Într-o bună zi, poate chiar în acest secol, noi sau probabil roboţii noştri vom vizita aceste locuri în căutare de forme de viaţă. Trebuie să mergem, şi cred că vom merge, pentru că mintea umană colectivă se chirceşte când e îngrădită. Avem în gene dorul de odisee şi aventuri îndepărtate.

Destinul suprem al astronomilor şi biologilor care privesc dincolo de limite este, desigur, să-şi îndrepte privirea şi mai departe, cât se poate de departe, străbătând în spaţiu distanţe aproape imposibil de imaginat, spre stelele şi planetele din jurul lor înzestrate cu potenţialul de a găzdui forme de viaţă. Adâncul spaţiului fiind transparent pentru lumină, detectarea formelor de viaţă extraterestre foarte îndepărtate e un vis cu mari şanse de împlinire. Multe ţinte potenţiale se vor găsi în mulţimea de date adunate de telescopul spaţial Kepler înainte de defectarea sa parţială în 2013, dar şi în cele strânse de alte telescoape spaţiale plănuite, ca şi de cele mai puternice telescoape terestre. Şi asta se va întâmpla curând. Până la mijlocul anului 2013 fuseseră detectate 900 de planete extrasolare, şi se crede că în viitorul

apropiat vor fi găsite mii de alte planete. O extrapolare recentă (să

clarificăm însă, extrapolarea este indiscutabil o metodă riscantă în ştiinţă) prezice că o cincime dintre stele au pe orbită planete de mărimea Terrei. De fapt, cea mai comună categorie de sisteme detectate până în prezent include planete de mărimea Pământului sau de până la trei ori mai mari, deci cu o gravitaţie asemănătoare. Ce ne spune aşadar acest lucru despre potenţialul vieţii în spaţiul extraterestru? Mai întâi, să luăm în considerare estimarea că

zece stele de tipuri diferite există pe o rază de 10 ani-lumină în jurul Soarelui, cam 15 000 pe o rază de 100 de ani-lumină şi 260 000 pe o rază

de 250 de ani-lumină. Dacă luăm în calcul apariţia timpurie a vieţii în istoria geologică a Pământului, e plauzibil ca numărul total de planete pe care există viaţă la o distanţă de 100 de ani-lumină de noi să fie de ordinul zecilor sau chiar al sutelor.

Găsirea fie şi a celei mai simple forme de viaţă extraterestră ar fi un salt cuantic în istoria omenirii. Pentru imaginea despre noi înşine, ea ar confirma că locul umanităţii în univers e infinit de modest ca structură şi infinit de măreţ ca realizare.

Savanţii vor dori (cu disperare) să descifreze codul genetic al microbilor extratereştri, cu condiţia ca aceste organisme să poată fi plasate în sistemul nostru solar, pentru ca genetica lor moleculară să fie studiată. Acest pas este posibil cu ajutorul instrumentelor robot care elimină necesitatea de a aduce organismele pe Pământ. S-ar dezvălui atunci care din cele două conjecturi contradictorii despre codul vieţii e corectă. Potrivit celei dintâi, dacă

formele de viaţă extraterestră au un cod diferit de cel de pe Pământ, biologia lor moleculară ar fi diferită într-un grad comparabil. Iar dacă este aşa, ar lua naştere instantaneu o nouă biologie. Am fi nevoiţi să conchidem că acest cod folosit pe Pământ este probabil numai unul dintre multele posibile în galaxie, iar codurile din alte sisteme stelare au apărut ca adaptări la medii foarte diferite de cel de pe Pământ. Pe de altă parte însă, dacă şi codul extraterestru este în esenţă la fel ca al organismelor născute pe Pământ, asta ar sugera (dar n-ar demonstra, cel puţin nu deocamdată) că

viaţa poate să apară oriunde dintr-un singur cod, la fel ca în geneza biologică de pe Pământ.

În mod alternativ, poate că unele organisme reuşesc să circule interplanetar prin plutire în spaţiu, aflându-se în hibernare criogenică timp de mii sau milioane de ani, protejate cumva de radiaţiile cosmice galactice şi de valurile de particule energetice solare. Călătoriile interplanetare sau

chiar interstelare întreprinse de microbi, cunoscute sub numele de pangeneză, sună a literatură ştiinţifico-fantastică. Mă crispez un pic numai pomenindu-le. Dar ar trebui luate în considerare cel puţin ca posibilitate, chiar dacă una puţin probabilă. Ştim prea puţine despre gama largă de bacterii, arhee sau viruşi de pe Pământ pentru a ne da seama care pot fi extremele adaptării evoluţioniste aici, dar şi în restul sistemului solar. De fapt, ştim astăzi că unele bacterii de pe Pământ sunt pregătite să

călătorească în spaţiu, chiar dacă (probabil) n-au reuşit încă s-o facă. Un mare număr de bacterii vii apar în straturile medii şi înalte ale atmosferei, la altitudini de la şase până la zece kilometri. Alcătuind în medie circa 20%

din particulele cu diametre de la 0,25 microni până la 1 micron, ele includ specii capabile să metabolizeze compuşii de carbon aflaţi împrejurul lor în aceleaşi straturi. Rămâne de văzut dacă sunt capabile să şi menţină o populaţie reproducătoare, sau dimpotrivă, sunt numai călători vremelnici ridicaţi de curenţi de aer din apropierea solului.

