieţile lor mărunte. Furnicilor le plac mai ales mierea, tonul şi firimiturile de prăjituri. Puneţi deci câteva fărâme pe podea şi observaţi-le cu atenţie din momentul când prima cercetaşă găseşte momeala şi merge să raporteze la colonie, lăsând în urmă

o dâră de miros. Când o micuţă coloană o urmează până la hrană, veţi vedea un comportament social atât de ciudat, că ar putea să pară extraterestru. Nu vă gândiţi la furnicile de bucătărie ca la nişte dăunători sau paraziţi, ci ca la un superorganism venit în vizită.“

Cea de a doua întrebare pusă frecvent este: „Ce lucruri cu valoare morală

putem învăţa de la furnici?“ Şi aici vă voi da un răspuns definitiv: nici unul.

De la furnici nu putem învăţa nimic care să merite a fi imitat de specia noastră. Mai întâi, toate furnicile lucrătoare sunt femele. Masculii sunt procreaţi şi apar în cuib numai o dată pe an, pentru scurt timp. Sunt creaturi neatrăgătoare, jalnice, cu aripi, ochi uriaşi, creier mic şi organe genitale care

le domină segmentul posterior. Nu lucrează cât se află în cuib şi au doar un singur rol în viaţă, inseminarea mătcilor virgine în timpul sezonului nupţial, când îşi iau zborul pentru a se împerechea. Sunt făcuţi pentru un unic rol superorganismic: rachete sexuale aeriene robot. După împerechere, sau după ce încearcă din răsputeri să se împerecheze (adesea masculul trebuie să ducă o adevărată luptă pentru a ajunge la o matcă), nu sunt primiţi înapoi în cuib, ci sunt programaţi să moară în câteva ore, de obicei ca victime ale prădătorilor. Revenind la învăţătura morală: deşi sunt un promotor devotat al egalităţii sexelor, ca mai toţi americanii educaţi, cred că sexul practicat de furnici este un feminism care a luat-o razna.

Întorcându-ne puţin la viaţa lor în cuib, multe tipuri de furnici îşi mănâncă morţii. Sigur că asta e rău, dar trebuie să vă spun că îşi mănâncă şi răniţii. Poate că aţi văzut furnici lucrătoare care-şi recuperează tovarăşele de cuib pe care le-aţi mutilat sau ucis călcându-le (sper că nu intenţionat, ci accidental) şi aţi crezut că e un act de eroism pe câmpul de luptă. Din păcate scopul e mult mai sinistru.

Pe măsură ce îmbătrânesc, furnicile petrec mai mult timp în încăperile şi tunelurile de suprafaţă ale cuibului şi sunt mai dispuse să facă incursiuni periculoase pentru adunarea proviziilor. Ele sunt primele care atacă

furnicile inamice şi alţi intruşi care colcăie în teritoriilor lor şi în jurul intrării în cuib. Iată o diferenţă majoră între oameni şi furnici: în timp ce noi ne trimitem la război tinerii, furnicile îşi trimit bătrânele. Dacă nu căutaţi o formulă mai puţin costisitoare de îngrijire a bătrânilor, n-avem nici o învăţătură morală de tras de aici.

Furnicile bolnave se mută împreună cu cele bătrâne în perimetrul lor din cuib, uneori chiar afară. Pentru că nu există doctori furnici, ele nu părăsesc cuibul pentru a căuta un spital de furnici, ci numai pentru a proteja restul coloniei de boli contagioase. Unele furnici mor în afara cuibului în urma infecţiilor provocate de fungi şi de viermi Trematoda, permiţând astfel acestor organisme să-şi răspândească progeniturile. Un comportament ce poate fi cu uşurinţă interpretat greşit. Dacă aţi văzut prea multe filme americane cu invadatori extratereştri şi zombi, ca mine, vă veţi întreba dacă

nu cumva parazitul controlează creierul gazdei sale. Realitatea e mult mai simplă. Furnica bolnavă are tendinţa ereditară de a-şi proteja tovarăşele de cuib prin părăsirea acestuia. Parazitul, la rândul lui, a evoluat astfel încât să

profite de furnicile responsabile din punct de vedere social.

