indirectă, este omogenizarea ce are loc în clipa de faţă la populaţiile lumii prin sporirea migraţiei şi a căsătoriilor interrasiale. Rezultatul este o redistribuire masivă a genelor lui Homo sapiens. Variaţia genetică între populaţii e în declin, variaţia genetică în cadrul populaţiilor e în creştere, cu rezultatul că variaţia genetică a speciei în totalitate este şi ea în creştere, aceasta din urmă chiar spectaculos. Aceste tendinţe dau naştere unei dileme în evoluţia deliberată, care în următoarele decenii are toate şansele să intre în atenţia celor mai mioape think tank-uri. Vrem să ghidăm evoluţia diversităţii către sporirea frecvenţei trăsăturilor dorite? Sau s-o sporim şi mai mult? Sau poate – aceasta va fi aproape cu siguranţă decizia pe termen scurt – doar s-o lăsăm aşa cum e şi să sperăm că totul va fi bine?

Asemenea alternative nu sunt ştiinţifico-fantastice şi nici frivole.

Dimpotrivă, au legătură cu o altă dilemă din biologie, care a pătruns deja în discuţiile publice, alături de subiectul contraceptivelor la liceu şi de manualele din Texas care nu pomenesc de evoluţie. Iată despre ce este vorba: pe măsură ce tot mai multe decizii şi activităţi productive sunt preluate de roboţi, ce le va mai rămâne de făcut oamenilor? Vrem într-adevăr să intrăm în competiţie biologică cu tehnologia roboţilor prin implanturi în creier şi prin inteligenţa sau comportamentul social ameliorate genetic? Dacă da, ne vom îndepărta radical de natura umană pe care am moştenit-o şi vom schimba fundamental condiţia umană.

Vorbim aici despre o problemă ce poate fi rezolvată cel mai bine cu ajutorul disciplinelor umaniste, încă un motiv pentru care sunt atât de

importante. Şi pentru că tot am abordat subiectul, votez aici pentru conservatorismul existenţial şi păstrarea naturii umane biologice ca pe o comoară sfântă. Ştiinţa şi tehnologia o duc foarte bine. Să cădem de acord că vom continua aşa şi le vom face să progreseze şi mai rapid. Dar să

promovăm totodată disciplinele umaniste, tot ce face din noi oameni, şi să

nu folosim ştiinţa pentru a cârpăci izvorul nesecat al viitorului omenirii, potenţialul său absolut şi unic.

6

Forţa motrice a evoluţiei sociale

Puţine probleme sunt la fel de importante în biologie precum cea privitoare la comportamentul social instinctiv cu originea în evoluţie. A găsi răspunsul potrivit la această problemă înseamnă a explica una dintre marile tranziţii între nivelurile de organizare biologică, de la organism la supraorganism, de la o furnică, să zicem, la o colonie organizată de furnici, şi de la o primată solitară la o societate organizată de fiinţe umane.

Cele mai complexe forme de organizare socială se bazează pe niveluri înalte de cooperare. Ele sunt favorizate de acte altruiste efectuate cel puţin de unii dintre membrii coloniei. Cel mai înalt nivel de cooperare şi altruism este cel al eusocialităţii, în care unii dintre membrii coloniei renunţă parţial sau chiar integral la propria capacitate de reproducere pentru a spori reproducerea castei „regale“ specializate în acest scop.

Aşa cum am mai arătat, există două teorii rivale despre originea organizării sociale avansate. Una este teoria standard a selecţiei naturale. Ea s-a dovedit corectă pentru o gamă largă de fenomene sociale şi non-sociale, devenind mai precisă odată cu apariţia geneticii moderne a populaţiilor în anii 1920 şi a sintezei moderne a teoriei evoluţioniste în anii 1930.

