de steaua mamă, apoi prea departe, şi înapoi, pe orbite eliptice. Probabil că

există şi planete orfane rebele, aruncate în afara atracţiei gravitaţionale a stelelor mamă şi plutind acum în derivă prin spaţiu. Unele exoplanete au în jurul lor una sau mai multe luni. Pe lângă mari şi continue variaţii de dimensiune, amplasament şi orbită, în compoziţia chimică a corpului şi a atmosferei planetei şi lunilor care o însoţesc se regăsesc gradienţi comparabili, derivaţi din condiţiile particulare ale originii lor.

Astronomii – oameni ca toţi oamenii, nu doar savanţi – sunt la fel de uimiţi ca şi noi de descoperirile lor. Ele ne spun că Pământul nu e centrul universului – lucru ştiut de la Copernic şi Galilei încoace –, dar cât de departe se află de centru era greu de imaginat. Minuscula fărâmă albastră pe care o numim casa noastră nu e, proporţional vorbind, mai mult decât o particulă de praf stelar undeva la marginea galaxiei noastre, printre sutele de miliarde de galaxii din univers. Ea ocupă un loc în continuumul de planete, luni şi alte corpuri cereşti asemănătoare planetelor pe care abia acum începem să le înţelegem. Ne-ar şedea bine să vorbim cu modestie despre locul nostru în cosmos. Daţi-mi voie să introduc o metaforă: în raport cu Universul, Pământul este ca al doilea segment din antena stângă a unei afide aşezate pe o petală de floare într-o grădină din Teaneck, New Jersey timp de câteva ore în după-amiaza zilei de azi.

Şi dacă tot am adus în treacăt vorba despre botanică şi entomologie, ar fi nimerit să introducem un alt continuum, cel al diversităţii vieţii în biosfera Pământului. În momentul scrierii cărţii (2013) există 273 000 de specii cunoscute de plante în flora vie a Pământului, un număr estimat să ajungă la 300 000 ca urmare a cercetărilor de teren. Numărul tuturor speciilor cunoscute de organisme de pe Pământ (plante, animale, fungi şi microbi) este de aproximativ 2 milioane. Numărul efectiv, suma celor cunoscute şi necunoscute, se estimează a fi de cel puţin trei ori mai mare. Lista speciilor nou descrise este de aproximativ 20 000 pe an. Ritmul va creşte cu siguranţă, pe măsură ce mulţimea zonelor din păduri tropicale, recife de corali şi munţi submarini încă insuficient explorate, ca şi canioanele şi lanţurile muntoase din adâncurile oceanelor vor fi cunoscute mai bine.

Numărul speciilor descrise va creşte şi mai mult odată cu explorarea lumii microbilor, în mare parte încă necunoscută, acum când tehnologia necesară

studiului organismelor extrem de mici e la îndemână. Noi bacterii, celule archaea, viruşi şi eucariote picozoa care încă roiesc nevăzute pretutindeni pe suprafaţa planetei vor ieşi la lumină.

Pe măsură ce recensământul speciilor continuă, vor fi cartografiate alte continuumuri ale biodiversităţii. Acestea includ biologia unică a fiecărei specii existente şi procesele evolutive sinuoase şi îndelungate care au creato. Fiecare este produsul unui gradient ce traversează câteva ordine de mărime, care se întinde de la balena albastră şi elefantul african la nenumăratele bacterii fotosintetice şi eucariote picozoa care se hrănesc cu stârvuri, atât de mici că nici nu pot fi studiate cu microscopul optic obişnuit.

