Majoritatea oamenilor preferă să interpreteze istoria ca pe desfăşurarea unui proiect supranatural al unui autor căruia îi datorăm supunere. Dar această interpretare comodă a devenit mai greu de acceptat pe măsură ce cunoaşterea lumii reale s-a extins. În special cunoaşterea ştiinţifică, măsurată după numărul de savanţi şi reviste ştiinţifice, s-a dublat la fiecare zece sau douăzeci de ani în ultimul secol. În explicaţiile tradiţionale ale trecutului, poveştile religioase despre creaţie au fost alăturate disciplinelor umaniste pentru a conferi sens existenţei speciei noastre. A sosit momentul să vedem ce-ar putea să ofere ştiinţa disciplinelor umaniste şi disciplinele umaniste ştiinţei, în căutarea comună a unui răspuns, mai bine fundamentat decât cele precedente, la marea enigmă a existenţei noastre.
Pentru început, biologii au aflat că originea biologică a comportamentului social avansat la fiinţele umane este aceeaşi ca şi în cazul altor specii din lumea animală. Folosind studii comparative despre mii de specii animale, de la insecte la mamifere, am ajuns la concluzia că cele mai complexe societăţi au apărut prin eusocialitate, care înseamnă, aproximativ, condiţie socială „reală“. Prin definiţie, membrii unui grup eusocial îşi cresc copiii prin cooperarea mai multor generaţii. Ei realizează şi o diviziune a muncii prin renunţarea, cel puţin parţială, a unora dintre membri la reproducere, pentru a spori „succesul reproductiv“ al altora.
Eusocialitatea se dovedeşte o ciudăţenie în două feluri. Unul este raritatea ei extremă. Din sutele de mii de linii evolutive ale animalelor de uscat, în ultimii 400 de milioane de ani, această trăsătură, atât cât o putem determina, a apărut numai de nouăsprezece ori, dispersată la insecte, crustacee şi rozătoare subterane. Numărul creşte la douăzeci, dacă includem fiinţele umane. Probabil că numărul e subestimat, poate chiar flagrant, din cauza unor erori de eşantionare. Totuşi, putem fi siguri că numărul apariţiilor de eusocialităţi a fost, relativ vorbind, foarte mic.
Mai mult, speciile eusociale cunoscute au apărut foarte târziu în istoria vieţii pe Pământ. Ele par să nu fi existat deloc în timpul marii diversificări a insectelor din paleozoic, între 350 şi 250 de milioane de ani înainte de zilele noastre, perioadă în care varietatea insectelor s-a apropiat de cea din prezent. Şi nu există încă vreo dovadă că speciile eusociale au trăit în mezozoic până la apariţia primelor termite şi furnici, între 200 şi 150 de milioane de ani în urmă. Oamenii Homo au apărut abia foarte recent, după
zeci de milioane de ani de evoluţie în rândul primatelor din Lumea Veche.
Odată atins, comportamentul social înaintat la nivel eusocial a fost un mare succes ecologic. Din cele nouăsprezece linii independente cunoscute la animale, doar două de la insecte – furnici şi termite – domină global toate nevertebratele de pe uscat. Deşi reprezintă mai puţin de 20 000 dintr-un milion de specii de insecte cunoscute, furnicile şi termitele formează mai mult de jumătate din greutatea corporală a insectelor din lume.
Istoria eusocialităţii ridică o întrebare: de ce, având în vedere avantajul enorm pe care-l conferă, este atât de rară această formă de comportament social şi de ce apare atât de târziu? Răspunsul pare să fie secvenţa specială
de schimbări preliminare în evoluţie ce trebuie să aibă loc înainte ca pasul final către eusocialitate să poată fi făcut. La toate speciile eusociale analizate până azi, pasul final înainte de eusocialitate este construcţia unui
cuib apărat, punct de pornire pentru expediţiile de căutare a hranei şi loc în care puii cresc până la maturitate. Constructorii cuibului iniţial pot fi o femelă singură, o pereche reproducătoare sau un grup mic şi slab organizat.
Când acest pas preliminar este realizat, tot ce mai rămâne de făcut pentru a crea o colonie eusocială este ca părinţii şi progenitura lor să rămână în cuib şi să coopereze pentru creşterea generaţiilor ulterioare de pui. Aceste adunări primitive se împart apoi cu uşurinţă în căutători de hrană gata să-şi asume riscuri şi părinţi sau dădace opuşi riscului.
Ce a împins o singură linie de primate la nivelul neobişnuit al eusocialităţii? Paleontologii au descoperit că circumstanţele au fost modeste. Cu aproape două milioane de ani în urmă, una dintre speciile de australopiteci din Africa, iniţial vegetariană, a început să-şi schimbe dieta, bazându-se mult mai mult pe carne. Dar obţinerea acestui tip de hrană – cu mare aport energetic, dar dispersat pe o arie largă – nu era avantajoasă în cadrul unor grupuri alcătuite din adulţi şi pui deopotrivă, având slaba organizare a turmelor de cimpanzei şi bonobo din zilele noastre. Era mai eficient să se stabilească într-o tabără (altfel zis, cuib) şi să trimită vânători care să aducă acasă carnea, fie ea pradă ucisă sau leşuri găsite, pentru a o împărţi cu ceilalţi. În schimb, tabăra vânătorilor era apărată, iar puii lor erau crescuţi acolo.
