Toate acestea sunt realizate de disciplinele umaniste. Ele reprezintă istoria naturală a culturii, cea mai intimă şi mai preţioasă moştenire a noastră.
Mai există un motiv important pentru a preţui disciplinele umaniste.
Descoperirile ştiinţifice şi progresul tehnologic au un ciclu de viaţă. În timp, după ce vor atinge dimensiuni uriaşe şi complexităţi inimaginabile, cu siguranţă ritmul lor se va încetini şi se va stabiliza la un nivel mult mai redus de creştere. În timpul propriei mele cariere de om de ştiinţă, desfăşurată pe parcursul a cincizeci de ani, numărul de descoperiri realizate de un cercetător pe an a scăzut spectaculos. Echipele au devenit mai mari, numărul de coautori la o lucrare tehnică ajungând acum în mod obişnuit la zece sau mai mulţi. În majoritatea disciplinelor, pentru a face o descoperire ştiinţifică e nevoie de o tehnologie mult mai complexă şi mai costisitoare, iar noua tehnologie şi analiza statistică cerute de cercetarea ştiinţifică sunt mult mai avansate.
Nici o grijă însă. Când totul se va aşeza, probabil în acest secol, ne aşteptăm ca rolul ştiinţei şi al tehnologiilor înalte să fie benefic şi mult mai profund decât acum. Dar – şi acesta e lucrul cel mai important – ele vor fi aceleaşi peste tot, pentru fiecare cultură, subcultură şi persoană care beneficiază de educaţie. Suedia, Statele Unite, Butan şi Zimbabwe vor împărţi aceleaşi informaţii. Ceea ce va continua să evolueze şi să se diversifice aproape infinit sunt disciplinele umaniste.
În deceniile următoare, cele mai multe progrese tehnologice majore vor avea loc în biotehnologie, nanotehnologie şi robotică (BNR). În ştiinţa pură, printre sfintele potiruri seculare căutate acum pe un front larg, se numără
deducţiile despre originea vieţii pe Pământ, crearea organismelor artificiale, substituirea genelor şi modificarea chirurgicală precisă a genomului, descoperirea naturii fizice a conştiinţei şi, nu în ultimul rând, crearea roboţilor care pot gândi mai repede şi lucra mai eficient decât majoritatea oamenilor ocupaţi în producţie sau în administraţie. În clipa de faţă,
asemenea progrese par de domeniul ştiinţifico-fantastic. Dar nu pentru mult timp. În câteva decenii vor deveni realitate.
Iar cărţile sunt pe masă, la vedere. Prima pe listă este corectarea câtorva mii de gene la care alelele mutante au fost identificate drept cauze ale unor boli ereditare. Metoda preferată va fi substituţia genelor, înlocuirea alelei mutante cu una normală. Deşi încă în stadiu incipient, în cea mai mare parte netestată, ea promite să înlocuiască în cele din urmă amniocenteza, care permite mai întâi citirea structurii cromozomiale a embrionului şi a codului lui genetic, iar apoi avortul terapeutic pentru a evita handicapurile sau moartea. Mulţi oameni sunt împotriva avorturilor terapeutice, dar mă
îndoiesc că ar exista multe obiecţii la substituţia genelor, care poate fi comparată cu înlocuirea unei valve defecte a inimii sau a unui rinichi bolnav.
O formă şi mai avansată a evoluţiei deliberate, deşi având o cauză
indirectă, este omogenizarea ce are loc în clipa de faţă la populaţiile lumii prin sporirea migraţiei şi a căsătoriilor interrasiale. Rezultatul este o redistribuire masivă a genelor lui Homo sapiens. Variaţia genetică între populaţii e în declin, variaţia genetică în cadrul populaţiilor e în creştere, cu rezultatul că variaţia genetică a speciei în totalitate este şi ea în creştere, aceasta din urmă chiar spectaculos. Aceste tendinţe dau naştere unei dileme în evoluţia deliberată, care în următoarele decenii are toate şansele să intre în atenţia celor mai mioape think tank-uri. Vrem să ghidăm evoluţia diversităţii către sporirea frecvenţei trăsăturilor dorite? Sau s-o sporim şi mai mult? Sau poate – aceasta va fi aproape cu siguranţă decizia pe termen scurt – doar s-o lăsăm aşa cum e şi să sperăm că totul va fi bine?