Principiul ei de bază este gena ca unitate a eredităţii, care de obicei acţionează ca parte a unei reţele de gene, iar ţinta selecţiei naturale este trăsătura prescrisă de genă. De exemplu, la oameni, o genă mutantă

nefavorabilă este gena care determină fibroza chistică. Ea este rară pentru că selecţia elimină fenotipul fibrozei chistice, întrucât reduce longevitatea şi reproducerea. Exemple de gene mutante favorabile sunt cele care prescriu toleranţa la lactoză pentru adulţi. După apariţia ei la populaţiile consumatoare de lactate din Europa şi Africa, fenotipul prescris de genele mutante a făcut din lapte un aliment sigur pentru adulţi, sporind comparativ longevitatea şi reproducerea oamenilor care le deţineau.

Se consideră că o genă care prescrie o trăsătură ce afectează longevitatea şi reproducerea unuia dintre membrii grupului în raport cu alţi membri din acelaşi grup este supusă selecţiei naturale la nivel individual. O genă care

prescrie o trăsătură ce presupune cooperarea şi alte forţe de interacţiune cu membrii aceluiaşi grup poate fi supusă sau nu selecţiei la nivel individual.

În ambele cazuri e posibil să aibă efect şi asupra longevităţii şi reproducerii grupului ca întreg. Deoarece grupurile rivalizează cu alte grupuri, atât în conflicte, cât şi în privinţa eficienţei lor relative în dobândirea resurselor, trăsăturile lor diferite fac obiectul selecţiei naturale. În particular, genele care prescriu trăsături interactive (deci sociale) fac obiectul selecţiei de grup.

Iată un scenariu simplificat de evoluţie conform teoriei standard a selecţiei naturale. Un hoţ priceput îşi promovează propriile interese şi pe cele ale descendenţilor săi, dar acţiunile lui subminează restul grupului.

Genele care prescriu comportamentul lui psihopat se vor răspândi în cadrul grupului de la o generaţie la alta, dar, asemeni unui parazit care provoacă o boală în organism, activitatea sa slăbeşte grupul, şi în cele din urmă chiar pe hoţ însuşi. La extrema cealaltă, un luptător viteaz îşi conduce grupul către victorie, dar este omorât în luptă şi lasă în urmă puţini urmaşi sau nici unul.

Genele eroismului dispar odată cu el, dar restul grupului şi genele eroismului pe care le deţin membrii săi beneficiază de pe urma lui şi se răspândesc.

Cele două niveluri de selecţie naturală (individuală şi de grup) ilustrate de aceste două extreme se află în opoziţie. În timp, vor duce fie la o echilibrare a genelor rivale, fie la dispariţia totală a uneia dintre ele.

Acţiunea lor poate fi rezumată în maxima: membrii egoişti câştigă în cadrul grupului, dar grupurile de altruişti întrec grupurile de egoişti.

Spre deosebire de teoria standard a selecţiei naturale şi de principiile consacrate ale geneticii populaţiilor, teoria potenţialului de reproducere incluziv consideră că unitatea de selecţie este membrul individual al grupului, nu genele lui individuale. Evoluţia socială ia naştere din totalul interacţiunilor individului cu fiecare dintre membrii grupului pe rând, înmulţit cu gradul de rudenie ereditară al fiecărui cuplu. Toate efectele, pozitive şi negative, ale acestei multitudini de interacţiuni asupra individului alcătuiesc potenţialul său de reproducere incluziv.

Deşi controverse între selecţia naturală şi selecţia incluzivă mai apar ici şi colo, presupunerile teoriei potenţialului de reproducere incluziv s-au dovedit aplicabile numai în câteva cazuri extreme, fără mari şanse de a avea loc pe Pământ sau pe altă planetă. Nici un exemplu de selecţie incluzivă n-a fost măsurat în mod direct. Tot ce s-a obţinut a fost o analiză indirectă prin

metoda regresiei, care din păcate a fost invalidată matematic. Folosirea individului sau a grupului ca unitate a eredităţii, în locul genei, este o greşeală şi mai gravă.

Ajunşi aici, înainte de a dezvolta teoriile în continuare, ar fi instructiv să

alegem un exemplu concret de evoluţie a comportamentului social şi să

vedem cum e tratat de fiecare abordare în parte.