Din studierea oamenilor moderni, inclusiv a vânătorilor-culegători, a căror viaţă e atât de grăitoare pentru originile omului, psihologii sociali au dedus că evoluţia mentală a început odată cu vânătoarea şi organizarea taberelor. Relaţiile individuale, puse în mişcare deopotrivă de competiţia şi cooperarea membrilor, au căpătat importanţă sporită. Procesul cerea necontenit dinamism şi efort, depăşind cu mult în intensitate orice experienţe similare ale grupurilor slab organizate rătăcind pe arii întinse din majoritatea societăţilor animale. Presupunea o memorie suficient de bună
pentru a stabili intenţiile celorlalţi membri, ca şi pentru a le prevedea reacţiile de la un moment la altul, şi, lucru de importanţă capitală, presupunea aptitudinea de a construi şi de a repeta în minte scenarii concurente ale interacţiunilor viitoare.
Inteligenţa socială a hominizilor stabiliţi în tabere a evoluat ca un soi de neîntreruptă partidă de şah. Astăzi, la capătul acestui proces de evoluţie, imensele bănci de date ale memoriei noastre sunt activate cu uşurinţă pentru a uni trecut, prezent şi viitor. Ele ne permit să evaluăm ce şanse şi consecinţe au alianţele, legăturile, contactele sexuale, rivalităţile, dominaţia,
decepţiile, loialităţile şi trădările. Ne face instinctiv o enormă plăcere să
spunem întruna poveşti despre alţii, să-i distribuim ca actori pe scena noastră interioară. Cele mai bune trec în artă, în teoria politică şi în alte activităţi de rang superior pe care le-am numit discipline umaniste.
Ultima parte a îndelungatei poveşti a creaţiei a început în mod evident cu primitivul Homo habilis (sau cu o specie înrudită) în urmă cu două milioane de ani. Înainte de Homo habilis hominizii erau animale. În mare parte vegetarieni, aveau trupuri similare cu ale oamenilor, dar capacitatea lor craniană rămăsese de mărimea celei a cimpanzeilor, sub 500 cm3. Începând cu perioada lui Homo habilis, capacitatea a crescut brusc la 680 cm3 la Homo habilis, la 900 cm3 la Homo erectus şi la aproximativ 1 400 cm3 la Homo sapiens. Creşterea dimensiunii creierului uman a fost unul dintre cele mai rapide episoade de evoluţie a ţesuturilor complexe din istoria vieţii pe Pământ.
Dar identificarea neobişnuitei cooperări între primate nu e de ajuns ca să
dea seamă de întregul potenţial pe care capacitatea sporită a creierului îl conferă oamenilor moderni. Biologii evoluţionişti au pornit în căutarea
„marelui maestru“ al evoluţiei sociale avansate, combinaţia de forţe şi circumstanţe naturale care le-a hărăzit o longevitate mai mare şi o mai bună
reproducere posesorilor de inteligenţă socială superioară. Două teorii rivale privitoare la principala forţă s-au aflat în competiţie. Prima se referă la selecţia de rudenie: indivizii favorizează rudele colaterale (altele decât progenitura), făcând ca altruismul să se dezvolte mai uşor între membrii aceluiaşi grup. Comportamentul social complex se poate dezvolta atunci când membrii grupului au ca indivizi mai multe beneficii de pe urma numărului de gene transmis la generaţia următoare, decât pierderi din cauza comportamentului altruist, ponderat cu comportamentul faţă de toţi membrii grupului. Efectul combinat asupra supravieţuirii şi reproducerii individului se numeşte potenţial de reproducere incluziv ( inclusive fitness), iar explicarea evoluţiei prin intermediul ei se numeşte teoria potenţialului de reproducere incluziv.
În cea de-a doua teorie, susţinută mai recent (destăinuire completă: mă
număr printre autorii versiunii moderne), „marele maestru“ este selecţia pe mai multe niveluri. Această formulare identifică două niveluri la care operează selecţia naturală: selecţia la nivel de individ, bazată pe competiţia şi cooperarea între membrii aceluiaşi grup, şi selecţia de grup, care ia naştere din competiţia şi cooperarea între grupuri. Selecţia de grup poate
apărea prin conflict violent sau prin competiţie între grupuri pentru găsirea şi recoltarea unor resurse noi. Selecţia pe mai multe niveluri câştigă teren printre biologii evoluţionişti datorită unor dovezi matematice recente, potrivit cărora selecţia de rudenie poate opera numai în anumite condiţii speciale care se întrunesc foarte rar sau deloc. Totodată, selecţia pe mai multe niveluri se adaptează uşor la cazurile reale cunoscute de evoluţie eusocială, în timp ce selecţia de rudenie, chiar atunci când este plauzibilă
ipotetic, se adaptează mai puţin sau deloc. (Voi aborda în amănunt acest subiect important mai târziu, în Capitolul 6.)