Asemenea alternative nu sunt ştiinţifico-fantastice şi nici frivole.
Dimpotrivă, au legătură cu o altă dilemă din biologie, care a pătruns deja în discuţiile publice, alături de subiectul contraceptivelor la liceu şi de manualele din Texas care nu pomenesc de evoluţie. Iată despre ce este vorba: pe măsură ce tot mai multe decizii şi activităţi productive sunt preluate de roboţi, ce le va mai rămâne de făcut oamenilor? Vrem într-adevăr să intrăm în competiţie biologică cu tehnologia roboţilor prin implanturi în creier şi prin inteligenţa sau comportamentul social ameliorate genetic? Dacă da, ne vom îndepărta radical de natura umană pe care am moştenit-o şi vom schimba fundamental condiţia umană.
Vorbim aici despre o problemă ce poate fi rezolvată cel mai bine cu ajutorul disciplinelor umaniste, încă un motiv pentru care sunt atât de
importante. Şi pentru că tot am abordat subiectul, votez aici pentru conservatorismul existenţial şi păstrarea naturii umane biologice ca pe o comoară sfântă. Ştiinţa şi tehnologia o duc foarte bine. Să cădem de acord că vom continua aşa şi le vom face să progreseze şi mai rapid. Dar să
promovăm totodată disciplinele umaniste, tot ce face din noi oameni, şi să
nu folosim ştiinţa pentru a cârpăci izvorul nesecat al viitorului omenirii, potenţialul său absolut şi unic.
6
Forţa motrice a evoluţiei sociale
Puţine probleme sunt la fel de importante în biologie precum cea privitoare la comportamentul social instinctiv cu originea în evoluţie. A găsi răspunsul potrivit la această problemă înseamnă a explica una dintre marile tranziţii între nivelurile de organizare biologică, de la organism la supraorganism, de la o furnică, să zicem, la o colonie organizată de furnici, şi de la o primată solitară la o societate organizată de fiinţe umane.
Cele mai complexe forme de organizare socială se bazează pe niveluri înalte de cooperare. Ele sunt favorizate de acte altruiste efectuate cel puţin de unii dintre membrii coloniei. Cel mai înalt nivel de cooperare şi altruism este cel al eusocialităţii, în care unii dintre membrii coloniei renunţă parţial sau chiar integral la propria capacitate de reproducere pentru a spori reproducerea castei „regale“ specializate în acest scop.
Aşa cum am mai arătat, există două teorii rivale despre originea organizării sociale avansate. Una este teoria standard a selecţiei naturale. Ea s-a dovedit corectă pentru o gamă largă de fenomene sociale şi non-sociale, devenind mai precisă odată cu apariţia geneticii moderne a populaţiilor în anii 1920 şi a sintezei moderne a teoriei evoluţioniste în anii 1930.
Principiul ei de bază este gena ca unitate a eredităţii, care de obicei acţionează ca parte a unei reţele de gene, iar ţinta selecţiei naturale este trăsătura prescrisă de genă. De exemplu, la oameni, o genă mutantă
nefavorabilă este gena care determină fibroza chistică. Ea este rară pentru că selecţia elimină fenotipul fibrozei chistice, întrucât reduce longevitatea şi reproducerea. Exemple de gene mutante favorabile sunt cele care prescriu toleranţa la lactoză pentru adulţi. După apariţia ei la populaţiile consumatoare de lactate din Europa şi Africa, fenotipul prescris de genele mutante a făcut din lapte un aliment sigur pentru adulţi, sporind comparativ longevitatea şi reproducerea oamenilor care le deţineau.