Poate că a venit momentul să întindem năvoadele pentru microbi aflaţi la diferite distanţe dincolo de atmosfera Pământului. Acestea ar trebui să fie alcătuite din pânze ultrafine trase de sateliţii de pe orbită prin miliarde de kilometri cubi de spaţiu, apoi împăturite şi trimise înapoi pe Pământ pentru a fi studiate. Un astfel de sondaj în spaţiu ar putea produce rezultate surprinzătoare. Chiar şi specii noi, ieşite din comun, de bacterii pământene capabile să îndure cele mai ostile condiţii – sau absenţa unor asemenea organisme – ar merita efortul. S-ar ajunge astfel la găsirea unui răspuns la două dintre întrebările-cheie din astrobiologie: Care sunt cele mai severe condiţii de mediu în care pot trăi membrii actuali ai biosferei Pământului?

Şi ar putea să apară organisme în alte lumi cu condiţii comparabile?

10

Un portret al lui E.T.

Ce vă voi spune acum e o speculaţie, dar nu o pură speculaţie. Anume că, examinând numărul vast de specii de pe Pământ şi istoria lor geologică, apoi extrapolând informaţia la echivalentele lor plauzibile de pe alte planete, putem face o schiţă preliminară a înfăţişării şi comportamentului organismelor extraterestre inteligente. Vă rog nu daţi bir cu fugiţii. Nu respingeţi din start această abordare. Consideraţi-o un joc ştiinţific, cu reguli care se schimbă pentru a se potrivi cu noile dovezi găsite. Merită să-l jucăm. Miza lui – chiar dacă şansa de a intra în contact cu extratereştri echivalenţi sau superiori oamenilor se arată a fi neglijabilă – este construirea unui context din care poate să răsară o imagine mult mai clară a speciei noastre.

E adevărat că există tentaţia de a lăsa subiectul în seama industriei de la Hollywood care creează monştrii de coşmar din Războiul stelelor sau americanii travestiţi în punkişti care populează serialul Star Trek. A învăţa despre microbii extratereştri e una: nu-i greu să extrapolezi în linii mari autoconstituirea unor organisme primitive de nivelul bacteriilor, arheelor, protozoarelor şi viruşilor pământeni; în plus, savanţii ar putea găsi curând dovezi ale formelor de viaţă microbiene pe alte planete. Dar e cu totul altceva să ne imaginăm apariţia inteligenţei extraterestre de nivel echivalent sau superior oamenilor. Acest nivel de evoluţie, cel mai complex dintre toate, a apărut pe Pământ o singură dată, şi abia după peste 600 de milioane de ani de evoluţie în cadrul unei vaste diversităţi animale.

Ultimii paşi făcuţi înainte de a atinge singularitatea nivelului uman, şi anume diviziunea altruistă a muncii într-un cuib protejat, au avut loc, din câte ştim, numai de douăzeci de ori în istoria materiei vii. Trei dintre liniile care au atins acest nivel preliminar final sunt mamifere, şi anume două

specii de şobolani-cârtiţă africani şi Homo sapiens, acesta din urmă fiind un straniu vlăstar al maimuţelor africane. Paisprezece din cele douăzeci de specii plasate în topul organizării sociale sunt insecte. Trei sunt creveţi care locuiesc în corali. Nici unul dintre animalele non-umane nu are un corp

suficient de mare sau dimensiunea creierului necesară pentru a ajunge la un nivel înalt de inteligenţă.

Faptul că linia hominizilor a ajuns până la stadiul Homo sapiens a fost rezultatul unei şanse unice, combinate cu un noroc extraordinar. Sorţii de izbândă erau foarte mici. Dacă vreuna dintre populaţiile aflate pe linia către specia modernă ar fi dispărut în timpul celor şase milioane de ani de la separarea hominizilor de cimpanzei – ipoteză înfiorătoare, dar posibilă, căci viaţa geologică medie a unei specii de mamifere e de aproximativ cinci sute de mii de ani –, ar mai fi fost nevoie de încă o sută de milioane de ani pentru ca o altă specie de nivel uman să apară.

