1976, Richard Dawkins, vocalul jurnalist de ştiinţă, a explicat ideea publicului larg în bestsellerul Gena egoistă. La scurt timp, selecţia de rudenie şi anumite versiuni ale teoriei potenţialului de reproducere incluziv se regăseau în manuale şi în articole de popularizare despre evoluţia socială.

În următoarele trei decenii, s-au testat nenumărate extinderi generale şi abstracte ale selecţiei de rudenie, mai ales la furnici şi alte insecte sociale, şi s-a anunţat găsirea unor dovezi în studii despre rang, conflict şi investiţia în sexe.

În jurul anului 2000, rolul central al selecţiei de rudenie şi al extensiei sale, potenţialul de reproducere incluziv, ajunsese aproape o dogmă. Era o practică obişnuită pentru autorii de lucrări de specialitate să accepte veridicitatea teoriei, chiar dacă datele prezentate nu erau foarte relevante. În baza teoriei se clădiseră cariere academice şi se acordaseră premii internaţionale.

Şi totuşi, teoria nu era doar greşită, ci fundamental greşită. Privind în urmă, este evident că în anii 1990 apăruseră deja două fisuri catastrofale, care începuseră să se adâncească. Extinderile teoriei deveniseră din ce în ce mai abstracte, deci izolate de munca empirică ce continua să înflorească în sociobiologie. Totodată, cercetarea empirică dedicată teoriei se limita la un număr mic de fenomene măsurabile. Apăreau mereu scrieri pe tema teoriei, referitoare în special la insectele sociale. Se scria tot mai mult despre relativ tot mai puţine subiecte. Marile tipare ale ecologiei, filogeniei, diviziunii muncii, neurobiologiei, comunicării şi fiziologiei sociale rămâneau practic neatinse de declaraţiile solemne ale teoreticienilor potenţialului de reproducere incluziv. Cele mai multe lucrări de popularizare dedicate ei nu aduceau nimic nou, dar erau categorice în declaraţii şi-i anunţau gloria viitoare.

Teoria potenţialului de reproducere incluziv, numită afectuos pe scurt teoria IF ( inclusive fitness) de către adepţii ei, dădea însă tot mai multe semne de îmbătrânire. În 2005, soliditatea i-a fost pusă deschis la îndoială, mai ales în rândul experţilor de marcă în biologia furnicilor, termitelor şi a altor insecte eusociale, ca şi în rândul teoreticienilor suficient de îndrăzneţi pentru a căuta explicaţii alternative la originea şi evoluţia eusocialităţii.

Cercetătorii cei mai devotaţi teoriei IF fie ignorau aceste devieri, fie le respingeau sumar. În 2005 aveau destui reprezentanţi în sistemul anonim de recenzii colegiale pentru a împiedica publicarea dovezilor şi opiniilor contrare în reviste de primă mărime. De exemplu, un sprijin fundamental

acordat de timpuriu teoriei, şi citat în manuale, era predicţia suprareprezentării himenopterelor (albine, viespi, furnici) între speciile eusociale. După un timp, când un cercetător a arătat că noi descoperiri au invalidat predicţia, a primit, practic, răspunsul: „Ştiam deja.“ Şi chiar ştiau, dar evitaseră subiectul. „Ipoteza himenopterelor“ nu era greşită; devenise doar „irelevantă“. Când, în urma unor studii de teren şi de laborator, un cercetător a pus în evidenţă competiţia dintre coloniile primare de termite şi creşterea lor parţială prin aglutinarea lucrătoarelor neînrudite, datele au fost respinse pe motiv că duc la o concluzie ce nu ţine seama suficient de teoria potenţialului de reproducere incluziv.

De ce a provocat un subiect aparent atât de obscur asemenea reacţii partizane? Pentru că problema pe care o abordează are o importanţă

fundamentală, iar miza găsirii unei rezolvări a devenit neobişnuit de mare.

Mai mult, potenţialul de reproducere incluziv începuse să semene cu un castel din cărţi de joc. Scoaterea unei singure cărţi risca să năruie întreaga construcţie. Dar cărţile meritau scoase, chiar cu riscul pierderii reputaţiei.

Plutea în aer promisiunea unei schimbări de paradigmă, eveniment rar în biologia evoluţionistă.

În cele din urmă, dominaţia teoriei a luat sfârşit în 2010. După ce mă

zbătusem zece ani ca membru al unei mici şcoli adverse reduse la tăcere, m-am alăturat unei echipe alcătuite dintr-un matematician şi un biolog teoretician de la Harvard, Martin Nowak, şi Corina Tarnita, pentru a face o analiză amănunţită a potenţialului de reproducere incluziv. Nowak şi Tarnita descoperiseră independent că ipotezele aflate la baza teoriei nu erau solide, iar eu demonstrasem că datele de teren folosite în sprijinul ei puteau fi explicate la fel de bine, sau chiar mai bine, cu ajutorul selecţiei naturale, ca în cazul, descris mai sus, al alocării sexului la furnici.