Dintre toate continuumurile cartografiate de ştiinţă cele mai relevante pentru disciplinele umaniste sunt simţurile, care în cadrul speciei noastre sunt foarte limitate. Văzul la Homo sapiens se bazează pe un segment aproape infinitezimal de energie, de la 400 la 700 de nanometri în spectrul electromagnetic. Restul spectrului, care saturează universul, se întinde de la razele gama de trilioane de ori mai scurte decât segmentul vizual uman, la unde radio de trilioane de ori mai lungi. Animalele trăiesc în interiorul propriilor segmente din continuum. De exemplu fluturii găsesc polenul şi nectarul florilor sub 400 de nanometri, în tiparele de lumină ultravioletă

reflectate de petale, tipare şi culori pe care noi nu le vedem. Unde noi vedem o mare de flori galbene sau roşii, insectele văd o abundenţă de puncte şi cercuri concentrice, în nuanţe deschise şi închise.

Oamenii sănătoşi cred intuitiv că pot auzi aproape orice sunet. Dar specia noastră e programată să detecteze numai între 20 şi 20 000 de hertzi (cicluri de comprimare a moleculelor de aer pe secundă). Deasupra acestei game, liliecii emit ultrasunete în aerul nopţii şi ascultă ecourile pentru a ocoli obstacolele şi a prinde din zbor fluturi de noapte şi alte insecte. În direcţia opusă, sub registrul uman, elefanţii mormăie mesaje complexe în schimburi de informaţii cu ceilalţi membri ai turmei. Păşim în natură ca nişte surzi pe străzile din New York, simţind numai câteva vibraţii, fără să fim în stare să

interpretăm aproape nimic.

Fiinţele umane deţin un simţ al mirosului dintre cele mai slabe între toate organismele de pe Pământ, aşa de slab, încât până şi vocabularul care-l descrie este foarte redus. Folosim mai ales adjective precum „acru“ sau

„acid“ sau „fetid“. În contrast cu noi, majoritatea vastă a celorlalte organisme, de la bacterii la şerpi şi lupi, se bazează pe miros şi gust pentru a supravieţui. Noi ne bazăm pe fineţea câinilor special antrenaţi pentru a ne ghida prin lumea olfactivă şi pentru a urmări anumiţi oameni, pentru a identifica cele mai mici cantităţi de exploziv şi alte chimicale periculoase.

Specia noastră e aproape total inconştientă de existenţa altor feluri de stimuli în lipsa unor instrumente care să le identifice. Recunoaştem electricitatea numai prin furnicături, curentare sau un fulger de lumină. Prin contrast, o mare varietate de ţipari de apă dulce, somni şi peşti cu trompă de elefant, constrânşi să stea în apă nămoloasă, lipsiţi de văz, trăiesc într-o lume galvanică. Aceştia generează câmpuri electrostatice în jurul trupurilor, folosind ţesutul muşchilor de pe trunchi modificat prin evoluţie pentru a funcţiona ca baterie organică. Cu ajutorul umbrelor electrice din tiparele produse de descărcări peştii evită obstacolele din jurul lor, localizează prada şi comunică cu semenii din specia lor. O altă parte a mediului aflat în afara razei de acţiune a oamenilor este câmpul magnetic al Pământului, folosit de unele păsări migratoare drept ghid în călătoriile lor pe mari distanţe.

Explorarea continuumurilor permite umanităţii să măsoare dimensiunile cosmosului real, cu gama lui infinită de mărimi, distanţe şi cantităţi, în care existăm noi şi mica noastră planetă. Ştiinţa ne sugerează unde să căutăm fenomene considerate înainte neaşteptate, şi cum să percepem realitatea ca pe un întreg printr-o reţea măsurabilă de explicaţii prin cauze şi efecte. Prin cunoaşterea poziţiei fiecărui fenomen în continuumul relevant – în limbaj obişnuit numit variabila fiecărui sistem – am aflat compoziţia chimică a planetei Marte; ştim aproximativ când şi cum s-au târât primele tetrapode din iazuri pe uscat; prin teoria unificată a fizicii putem face predicţii despre obiecte atât în domeniul infinitezimal, cât şi în cel aproape infinit; putem urmări fluxul sangvin şi neuronii din creierul uman aflat în activitate în timpul gândirii conştiente. Cu timpul, probabil nu mai mult de câteva decenii, vom reuşi să explicăm materia întunecată a universului, originea vieţii pe Pământ şi fundamentul fizic al conştiinţei umane în timpul modificărilor de dispoziţie şi gândire. Invizibilul se face văzut, iar lucrurile infinitezimal de mici pot fi cântărite.