Ciclul de viaţă al furnicilor a fost mereu preferat de teoreticienii potenţialului de reproducere incluziv pentru a oferi dovezi despre rolul înrudirii şi validitatea potenţialului de reproducere. Multe specii de furnici au următorul ciclu de viaţă: coloniile lor se reproduc prin eliberarea reginelor virgine şi a masculilor din cuib. După reproducere, mătcile nu se întorc înapoi, ci se împrăştie pentru a forma colonii pe cont propriu.

Masculii mor în câteva ore. Reginele virgine sunt mult mai mari decât masculii, iar coloniile investesc un procent mai mare de resurse pentru a le produce.

Explicarea diferenţei de mărime dintre sexe prin potenţialul de reproducere incluziv, introdusă în anii 1970 de către biologul Robert Trivers, sună astfel: căile de determinare a sexului la furnici sunt ciudate, astfel că surorile sunt mai strâns înrudite între ele decât cu fraţii lor (cu condiţia ca reginele să se împerecheze cu un singur mascul). Fiindcă

lucrătoarele cresc puii, continuă Trivers, şi pentru că surorile sunt favorizate în raport cu fraţii, se investeşte mai mult în mătci decât în masculi. Colonia, aflată sub controlul lucrătoarelor, obţine acest lucru făcând ca fiecare regină

să crească mult mai mare. Acest proces dedus din teoria potenţialului de reproducere incluziv se numeşte selecţie naturală indirectă.

Modelul standard al geneticii populaţiilor postulează, prin contrast, selecţia naturală directă şi o testează prin observaţii directe pe teren şi în laborator. Dimensiunea mai mare a mătcii e necesară, după cum ştiu toţi entomologii, datorită felului în care aceasta dă naştere unei noi colonii: sapă

cuibul, se închide înăuntru şi hrăneşte prima tranşă de lucrătoare din rezervele de grăsime şi din muşchii metabolizaţi ai aripilor. Masculul este mic pentru că singura lui funcţie este împerecherea. După inseminare, moare. (La unele specii, reginele continuă uneori să trăiască peste 20 de ani). Prin urmare, explicaţia ocolită a investiţiilor în funcţie de sex oferită

de teoria potenţialului de reproducere incluziv este greşită.

Ipoteza acelei teorii potrivit căreia lucrătoarele controlează alocările coloniei – parte esenţială a raţionamentului – este şi ea greşită. Regina

hotărăşte sexul puilor prin folosirea valvei spermatecii, un organ ca o pungă

în care e depozitată sperma. Dacă sperma e eliberată pentru a fertiliza un ou din ovarul reginei, se naşte o femelă. Dacă sperma nu e eliberată, oul nu e fertilizat, iar din oul nefertilizat se naşte un mascul. Apoi, un complex de factori, dintre care numai câţiva se află sub controlul lucrătoarelor, determină care sunt ouăle femele şi larvele ce vor deveni regine.

Timp de o jumătate de secol, când datele erau insuficiente, teoria potenţialului de reproducere incluziv a fost explicaţia dominantă a originii comportamentului social avansat. Ea a început în 1955 cu un model matematic simplu al geneticianului britanic J.B.S. Haldane. Argumentarea lui avea următoarea formă (modificată puţin pentru a o face mai uşor de intuit): Imaginează-ţi că eşti un burlac fără copii pe malul unui râu. Privind la râu, vezi că fratele tău a căzut în apă şi se îneacă. Râul e învolburat şi nu eşti bun înotător, deci eşti conştient că dacă sari să-l salvezi probabil te vei îneca şi tu. Salvarea necesită deci altruism din partea ta. Dar (spune Haldane) nu necesită altruism şi din partea genelor tale, inclusiv a celor responsabile de altruismul tău. Motivul e următorul. Deoarece omul e fratele tău, jumătate dintre genele lui sunt identice cu ale tale. Deci sari în apă, îl salvezi, şi bineînţeles te îneci. Tu dispari, dar jumătate din genele tale sunt salvate. Tot ce trebuie să facă fratele tău pentru a compensa genele pierdute este să aibă doi copii în plus. Genele sunt unitatea de selecţie; genele sunt cele care contează în evoluţia prin selecţie naturală.