Cele mai complexe societăţi dezvoltate de speciile de furnici, şi probabil de toate animalele de pretutindeni, sunt cele ale furnicilor tăietoare-de-frunze din zona tropicală a Americii. Din Mexic până în America de Sud caldă şi temperată, în pădurile de joasă altitudine şi în savane, găsim lungi şiruri vizibile de furnici roşiatice, de mărime medie. Multe cară bucăţi de frunze, flori şi vreascuri proaspăt tăiate. Furnicile le beau seva, dar nu mănâncă materia vegetală solidă. În schimb, cară materia în cuib, unde o transformă în nenumărate structuri complexe, buretoase. Pe acest substrat cultivă o ciupercă pe care o mănâncă. Întregul proces, începând cu colectarea materiei vegetale brute şi terminând cu produsul final se desfăşoară ca într-o linie de asamblare deservită de o succesiune de specialişti. Tăietoarele-de-frunze din teren sunt de mărime medie. În drum spre cuib, cărând povara, nu au cum să se apere şi sunt hărţuite de muşte foride parazite dornice să-şi depună ouăle din care ies viermi devoratori de ţesut. Problema e rezolvată în mare parte de minuscule surate furnici lucrătoare care le călăresc ca nişte conducători de elefanţi şi alungă muştele plesnindu-le cu picioarele dinapoi. În cuib, lucrătoare ceva mai mici decât culegătoarele taie fragmentele în bucăţi cam de un milimetru diametru. Alte furnici, şi mai mici, mestecă fragmentele în cocoloaşe, apoi adaugă

propriile materii fecale ca îngrăşământ. Iar alte lucrătoare, încă şi mai mici, folosesc cocoloaşele cleioase astfel formate pentru a construi grădini. Cele mai mici lucrătoare, de mărimea gardienelor antimuscă, plantează şi îngrijesc ciupercile din grădini.

Mai există o castă de furnici tăietoare-de-frunze, alcătuită din cele mai mari lucrătoare. Au capete supradimensionate, pe care se reliefează muşchii aductori ce acţionează mandibulele ca nişte lame ascuţite cu atâta forţă, că

pot secţiona până şi pielea tăbăcită (ca să nu mai vorbim de pielea omului).

Par specializate în apărare, chiar faţă de atacurile celor mai periculoase animale de pradă, mai ales ale furnicarilor şi probabil ale altor mamifere mari. Soldaţii stau ascunşi în încăperile inferioare şi dau năvală numai când cuibul e serios ameninţat. În timpul unei călătorii recente în Columbia am descoperit întâmplător o metodă de a aduce aceste brute la suprafaţă

aproape fără efort. Ştiam că muşuroaiele tăietoarelor-de-frunze sunt construite ca un gigantic sistem de aer condiţionat. Canalele de lângă centru adună aerul folosit, saturat de CO şi încălzit de grădini şi de milioanele de 2

furnici care trăiesc pe ele. Pe măsură ce aerul se încălzeşte, curenţii de convecţie îl deplasează prin deschizăturile aflate deasupra. În acelaşi timp,

aerul proaspăt e tras în muşuroi prin deschizături către canalele de la periferia lui. Am descoperit că, dacă sufli în canalele periferice şi-ţi laşi respiraţia de mamifer să pătrundă către centrul cuibului, în curând soldaţii cu capete enorme vin să te caute. Recunosc că observaţia mea n-are nici o utilitate practică, dacă nu cumva vă incită ideea de a fi urmăriţi de nişte furnici cu adevărat serioase.

Superorganismele avansate ale furnicilor, albinelor, viespilor şi termitelor au atins ceva asemănător civilizaţiei aproape numai din instinct. Au făcut-o cu un creier de un milion de ori mai mic decât cel uman. Şi au reuşit performanţa cu un număr surprinzător de mic de instincte. Gândiţi-vă la un superorganism care evoluează ca şi cum ar fi un joc de construcţii. Cu numai câteva piese care se potrivesc în moduri diferite poţi construi o mare varietate de structuri. În evoluţia superorganismelor, cele care supravieţuiesc şi se reproduc în modul cel mai eficient sunt cele care ne uimesc astăzi cu complexitatea lor sofisticată.

Cele câteva specii norocoase capabile să evolueze în colonii superorganismice au avut în general un succes enorm. Cele aproximativ 20

000 de specii de insecte sociale (furnici, termite, albine sociale şi viespi puse laolaltă) formează numai două procente din cele aproximativ un milion de specii cunoscute de insecte, dar alcătuiesc trei sferturi din biomasa tuturor insectelor.