Dar ce are de-a face creşterea explozivă a cunoaşterii ştiinţifice cu disciplinele umaniste? Totul. Ştiinţa şi tehnologia dezvăluie cu o precizie crescândă locul omenirii, aici pe Pământ şi dincolo de el, în totalitatea Cosmosului. Ocupăm un activ spaţiu microscopic în fiecare dintre continuumurile relevante ce-ar fi putut produce o specie cu o inteligenţă de nivel uman, aici sau pe alte planete. Specia noastră ancestrală, urmărită din ce în ce mai departe în timp până la o serie de forme de viaţă tot mai primitive, este norocoasa câştigătoare a loteriei care şi-a dibuit calea prin labirintul evoluţiei.

Suntem o specie deosebită, poate chiar specia aleasă, dacă doriţi, dar disciplinele umaniste nu pot singure să explice de ce. Nici măcar nu pun întrebarea într-o manieră care permite un răspuns. Reduse la spaţiul îngust al lucrurilor pe care le pricep, ele glorifică doar minusculele segmente ale continuumului pe care-l cunosc, amănunţit şi în nesfârşite permutări.

Singure, aceste segmente nu explică originea trăsăturilor noastre fundamentale: instinctele noastre imperioase, inteligenţa noastră moderată, înţelepciunea noastră periculos de limitată, ba chiar, după cum vor insista cârcotaşii, trufia afişată de ştiinţa noastră.

Primul Iluminism s-a afirmat cu patru secole în urmă, când ştiinţa şi disciplinele umaniste erau încă destul de elementare pentru ca simbioza lor să pară posibilă. El a devenit posibil odată cu deschiderea rutelor maritime globale de către occidentali începând cu sfârşitul secolului al XV-lea.

Înconjurul Africii şi descoperirea Lumii Noi au dus la noi rute comerciale globale şi la sporirea cuceririlor militare. Extinderea la nivel global a marcat un punct de cotitură în istorie, unul care punea mare preţ pe cunoaştere şi inovaţie. Acum ne lansăm într-un nou ciclu de explorare, infinit mai bogat, reprezentând deci o provocare mai mare şi, deloc întâmplător, având tot mai mult omul în centrul ei. Stă în puterea disciplinelor umaniste şi a artelor serioase din cadrul lor să exprime existenţa noastră în modalităţi care să împlinească în sfârşit visele Iluminismului.

5

Imensa importanţă

a disciplinelor umaniste

Veţi spune probabil că sună ciudat în gura unui biolog care se bazează pe date, dar cred că extratereştrii creaţi de fabulaţiile ştiinţifico-fantastice au un rol foarte important: pun în valoare reflecţia asupra condiţiei noastre. Când fabulaţiile astea devin plauzibile pe cât permite ştiinţa, ele ne ajută să

prezicem viitorul. Extratereştrii reali ne vor spune, cred, că specia noastră

deţine un singur lucru vital demn de atenţia lor: nu ştiinţa şi tehnologia, cum aţi putea crede, ci disciplinele umaniste.

Aceşti extratereştri imaginari – dar plauzibili – nu doresc defel să fie pe placul speciei noastre sau s-o exalte. Atitudinea lor faţă de noi e binevoitoare, cam ca a noastră faţă de animalele sălbatice care pasc şi vânează în Serengeti. Misiunea lor este să afle tot ce pot de la singura specie creatoare de civilizaţie de pe această planetă. Dar n-ar fi atunci vorba de secretele ştiinţei noastre? Nu, nici vorbă. Noi n-avem ce să-i învăţăm.