Rolurile ambelor selecţii, la nivel de individ şi de grup, sunt clare în detaliile comportamentului social uman. Oamenii sunt extrem de interesaţi de detaliile mărunte ale comportamentului celor din jurul lor. Bârfa e pretutindeni subiectul predominant al conversaţiei, de la taberele vânătorilor-culegători la curţile regale. Mintea este o cartografiere caleidoscopică în mişcare a celorlalţi din interiorul grupul şi a câtorva din afara lui, fiecare dintre ei fiind evaluat emoţional în nuanţe de încredere, dragoste, ură, suspiciune, admiraţie, invidie şi sociabilitate. Urmărim compulsiv să facem parte din grupuri sau să creăm altele conform nevoilor noastre – grupuri felurit imbricate, suprapuse sau separate, având în plus şi dimensiuni variate, de la foarte mari la foarte mici. Aproape toate grupurile rivalizează într-un fel sau altul cu cele asemănătoare lor. Oricât de blând şi generos ne-am exprima, tindem să considerăm că grupul din care facem parte e superior şi ne definim identitatea prin calitatea noastră de membri ai grupului. Existenţa competiţiei, inclusiv a conflictului militar, a fost o trăsătură determinantă a societăţii încă din preistorie, după cum demonstrează dovezile arheologice.
Principalele caracteristici ale originilor biologice ale lui Homo sapiens încep să se precizeze, şi clarificarea sporeşte potenţialul unui contact mai rodnic între ştiinţă şi disciplinele umaniste. Convergenţa dintre cele două
mari ramuri de studiu va avea o importanţă enormă când suficienţi oameni îi vor fi înţeles pe deplin potenţialul. În cadrul ştiinţei, genetica, dar în egală
măsură şi ştiinţele neuronale, biologia evoluţionistă şi paleontologia vor fi privite fiecare într-o lumină diferită. Studenţilor li se va preda preistoria, ca şi istoria convenţională, întregul prezentat, aşa cum se cuvine, drept cea mai mare epopee a lumii vii.
Cu mândria şi smerenia mai bine aşezate în balanţă, vom examina cu mai multă atenţie locul nostru în natură. Ne entuziasmează ideea că suntem
neîndoielnic raţiunea biosferei, iar spiritul nostru e singurul capabil de veneraţie şi tot mai superbe ţâşniri ale imaginaţiei. Dar încă facem parte din fauna şi flora Pământului, şi de el ne leagă emoţiile, fiziologia şi, nu în ultimul rând, o îndelungată istorie. E o nebunie să credem că planeta noastră e doar un popas pe drumul către o lume mai bună. În egală măsură, Pământul ar fi nesustenabil dacă ar fi transformat literalmente într-o navă
spaţială proiectată de om.
Existenţa umană ar putea fi mai simplă decât credem. Nu există
predestinare sau mistere nepătrunse ale vieţii. Demonii şi zeii nu se întrec să
ne obţină supunerea. Ne-am creat prin forţe proprii, suntem independenţi, singuri şi vulnerabili, o specie biologică adaptată să trăiască într-o lume biologică. Ceea ce contează pentru supravieţuirea pe termen lung este înţelegerea chibzuită de sine, bazată pe o mai mare independenţă a gândirii decât cea tolerată în zilele noastre chiar şi în cele mai avansate societăţi democratice.
3
Evoluţia şi conflictul nostru interior
Sunt fiinţele umane în mod intrinsec bune, dar uşor de corupt de către forţele răului, sau dimpotrivă, sunt păcătoase din naştere, dar pot fi mântuite de forţele binelui? Suntem făcuţi să ne oferim vieţile zălog unui grup, chiar cu riscul morţii, sau dimpotrivă, suntem făcuţi să ne punem mai presus de toate pe noi înşine şi familiile noastre? Dovezi ştiinţifice, multe din ultimii douăzeci de ani, sugerează că suntem ambele simultan. Suntem inerent pradă conflictelor lăuntrice. Oameni de echipă sau turnători? Făcând donaţii caritabile sau depozite în bănci? Admiţând că am încălcat regulile de circulaţie sau tăgăduind? Nu pot trece peste acest subiect fără a-mi mărturisi propriile sentimente contradictorii. Când Carl Sagan a câştigat Premiul Pulitzer pentru non-ficţiune în 1978, am socotit că e o realizare măruntă
pentru un om de ştiinţă, nedemnă de a fi menţionată. Când am câştigat eu acelaşi premiu în anul următor, el a devenit ca prin minune un premiu literar major de care oamenii de ştiinţă ar trebui neapărat să ţină seama.
Suntem cu toţii himere genetice, sfinţi şi păcătoşi totodată, campioni ai adevărului şi ipocriţi, dar nu pentru că omenirea n-a reuşit să atingă un ideal religios sau ideologic predestinat, ci fiindcă specia noastră a apărut şi apoi a evoluat în decursul a milioane de ani de evoluţie biologică.