Raportul nostru comun a fost publicat pe 26 august 2010 ca prim articol în prestigioasa revistă Nature. Cunoscând controversa, redactorii de la Nature au acţionat cu o prudenţă ieşită din comun. Unul dintre ei, familiar cu subiectul şi cu metodele de analiză matematică, a venit special de la Londra la Harvard pentru a se întâlni cu Nowak, cu Tarnita şi cu mine. Şi-a dat acordul, iar apoi manuscrisul a fost examinat de trei experţi anonimi.

Publicarea lui a provocat o explozie de proteste, cum ne şi aşteptam – genul de reacţie mult iubit de ziarişti. Nu mai puţin de 137 de biologi, cercetători sau cadre didactice, adepţi ai teoriei potenţialului de reproducere incluziv au semnat un protest publicat într-un articol din Nature în anul următor. Când

am reiterat o parte a raţionamentului meu sub forma unui capitol din cartea mea Cucerirea socială a Pământului (2012), Richard Dawkins a răspuns cu zelul indignat al unui bigot. În recenzia lui pentru revista britanică Prospect a îndemnat pe toată lumea să nu citească ce-am scris, ci să azvârle cartea

„cât mai repede“, chiar aşa.

Totuşi, de atunci încoace nimeni n-a infirmat analiza matematică făcută

de Nowak şi Tarnita sau raţionamentul meu care susţine teoria standard în detrimentul teoriei potenţialului de reproducere incluziv în interpretarea datelor de teren.

În 2013, Nowak şi cu mine am cooptat un alt biolog matematician, Benjamin Allen, pentru o extindere şi o aprofundare a analizei în curs.

(Tarnita se mutase la Princeton, unde se ocupa de extinderea cercetărilor de teren pentru modelul ei matematic.) La sfârşitul anului 2013 am publicat primul articol dintr-o serie plănuită de trei articole supuse referatelor colegiale. Pentru exactitate, şi fiindcă materialul din cele trei articole ar putea fi relevant pentru istoria şi filozofia subiectului, am decis să ofer un sumar simplificat al primului articol în Anexa cărţii de faţă.

Acum mă pot în sfârşit întoarce la o întrebare-cheie cu o mai mare libertate de spirit: care e forţa motrice aflată la originea comportamentului social uman? Hominizii din Africa s-au apropiat de pragul organizării sociale avansate într-un mod asemănător cu al animalelor inferioare, dar au obţinut-o în mod foarte diferit. Paralel cu dublarea dimensiunilor creierului, haitele foloseau inteligenţa bazată pe o memorie mult îmbunătăţită. În timp ce insectele primar sociale au dezvoltat diviziunea muncii prin instincte limitate care se sprijină pe categoriile de organizare socială din fiecare grup, cum ar fi larvele şi adultele, dădacele şi culegătoarele, primii oamenii operau cu un comportament instinctual variabil care folosea cunoaşterea amănunţită a fiecărui membru al grupului de către toţi ceilalţi.

Crearea grupurilor pe baza cunoaşterii reciproce personale şi intime a fost realizarea unică a omului. Deşi similaritatea genomurilor de rudenie a fost o consecinţă inevitabilă a formării grupurilor, nu selecţia de rudenie a fost cauza. Limitele drastice ale selecţiei de rudenie şi proprietăţile fantomatice ale potenţialului de reproducere incluziv se aplică în mod egal la oameni şi la insecte eusociale şi alte animale. Originea condiţiei umane este cel mai bine explicată prin selecţia naturală în scopul interacţiunii sociale – înclinaţia moştenită către comunicare, recunoaştere, evaluare, formare de relaţii, cooperare, competiţie şi, ca rezultat al tuturor acestora,

către plăcerea profundă de a aparţine propriului tău grup deosebit.

Inteligenţa socială intensificată prin selecţia de grup a făcut din Homo sapiens prima specie cu adevărat dominantă din istoria Pământului.

III

ALTE LUMI

Sensul existenţei umane este cel mai bine înţeles când privim în chip rezonabil, comparând specia noastră cu alte forme de viaţă imaginabile şi, prin deducţie, chiar cu cele care ar putea exista în afara sistemului nostru solar.

7

Omenirea – pierdută în lumea feromonilor

Să ne continuăm călătoria într-o altă direcţie. Cea mai mare contribuţie pe care ştiinţa o poate aduce disciplinelor umaniste este să demonstreze cât de bizari suntem ca specie şi de ce. Efortul în această direcţie face parte din studiul despre natura speciilor de pe Pământ, fiecare ciudată în felul ei.

Putem merge până într-acolo încât să anticipăm caracteristici ale vieţii pe alte planete, inclusiv cele care ar putea avea viaţă inteligentă la nivelul uman.

Disciplinele umaniste tratează proprietăţile stranii ale naturii umane luându-le „ca atare“. Pe baza unei asemenea percepţii artiştii deapănă

poveşti, creează muzică şi imagini pline de detalii. Trăsăturile care definesc şi caracterizează specia noastră par foarte limitate atunci când sunt privite pe fundalul saturat al biodiversităţii. Sensul existenţei umane nu poate fi explicat până când nu înlocuim „ca atare“ cu „ca atare, deoarece“.