Gândiţi-vă că aproape tot ce numim ştiinţă are mai puţin de cinci sute de ani. Deoarece cunoaşterea ştiinţifică s-a dublat în unele discipline (cum ar fi chimia sau biologia celulară) la fiecare două decenii în ultimele două

secole, potrivit standardelor geologice tot ce ştim e nou-nouţ. Aplicaţiile tehnologice sunt şi ele într-un stadiu primar de dezvoltare. Omenirea a păşit în era tehnico-ştiinţifică actuală globală, hiperconectată abia cu două

decenii în urmă – mai puţin de o clipă în mesajul stelar al cosmosului.

Numai printr-un noroc, dat fiind faptul că galaxia are o vârstă de câteva miliarde de ani, au ajuns extratereştrii în prezentul nostru, aflat încă în stadiu incipient acum câteva milioane de ani. Ar fi putut ajunge chiar acum sute de milioane de ani. Ce i-am putea învăţa deci pe vizitatorii noştri extratereştri? Altfel spus, ce l-ar fi putut învăţa Einstein la trei-patru ani pe un profesor de fizică? Nimic. Din acelaşi motiv tehnologia noastră ar fi mult inferioară. Dacă n-ar fi aşa, noi ar trebui să fim vizitatorii extratereştri, iar ei aborigenii planetei.

Deci ce-ar putea extratereştrii ipotetici să înveţe de la noi care să aibă

valoare pentru ei? Răspunsul corect este disciplinele umaniste. Aşa cum a remarcat odată Murray Gell-Mann despre domeniul în care a făcut muncă

de pionierat, fizica teoretică constă dintr-un număr restrâns de legi şi foarte multe accidente. Acelaşi lucru se poate spune a fortiori despre toate ştiinţele. Viaţa a apărut cu peste trei miliarde şi jumătate de ani în urmă.

Diversificarea ulterioară a organismelor primordiale în specii de microbi, fungi, plante şi animale este numai o istorie din numărul aproape infinit de istorii posibile. Vizitatorii extratereştri ar şti asta de la sondele robot şi din principiile biologiei evoluţioniste. N-ar înţelege imediat întreaga istorie a evoluţiei organice a Pământului, cu speciile sale dispărute sau înlocuite şi cu grupurile importante preluând şi pierzând supremaţia: cicadele, amonoidele, dinozaurii. Dar prin munca lor de teren extrem de eficientă, prin secvenţierea ADN şi prin tehnologia studierii proteinelor ar afla foarte repede despre flora şi fauna Pământului la momentul actual, despre natura şi vârstele predecesorilor, calculând modele de istorie a evoluţiei vieţii în timp şi spaţiu. Totul ţine de ştiinţă. Extratereştrii ar cunoaşte foarte rapid tot ce numim ştiinţă şi chiar mai mult decât atât, de parcă noi nici n-am fi existat vreodată.

Foarte asemănător, în istoria omenirii din ultimii o sută de mii de ani au apărut câteva culturi umane primitive, care apoi au dat naştere la mii de culturi-fiice. Multe există şi azi, fiecare cu limba şi cu dialectul ei, cu credinţele ei religioase şi cu obiceiurile ei sociale şi economice. La fel ca speciile de plante şi animale care s-au desprins în cursul erelor geologice, unele au continuat să evolueze, singure sau divizate în alte două culturi parţial contopite, iar altele au dispărut. Din cele aproape 7 000 de limbi vorbite azi în întreaga lume, 28% sunt vorbite de sub o mie de oameni, iar 473 sunt pe cale de dispariţie, fiind vorbite numai de o mână de bătrâni.

Cântărite astfel, istoria consemnată şi preistoria dinaintea ei alcătuiesc un mozaic caleidoscopic similar cu cel al formării speciilor în timpul evoluţiei organice, dar mult diferit de el.