Odată cu complexitatea apare însă şi vulnerabilitatea, şi asta îmi evocă

unul dintre superstarurile superorganismelor, albina domestică, precum şi o învăţătură morală. Când boala loveşte animalele solitare sau mai puţin sociale pe care le-am adoptat şi cu care ne aflăm în simbioză, cum ar fi găinile, porcii sau câinii, modul lor viaţă e suficient de simplu pentru ca veterinarii să pună un diagnostic şi să repare cele mai multe probleme. Pe de altă parte, albinele au cel mai complicat mod de viaţă dintre toţi partenerii noştri domestici. În adaptarea lor la mediu există multe arcane, a căror necunoaştere poate aduce prejudicii unor componente ale vieţii de colonie. Faptul că încă n-am reuşit să rezolvăm depopularea coloniilor din Europa şi America de Nord, problemă care ameninţă în prezent polenizarea culturilor şi resursele de hrană ale omenirii, s-ar putea datora unei slăbiciuni intrinseci a superorganismelor în general. Poate că, la fel ca în cazul nostru, cu oraşele noastre complexe şi cu înalta tehnologie interconectată, însăşi excelenţa lor le-a pus în mare pericol.

Din când în când se întâmplă poate să auziţi că societăţile umane sunt descrise ca superorganisme. E puţin exagerat. E adevărat că formăm societăţi dependente de cooperare, specializare a muncii şi acte frecvente de altruism. Dar în vreme ce insectele sociale sunt conduse aproape în întregime de instinct, în cazul nostru diviziunea muncii se bazează pe transmiterea culturii. Spre deosebire de insectele sociale, noi suntem prea egoişti pentru a ne comporta precum celulele dintr-un organism. Aproape orice fiinţă umană caută să-şi realizeze destinul propriu. Vrea să se reproducă pe sine, sau măcar să se bucure de relaţiile sexuale adaptate acestui scop. Oamenii se vor revolta deci întotdeauna împotriva sclaviei şi nu se vor lăsa trataţi ca furnicile lucrătoare.

9

De ce se află microbii la cârma galaxiei

Dincolo de sistemul solar există forme de viaţă. Experţii sunt de acord că

ele există măcar pe o mică parte a planetelor asemănătoare cu Pământul care se învârt în jurul stelelor aflate la doar o sută de ani-lumină de Soare.

Dovezi nemijlocite despre existenţa sau inexistenţa lor am putea avea curând, într-un deceniu sau două chiar. Ele vor fi obţinute prin spectrometria luminii provenind de la stelele-mamă şi trecând prin atmosfera planetelor. Dacă se vor detecta molecule de gaz cu

„biosemnătură“, care nu pot fi generate decât de organisme (respectiv dacă

numărul lor e mai mare decât ar fi de aşteptat la o distribuţie a gazelor în mediul lipsit de viaţă), atunci existenţa vieţii extraterestre va deveni dintr-o ipoteză plauzibilă una foarte probabilă.

Fiindcă am studiat biodiversitatea şi, poate mai important, fiindcă sunt un optimist înnăscut, cred că pot spori credibilitatea activităţii de căutare a vieţii în afara sistemului solar prin exemplul istoriei Pământului. Viaţa a apărut aici rapid, când condiţiile au devenit favorabile. Planeta noastră s-a născut în urmă cu aproximativ 4,54 miliarde de ani. Microbii au apărut curând după ce suprafaţa a devenit cât de cât locuibilă, cam după o sută sau două sute de milioane de ani. Intervalul dintre locuibil şi nelocuibil poate să

pară o eternitate pentru mintea omului, dar nu reprezintă decât o noapte şi o zi pentru istoria de aproape paisprezece miliarde de ani a Căii Lactee în ansamblul ei.

Chiar dacă apariţia vieţii pe Pământ e doar o informaţie oarecare dintr-un univers foarte mare, astrobiologii, care folosesc o tehnologie din ce în ce mai sofisticată pentru căutarea vieţii extraterestre, cred că cel puţin câteva, dar probabil un mare număr de planete din sectorul nostru al galaxiei au avut parte de geneze biologice similare. Condiţiile pe care le caută ei sunt planetele cu apă aflate în zona „Goldilocks“, adică nici atât de aproape de steaua mamă încât să se afle în dogoarea furnalului, dar nici atât de departe încât apa lor să fie îngheţată pe vecie. Ar trebui să reţinem însă că, numai fiindcă o planetă nu e locuibilă acum, nu înseamnă că n-a fost niciodată.

Mai mult, pe o suprafaţă ce pare pustie pot exista mici zone de habitate, oaze care pot avea organisme. În fine, viaţa a putut apărea undeva din elemente moleculare diferite de cele ale ADN şi din surse de energie diferite de cele folosite de organismele de pe Pământ.