Se consideră că o genă care prescrie o trăsătură ce afectează longevitatea şi reproducerea unuia dintre membrii grupului în raport cu alţi membri din acelaşi grup este supusă selecţiei naturale la nivel individual. O genă care
prescrie o trăsătură ce presupune cooperarea şi alte forţe de interacţiune cu membrii aceluiaşi grup poate fi supusă sau nu selecţiei la nivel individual.
În ambele cazuri e posibil să aibă efect şi asupra longevităţii şi reproducerii grupului ca întreg. Deoarece grupurile rivalizează cu alte grupuri, atât în conflicte, cât şi în privinţa eficienţei lor relative în dobândirea resurselor, trăsăturile lor diferite fac obiectul selecţiei naturale. În particular, genele care prescriu trăsături interactive (deci sociale) fac obiectul selecţiei de grup.
Iată un scenariu simplificat de evoluţie conform teoriei standard a selecţiei naturale. Un hoţ priceput îşi promovează propriile interese şi pe cele ale descendenţilor săi, dar acţiunile lui subminează restul grupului.
Genele care prescriu comportamentul lui psihopat se vor răspândi în cadrul grupului de la o generaţie la alta, dar, asemeni unui parazit care provoacă o boală în organism, activitatea sa slăbeşte grupul, şi în cele din urmă chiar pe hoţ însuşi. La extrema cealaltă, un luptător viteaz îşi conduce grupul către victorie, dar este omorât în luptă şi lasă în urmă puţini urmaşi sau nici unul.
Genele eroismului dispar odată cu el, dar restul grupului şi genele eroismului pe care le deţin membrii săi beneficiază de pe urma lui şi se răspândesc.
Cele două niveluri de selecţie naturală (individuală şi de grup) ilustrate de aceste două extreme se află în opoziţie. În timp, vor duce fie la o echilibrare a genelor rivale, fie la dispariţia totală a uneia dintre ele.
Acţiunea lor poate fi rezumată în maxima: membrii egoişti câştigă în cadrul grupului, dar grupurile de altruişti întrec grupurile de egoişti.
Spre deosebire de teoria standard a selecţiei naturale şi de principiile consacrate ale geneticii populaţiilor, teoria potenţialului de reproducere incluziv consideră că unitatea de selecţie este membrul individual al grupului, nu genele lui individuale. Evoluţia socială ia naştere din totalul interacţiunilor individului cu fiecare dintre membrii grupului pe rând, înmulţit cu gradul de rudenie ereditară al fiecărui cuplu. Toate efectele, pozitive şi negative, ale acestei multitudini de interacţiuni asupra individului alcătuiesc potenţialul său de reproducere incluziv.
Deşi controverse între selecţia naturală şi selecţia incluzivă mai apar ici şi colo, presupunerile teoriei potenţialului de reproducere incluziv s-au dovedit aplicabile numai în câteva cazuri extreme, fără mari şanse de a avea loc pe Pământ sau pe altă planetă. Nici un exemplu de selecţie incluzivă n-a fost măsurat în mod direct. Tot ce s-a obţinut a fost o analiză indirectă prin
metoda regresiei, care din păcate a fost invalidată matematic. Folosirea individului sau a grupului ca unitate a eredităţii, în locul genei, este o greşeală şi mai gravă.
Ajunşi aici, înainte de a dezvolta teoriile în continuare, ar fi instructiv să
alegem un exemplu concret de evoluţie a comportamentului social şi să
vedem cum e tratat de fiecare abordare în parte.
Ciclul de viaţă al furnicilor a fost mereu preferat de teoreticienii potenţialului de reproducere incluziv pentru a oferi dovezi despre rolul înrudirii şi validitatea potenţialului de reproducere. Multe specii de furnici au următorul ciclu de viaţă: coloniile lor se reproduc prin eliberarea reginelor virgine şi a masculilor din cuib. După reproducere, mătcile nu se întorc înapoi, ci se împrăştie pentru a forma colonii pe cont propriu.
Masculii mor în câteva ore. Reginele virgine sunt mult mai mari decât masculii, iar coloniile investesc un procent mai mare de resurse pentru a le produce.