Evoluţia culturală e diferită pentru că este în întregime un produs al creierului uman, un organ care a evoluat în timpul erei preumane şi în paleolitic printr-o formă foarte specială de selecţie naturală numită co-evoluţia genelor şi culturii (în care evoluţia genetică şi evoluţia culturală îşi influenţează reciproc traiectoriile). Capacitatea unică a creierului, cu sediul în băncile de date ale memoriei din cortexul frontal, a apărut din dăinuirea

lui Homo habilis vreme de două sau trei milioane de ani, până la răspândirea globală a descendentului său Homo sapiens acum şaizeci de mii de ani. Înţelegerea evoluţiei culturale privite din afară, spre deosebire de înţelegerea ei privită din interior, aşa cum o privim noi, necesită

interpretarea tuturor sentimentelor şi gândurilor complexe ale minţii umane, precum şi contactul intim cu oamenii şi cunoaşterea a nenumărate poveşti personale, care descriu felul în care gândul e tălmăcit în simbol sau artefact.

Toate acestea sunt realizate de disciplinele umaniste. Ele reprezintă istoria naturală a culturii, cea mai intimă şi mai preţioasă moştenire a noastră.

Mai există un motiv important pentru a preţui disciplinele umaniste.

Descoperirile ştiinţifice şi progresul tehnologic au un ciclu de viaţă. În timp, după ce vor atinge dimensiuni uriaşe şi complexităţi inimaginabile, cu siguranţă ritmul lor se va încetini şi se va stabiliza la un nivel mult mai redus de creştere. În timpul propriei mele cariere de om de ştiinţă, desfăşurată pe parcursul a cincizeci de ani, numărul de descoperiri realizate de un cercetător pe an a scăzut spectaculos. Echipele au devenit mai mari, numărul de coautori la o lucrare tehnică ajungând acum în mod obişnuit la zece sau mai mulţi. În majoritatea disciplinelor, pentru a face o descoperire ştiinţifică e nevoie de o tehnologie mult mai complexă şi mai costisitoare, iar noua tehnologie şi analiza statistică cerute de cercetarea ştiinţifică sunt mult mai avansate.

Nici o grijă însă. Când totul se va aşeza, probabil în acest secol, ne aşteptăm ca rolul ştiinţei şi al tehnologiilor înalte să fie benefic şi mult mai profund decât acum. Dar – şi acesta e lucrul cel mai important – ele vor fi aceleaşi peste tot, pentru fiecare cultură, subcultură şi persoană care beneficiază de educaţie. Suedia, Statele Unite, Butan şi Zimbabwe vor împărţi aceleaşi informaţii. Ceea ce va continua să evolueze şi să se diversifice aproape infinit sunt disciplinele umaniste.

În deceniile următoare, cele mai multe progrese tehnologice majore vor avea loc în biotehnologie, nanotehnologie şi robotică (BNR). În ştiinţa pură, printre sfintele potiruri seculare căutate acum pe un front larg, se numără

deducţiile despre originea vieţii pe Pământ, crearea organismelor artificiale, substituirea genelor şi modificarea chirurgicală precisă a genomului, descoperirea naturii fizice a conştiinţei şi, nu în ultimul rând, crearea roboţilor care pot gândi mai repede şi lucra mai eficient decât majoritatea oamenilor ocupaţi în producţie sau în administraţie. În clipa de faţă,

asemenea progrese par de domeniul ştiinţifico-fantastic. Dar nu pentru mult timp. În câteva decenii vor deveni realitate.

Iar cărţile sunt pe masă, la vedere. Prima pe listă este corectarea câtorva mii de gene la care alelele mutante au fost identificate drept cauze ale unor boli ereditare. Metoda preferată va fi substituţia genelor, înlocuirea alelei mutante cu una normală. Deşi încă în stadiu incipient, în cea mai mare parte netestată, ea promite să înlocuiască în cele din urmă amniocenteza, care permite mai întâi citirea structurii cromozomiale a embrionului şi a codului lui genetic, iar apoi avortul terapeutic pentru a evita handicapurile sau moartea. Mulţi oameni sunt împotriva avorturilor terapeutice, dar mă

îndoiesc că ar exista multe obiecţii la substituţia genelor, care poate fi comparată cu înlocuirea unei valve defecte a inimii sau a unui rinichi bolnav.

O formă şi mai avansată a evoluţiei deliberate, deşi având o cauză