Pare inevitabilă următoarea predicţie: oricare ar fi condiţiile vieţii extraterestre, indiferent dacă înfloreşte pe uscat sau în ocean sau se găseşte numai în oaze minuscule, ea va fi alcătuită mai ales sau exclusiv din microbi. Pe Pământ, aceste organisme – vasta majoritate prea mici pentru a fi văzute cu ochiul liber – includ cele mai multe protozoare (cum ar fi amibele şi paramecii), fungii şi algele microscopice, cele mai mici fiind bacteriile, arheele (cu aspect asemănător cu al bacteriilor, dar foarte diferite genetic), eucariotele (picozoa, protozoare foarte mici abia recent izolate de biologi) şi viruşii. Ca să vă faceţi o imagine despre dimensiunile lor, gândiţi-vă la una dintre cele câteva trilioane de celule umane din care suntem formaţi, la o amibă singuratică sau la o algă unicelulară şi imaginaţi-vă că este de mărimea unui oraş mai mic. Atunci o bacterie tipică

sau o arhee ar fi de mărimea unui teren de fotbal, iar un virus de mărimea unei mingi.

În general, fauna şi flora microbiană a Pământului sunt extrem de rezistente, şi ocupă habitate care iniţial pot să pară nişte capcane ale morţii.

Un astronom extraterestru care ar scana Terra n-ar putea să vadă, de exemplu, bacteriile care înfloresc în spuma vulcanică din adâncurile oceanului, mai fierbinte decât temperatura de fierbere a apei, sau alte specii bacteriene aflate în scurgeri de mină cu pH apropiat de cel al acidului sulfuric. Extraterestrul n-ar putea să detecteze organismele microscopice aflate din abundenţă în văile uscate McMurdo din Antarctica, teren asemănător cu un peisaj marţian şi considerat cel mai ostil mediu de pe Pământ, după calotele polare. N-ar şti nici de existenţa lui Deinococcus radiodurans, o bacterie terestră atât de rezistentă la radiaţiile letale, încât containerul de plastic în care e cultivată se va degrada şi va crăpa înainte ca ultima celulă să moară.

E posibil ca şi alte planete ale sistemului solar să adăpostească asemenea extremofile, cum le numesc biologii pământeni? Poate că pe Marte viaţa a evoluat în oceanele timpurii şi a supravieţuit până azi în acviferele de mare adâncime unde apa e în stare lichidă. Pe Pământ abundă asemenea exemple de regresii subterane. Ecosistemele avansate din peşteri există din belşug pe toate continentele. Ele includ cel puţin microbi, iar în cele mai multe părţi

ale lumii insecte, păianjeni şi chiar peşti, toate cu anatomie şi comportament adaptate pentru viaţa în întuneric total şi în medii secătuite. Ecosistemele Subterane Lito-autotrofe Microbiene (ESLM) sunt şi mai impresionante.

Ele sunt distribuite prin sol şi fisuri din stânci, începând cu cele de suprafaţă

şi ajungând până la adâncimi de 1,4 km, şi sunt alcătuite din bacterii care trăiesc din energia extrasă din metabolismul stâncilor. O specie nouă de nematode de mari adâncimi descoperită recent (viermi minusculi, o specie comună predominantă pretutindeni la suprafaţa planetei) se hrăneşte în acest fel.

În sistemul solar există şi alte locuri în afară de Marte unde putem căuta organisme, cel puţin din cele cu o biologie extremofilă, aşa cum le numim pe Pământ. E logic să căutăm microbi pe insuliţele acvatice aflate dedesubtul sau în preajma gheizerelor glaciare de pe Enceladus, mica lună

superactivă a lui Saturn. Iar când vom avea ocazia ar trebui, cred, să

trimitem sonde în oceanele vaste ale lunilor lui Jupiter, Calisto, Europa şi Ganimede, dar şi pe Titan, cea mai mare lună a lui Saturn. Toate sunt învelite într-o carapace groasă de gheaţă. Chiar dacă suprafaţa e cumplit de rece şi lipsită de viaţă, dedesubt interiorul e suficient de cald pentru a conţine organisme lichide. În cele din urmă, vom putea, dacă dorim, să

sfredelim prin carapace pentru a ajunge la apă, întocmai cum procedează

exploratorii la suprafaţa lacului Vostok, sigilat de o calotă de gheaţă în Antarctica cu peste un milion de ani în urmă.