Pentru că e nevoie ca toate segmentele să se potrivească şi în afara sistemului solar, e de bănuit că extratereştrii inteligenţi sunt în acelaşi timp improbabili şi rari. Dat fiind acest lucru, şi presupunând că ei există, ar fi rezonabil să ne întrebăm cât de aproape de Pământ ar putea fi extratereştrii inteligenţi de nivel uman sau superior. Daţi-mi voie să fac o estimare bazată

pe fapte. Mai întâi, să luăm în considerare miile de specii de animale terestre mari care au prosperat pe Pământ în ultimii 400 de milioane de ani, a noastră fiind singura care a evoluat până la capăt. Apoi, să ne gândim că, deşi cel puţin 20% dintre sistemele solare au pe orbită planete asemănătoare cu Pământul, numai o mică fracţiune deţine apă lichidă şi se află pe o orbită

Goldilocks (să reamintim: nici prea aproape de planeta-mamă pentru a se coace, dar nici prea departe pentru a fi mereu îngheţate). Dovezile sunt destul de firave, dar ne fac să punem la îndoială faptul că o inteligenţă

superioară ar fi evoluat în vreunul dintre cele zece sisteme solare aflate pe o rază de 10 ani-lumină distanţă faţă de Soare. Există o şansă – mică, dar imposibil de estimat în chip fiabil – ca evenimentul să fi avut loc pe o rază

de 100 de ani-lumină de la Soare, spaţiu care cuprinde 15 000 de sisteme stelare. Pe o rază de 250 de ani-lumină (260 000 de sisteme stelare) şansele cresc spectaculos. La distanţa asta, dacă vorbim strict potrivit experienţei de pe Pământ, incertitudinea şi posibilitatea marginală se schimbă în probabilitate.

Să împlinim visul multor scriitori de literatură ştiinţifico-fantastică şi astronomi şi să spunem că există nişte extratereştri civilizaţi undeva în spaţiu, chiar dacă la o distanţă aproape de neimaginat. Cum ar putea ei arăta? Daţi-mi voie să fac încă o estimare bazată pe fapte. Combinând evoluţia şi însuşirile stranii ale naturii umane ereditare cu adaptările cunoscute a câteva milioane de alte specii din marea biodiversitate a

Pământului, cred că putem oferi un portret ipotetic logic, deşi foarte rudimentar, al extratereştrilor de nivel uman de pe planete asemănătoare Terrei.

Extratereştrii sunt în esenţă fiinţe de uscat, nu acvatice. În timpul ascensiunii finale din evoluţia lor biologică până la nivelul uman de inteligenţă şi civilizaţie, probabil că au folosit focul controlat sau altă sursă

uşor transportabilă de energie înaltă pentru a dezvolta tehnologii care depăşesc stadiile timpurii.

Extratereştrii sunt animale relativ mari. Dacă ne uităm la animalele cele mai inteligente de pe Pământ, care sunt, în ordine descendentă, maimuţele şi primatele din Lumea Veche, elefanţii, porcii şi câinii, atunci extratereştrii de pe planete având aproape aceeaşi masă ca Pământul au evoluat din strămoşi care cântăreau între 10 şi 100 de kilograme. Un corp mai mic al membrilor speciei înseamnă un creier mai mic în medie, dar şi o capacitate mai mică de stocare a memoriei şi o inteligenţă mai scăzută. Numai animalele mari au capacitatea de a căra la bord suficientă masă neurală

pentru a fi deştepte.

Extratereştrii sunt audiovizuali din punct de vedere biologic. Tehnologia lor avansată le permite, ca şi nouă, să facă schimb de informaţii pe frecvenţe diferite, folosind o bandă largă din spectrul electromagnetic. Dar în gândirea obişnuită şi în discuţiile dintre ei folosesc văzul la fel ca noi, întrebuinţând numai o bandă îngustă din spectru, alături de sunete create prin unde ce exercită presiune asupra aerului. Ambele sunt necesare pentru o comunicare rapidă. Văzul cu ochiul liber le-ar putea permite să vadă

lumea în spectrul ultraviolet, ca fluturii, sau în alt spectru, al unei culori primare încă fără nume din afara gamei de frecvenţă percepute de oameni.

Comunicarea lor auditivă poate fi imediat percepută de noi, dar la fel de uşor ar putea fi la o frecvenţă prea înaltă, ca a lăcustelor sau a altor insecte, sau prea joasă, ca cea folosită de elefanţi. În lumea microbiană de care depind extratereştrii, şi probabil în cea mai mare parte a lumii animale, cele mai multe comunicaţii se fac prin feromoni, substanţe chimice care transmit mesaje prin miros şi gust. Extratereştrii nu pot însă apela la acest mediu, cum nu putem nici noi. Deşi teoretic putem trimite mesaje complexe prin eliberarea controlată a mirosului, frecvenţa şi amplitudinea modulaţiilor necesare pentru a crea un limbaj e posibilă numai pe o distanţă de câţiva milimetri.