Să începem deci cercetând marea specializare şi specificitate a iubitei noastre specii printre legiunile formelor de viaţă diferite ce alcătuiesc biosfera Pământului.

Abia după scurgerea unor lungi ere, în care au apărut şi dispărut milioane de specii, una dintre aceste linii de descendenţă, strămoşii direcţi ai lui Homo sapiens, a câştigat lozul cel mare al evoluţiei. Răsplata a fost civilizaţia bazată pe limbajul simbolic şi pe cultură, de unde uriaşa forţă de exploatare a resurselor neregenerabile ale planetei, în paralel cu exterminarea într-o veselie a celorlalte specii. Combinaţia câştigătoare a fost un amestec de preadaptări dobândite aleator, printre care un ciclu de viaţă petrecut în întregime pe uscat, un creier mare şi capacitatea craniului de a adăposti un creier şi mai mare, degete libere şi suficient de suple pentru a manipula obiecte, precum şi (aspectul cel mai greu de înţeles) orientarea bazată pe văz şi auz, în loc de miros şi gust.

Bineînţeles că ne credem geniali cu priceperea noastră de a detecta substanţe chimice cu nasul, limba şi cerul gurii. Recunoaştem cu mândrie buchetul unui vin de soi dintr-o învârtire a paharului şi o degustare. Putem

identifica pe întuneric o cameră de acasă numai adulmecându-i mirosul caracteristic. Şi totuşi, suntem handicapaţi chemosenzoriali. În comparaţie cu noi, aproape toate celelalte organisme sunt genii. Peste 99% din speciile de animale, plante, fungi şi microbi se bazează exclusiv sau aproape exclusiv pe anumite substanţe chimice (feromoni) pentru a comunica cu membrii din aceeaşi specie. Alte substanţe chimice (alomoni) sunt folosite pentru a recunoaşte diferite specii de potenţiale prăzi, prădători şi parteneri simbiotici.

Dintre sunetele din natură, ne bucurăm doar de o mică felie din tot ce poate fi auzit. Sigur că trilurile păsărilor cântătoare ies în evidenţă, dar să

ţinem cont că păsările se numără printre puţinele fiinţe la fel de dependente ca noi de comunicarea prin canale audiovizuale. Ciripitului lor i se alătură

orăcăitul broaştelor, ţârâitul greierilor sau cel al lăcustelor şi cicadelor. Mai adăugaţi, dacă doriţi, sunetele liliecilor la ceas de seară, deşi aceste chemări folosite pentru ecolocaţia obstacolelor şi a prăzii aflate în zbor au o frecvenţă mai înaltă decât limita auzului nostru.

Abilităţile noastre chemosenzoriale limitate au consecinţe profunde asupra relaţiei noastre cu restul vieţuitoarelor. Aşa că mă simt obligat să

întreb: dacă muştele şi scorpionii ar scoate triluri la fel de plăcute ca păsările cântătoare, ne-ar fi mai simpatice?

Revenind la semnalele vizuale din comunicarea animală, ne bucurăm de dansurile şi coloritul păsărilor, peştilor şi fluturilor. Mai avem şi culorile vii folosite de insecte, broaşte şi şerpi pentru a speria potenţialii prădători.

Mesajele sunt urgente şi nu sunt menite să-i delecteze pe prădători: „Dacă

mă mănânci, mori, te îmbolnăveşti, dar oricum n-o să-ţi placă gustul meu.“

Naturaliştii au o regulă cu privire la aceste avertismente. Un animal frumos şi care pare indiferent când te apropii mult de el nu e doar veninos, ci probabil chiar letal. Printre exemple se numără şarpele coral, cu mişcările lui lente, şi nepăsătoarea broască săgeată otrăvită. Iată ce putem vedea, pentru bucuria şi supravieţuirea noastră; nu putem vedea însă în spectrul ultraviolet, în care multe insecte îşi organizează viaţa – fluturii, de pildă, în căutare de flori care radiază în acest spectru.

Semnalele audiovizuale ale lumii vii ne provoacă emoţie şi, de-a lungul istoriei, au inspirat mari opere de artă, tot ce e mai bun în muzică, dans, literatură şi artele vizuale. Dar toate astea sunt meschine în comparaţie cu ce se petrece în lumea feromonilor şi alomonilor. Pentru a ilustra acest principiu din biologie care ne smereşte, imaginaţi-vă că aveţi puterea de a

vedea aceste substanţe la fel de clar ca şi vieţuitoarele din jur care le adulmecă.

Sunteţi aruncaţi deodată într-o lume mult mai densă, mai complexă şimai rapidă decât cea pe care aţi lăsat-o în urmă sau pe care v-o puteţiimagina. E lumea reală în care trăieşte majoritatea biosferei de pe Pământ.