În 1964, un alt genetician britanic, William D. Hamilton, a exprimat conceptul lui Haldane într-o formulă generală, cunoscută mai târziu drept inegalitatea lui Hamilton. Ea spune că gena care prescrie altruismul (al fratelui erou, în cazul nostru) se va răspândi mai mult dacă avantajul măsurat în număr de descendenţi ai beneficiarului depăşeşte costul măsurat în număr de descendenţi ai altruistului. Dar acest avantaj pentru altruist va fi efectiv numai dacă beneficiarul acţiunii altruiste şi altruistul sunt înrudiţi.

Gradul de rudenie este dat de fracţiunea genelor pe care altruistul şi beneficiarul le au în comun ca urmare a obârşiei lor comune: jumătate între fraţi, o optime între veri primari şi aşa mai departe, cu un ritm rapid descrescător pe măsură ce gradul de rudenie scade. Procesul s-a numit mai târziu selecţie de rudenie. Părea, cel puţin din punctul de vedere al acestui raţionament, că înrudirea strânsă este cheia originii biologice a altruismului şi cooperării. Deci ea este factorul principal al evoluţiei sociale avansate.

La prima vedere, selecţia de rudenie pare să fie o explicaţie rezonabilă

pentru apariţia societăţilor organizate. Să luăm orice grup de indivizi care s-au adunat laolaltă într-un fel sau altul, dar au rămas neorganizaţi – de exemplu, un banc de peşti, un stol de păsări sau o populaţie de marmote. Să

presupunem că membrii grupului sunt capabili să-şi recunoască nu numai progenitura, legată de dezvoltarea grijii parentale potrivit selecţiei naturale standard (darwiniene), ci şi rudele colaterale care au aceeaşi descendenţă, cum ar fi fraţii sau verii. Să mai admitem că se petrec mutaţii care-i fac pe indivizi să favorizeze rudele colaterale apropiate în raport cu rudele îndepărtate sau cu indivizii cu care nu au legături de rudenie. Un caz extrem ar fi cel avansat de Haldane: eroismul faţă de un frate. Rezultatul va fi nepotismul, care antrenează un avantaj darwinian asupra altor membri ai grupului. Dar unde duc toate astea în cadrul unei populaţii supuse evoluţiei?

În timp ce genele care favorizează ramurile colaterale se răspândesc, grupul se va transforma nu într-un ansamblu de indivizi competitivi împreună cu descendenţii lor, ci într-un ansamblu de familii extinse paralele aflate în competiţie. Pentru a avea altruism de grup, cooperare şi diviziune a muncii, cu alte cuvinte pentru a avea o societate organizată, e nevoie de un nivel diferit de selecţie. Acest nivel este selecţia de grup.

Tot în 1964 Hamilton a dus principiul rudeniei mai departe introducând conceptul de potenţial de reproducere incluziv. Individul social trăieşte întrun grup şi interacţionează cu alţi membri ai grupului. El participă la selecţia de rudenie cu fiecare dintre membrii grupului cu care interacţionează.

Efectul cumulat asupra propriilor gene transmise generaţiei următoare este potenţialul de reproducere incluziv: suma tuturor beneficiilor şi costurilor, ponderată cu gradul de rudenie cu toţi ceilalţi membri ai grupului. Cu potenţialul de reproducere incluziv, unitatea de selecţie a trecut în chip ingenios de la genă la individ.

La început, teoria potenţialului de reproducere incluziv, redusă la câteva cazuri de selecţie de rudenie ce puteau fi studiate în natură, mi s-a părut fascinantă. În 1965, la un an de la apariţia articolului lui Hamilton, am apărat teoria la o şedinţă a Societăţii Regale de Entomologie din Londra.

Hamilton era lângă mine în seara aceea. În cele două cărţi ale mele care defineau noua disciplină a sociobiologiei, Societatea insectelor (1971) şi Sociobiologia: noua sinteză (1975), am propus selecţia de rudenie ca parte principală a explicaţiei genetice a comportamentului social avansat, alăturând-o castei, comunicării şi altor teme centrale din sociobiologie. În