În sfârşit, ar putea extratereştrii să citească expresii faciale sau limbajul semnelor? Desigur. Dar undele cerebrale? Îmi pare rău, dar nu văd cum ar putea, exceptând cazul folosirii unor tehnologii neurobiologice complicate.

Capul lor este distinct, mare, plasat sus şi orientat în faţă. Corpurile tuturor animalelor de uscat de pe Pământ sunt alungite într-o anumită

măsură, cele mai multe sunt simetrice bilateral, cu partea stângă şi partea dreaptă în oglindă. Toate au creiere cu un input senzorial-cheie localizat în cap, adaptate pentru scanare rapidă, integrare şi acţiune. Nici extratereştrii nu fac excepţie. Capul lor este de asemeni mare în comparaţie cu restul corpului, cu o încăpere dedicată găzduirii unei bănci de memorie uriaşe.

Au mandibule uşoare şi dinţi mici sau medii. Pe Pământ, mandibulele grele şi dinţii rumegători masivi denotă dependenţa de vegetaţia aspră.

Colţii şi coarnele indică necesitatea de a se apăra de animalele de pradă, competiţia între masculii din aceeaşi specie, sau ambele. În timpul evoluţiei lor, strămoşii extratereştrilor s-au bazat aproape sigur mai curând pe cooperare şi strategie, decât pe forţă brută şi luptă. De asemenea, e verosimil să fie omnivori, ca oamenii. Numai o dietă variată, producătoare de multă energie, formată din carne şi legume, ar putea produce populaţia destul de numeroasă necesară pentru ultima etapă a evoluţiei, care la oameni a apărut odată cu invenţia agriculturii, a satelor şi a altor echipamente ale revoluţiei neolitice.

Au o inteligenţă socială foarte mare. Toate insectele sociale (furnici, albine, viespi, termite) şi cele mai inteligente mamifere trăiesc în grupuri ai căror membri se află continuu şi concomitent în competiţie şi cooperare cu ceilalţi. Abilitatea de a se înscrie într-o reţea socială complexă şi foarte mobilă oferă un avantaj darwinian atât grupurilor, cât şi membrilor individuali care le alcătuiesc.

Extratereştrii au un număr mic de organe locomotorii, dotate cu scheletrigid intern sau exoschelet compus din segmente îmbinate (ca cele dincoatele şi genunchii umani), pentru a conferi forţă maximă, din care celpuţin o pereche se termină cu degete şi vârfuri moi folosite pentrusensibilitate tactilă şi apucare. De pe vremea când peştii cu lobi şi aripioare au invadat Pământul, cam în urmă cu 400 de milioane de ani, toţi urmaşii lor, de la broaşte şi salamandre până la păsări şi mamifere, au patru membre. Mai mult, printre cele mai reuşite şi numeroase nevertebrate de uscat se numără insectele, cu şase organe locomotorii, şi păianjenii, cu opt.

În mod evident, un număr mic de membre e un lucru pozitiv. Cu atât mai

mult cu cât numai cimpanzeii şi oamenii creează artefacte, care diferă de la o cultură la alta ca tip şi folosinţă, datorită versatilităţii degetelor. E greu de imaginat o civilizaţie construită cu ciocuri, gheare şi elitre.

Au morală. Cooperarea dintre membrii unui grup, care presupune un anumit sacrificiu de sine, este regulă printre speciile cele mai sociale de pe Pământ. Ea a apărut din selecţia naturală atât la nivel individual, cât şi la nivel de grup, dar mai ales la acesta din urmă. Ar putea avea extratereştrii o înclinaţie morală înnăscută similară? Şi ar extinde-o şi asupra altor forme de viaţă, aşa cum am făcut noi (deşi imperfect) în conservarea biodiversităţii?

Dacă forţa motrice a evoluţiei lor timpurii e similară cu a noastră, lucru foarte probabil, cred că ar putea avea un cod moral instinctiv asemănător.

Poate aţi observat că până acum am încercat să mi-i imaginez pe extratereştri ca fiind la începutul civilizaţiei lor. Este echivalentul unui portret al umanităţii schiţat în timpul epocii neolitice. După aceea, specia noastră a trecut printr-o evoluţie culturală, timp de zece milenii, de la civilizaţia rudimentară în sate izolate până la comunitatea globală tehnico-ştiinţifică de astăzi. E posibil ca civilizaţiile extraterestre să fi avut norocul de a face saltul nu cu milenii, ci cu mii de milenii în urmă. Dacă au aceeaşi capacitate intelectuală ca a noastră, eventual una mult mai mare, poate că