Nu mă înţelegeţi greşit. Nu vreau să sugerez că suntem mânaţi de instincte asemeni animalelor. Dar pentru a pricepe condiţia umană e necesar să acceptăm că avem instincte şi că ar fi înţelept să ţinem seama de strămoşii noştri îndepărtaţi, urcând cât mai departe în timp şi procedând cât mai amănunţit cu putinţă. Istoria nu poate atinge singură acest nivel de înţelegere. Ea se opreşte la apariţia scrisului, lăsând apoi toată povestea în seama muncii de detectiv a arheologilor. Urcând şi mai departe în timp, căutarea devine paleontologie. Pentru a afla adevărata poveste a omului, istoria trebuie să cuprindă concomitent biologia şi cultura.
În cadrul biologiei înseşi, cheia enigmei e forţa care a ridicat comportamentul social preuman până la nivelul uman. Candidatul principal este aici selecţia pe mai multe niveluri, prin care comportamentul social
ereditar ameliorează nu doar capacităţile competitive ale indivizilor din grup, ci şi ale grupului în ansamblu.
Ţineţi seama şi de faptul că în decursul evoluţiei organice unitatea selecţiei naturale nu este organismul individual sau grupul, aşa cum greşit au interpretat unii autori de popularizare a ştiinţei. Unitatea este gena (sau mai precis alelele, sau formele multiple ale aceleiaşi gene). Ţinta selecţiei naturale este trăsătura determinată de genă. Ea poate fi individuală prin natura ei şi selectată în competiţia dintre indivizii din interiorul sau din afara grupului; sau prin natura ei se poate baza pe interacţiunea socială cu alţi membri ai grupului (ca în comunicare şi cooperare) şi va fi selectată
prin competiţia între grupuri. Un grup de indivizi necooperanţi şi cu deficienţe de comunicare va pierde în faţa unor rivali mai bine organizaţi.
Genele învinşilor vor fi în declin pe parcursul mai multor generaţii. La animale, consecinţele selecţiei de grup pot fi văzute cel mai uşor în sistemul de castă splendid programat la furnici, termite şi alte insecte sociale, dar apare şi în societăţile umane. Ideea selecţiei la nivel de grup ca forţă ce operează simultan cu selecţia la nivel de individ nu e nouă. Charles Darwin i-a dedus corect rolul, mai întâi la insecte şi apoi la fiinţele umane, în
Originea speciilor2 şi, respectiv, în Descendenţa omului3.
2. Charles Darwin, Originea speciilor, traducere de Ion E. Fuhn, Editura Herald, Bucureşti, 2017.
(N. t.)
3. Charles Darwin, Descendenţa omului şi selecţia sexuală, traducere de Eugen Margulius, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1967. (N. t.) După ani de cercetări asupra temei selecţiei pe mai multe niveluri, în care competiţia dintre grupuri are o mare influenţă, sunt convins că ea a fost o forţă de mare importanţă în făurirea comportamentului social avansat, inclusiv a celui uman. De fapt, pare limpede că produsele evoluţiei comportamentelor selectate de grup sunt atât de adânc înrădăcinate, fac atât de intim parte din natura umană contemporană, că tindem să le privim ca pe ceva firesc, ca aerul şi apa. Ele fac însă parte din trăsăturile caracteristice ale speciei noastre. Printre ele se numără interesul intens, chiar obsesiv faţă
de alţi oameni, care începe în primele zile de viaţă, când bebeluşii învaţă
mirosurile şi sunetele produse de adulţii din jurul lor. Cercetătorii din psihologie au descoperit că toţi oamenii obişnuiţi sunt genii în ce priveşte citirea intenţiilor altora, prin care evaluează, fac prozeliţi, stabilesc legături, cooperează, bârfesc şi controlează. Fiecare om care-şi trece în revistă
relaţiile sociale îşi reevaluează aproape continuu experienţele trecute,
imaginându-şi în acelaşi timp scenarii viitoare. Inteligenţa socială de acest fel e prezentă la multe animale sociale şi atinge cel mai înalt nivel la cimpanzei şi bonobo, verii noştri întru evoluţie cei mai apropiaţi.
A doua trăsătură ereditară a comportamentului uman este impulsul instinctiv copleşitor de a aparţine unor grupuri, pe care-l avem în comun cu cele mai multe dintre animalele sociale. A fi condamnat la solitudine înseamnă să fii condamnat la suferinţă şi chiar să te îndrepţi spre nebunie.
Apartenenţa cuiva la grupul propriu – la tribul său – constituie o parte importantă a identităţii sale. Ba îi conferă chiar un anumit sentiment de superioritate. Când psihologii aleg la întâmplare echipe de voluntari pentru a-i pune să concureze în jocuri simple, membrii fiecărei echipe încep rapid să-i socotească pe membrii celeilalte echipe mai puţin capabili şi demni de încredere, chiar dacă ştiu că au fost aleşi la întâmplare.
În condiţii egale (din fericire lucrurile sunt rareori egale), oamenii preferă
să fie împreună cu alţii care arată ca ei, vorbesc acelaşi dialect şi împărtăşesc aceleaşi credinţe. Orice amplificare a acestei predispoziţii înnăscute duce cu înspăimântătoare uşurinţă la rasism şi bigotism religios.
Apoi, cu aceeaşi înspăimântătoare uşurinţă, oamenii buni fac fapte rele. Ştiu asta din experienţă, căci am crescut în Sudul profund al Statelor Unite în anii 1930 şi 1940.
Se poate presupune că, fiind atât de deosebită şi apărând atât de târziu în istoria vieţii pe Pământ, condiţia umană trimite la intervenţia unui creator divin. Dar, aşa cum am subliniat, riguros vorbind, ea n-a fost deloc unică.
La momentul când scriu aceste rânduri, biologii au identificat douăzeci de linii de evoluţie în fauna lumii moderne care au atins o viaţă socială
avansată bazată pe un anumit grad de diviziune altruistă a muncii. Cele mai multe au apărut la insecte. Câteva au origini independente, cum ar fi creveţii marini, iar trei au apărut la mamifere – respectiv la două soiuri de şobolan-cârtiţă din Africa şi la noi. Toate au atins acest nivel prin aceeaşi portiţă îngustă: indivizi solitari, sau cupluri de reproducători, sau mici grupuri de indivizi au construit cuiburi şi au căutat hrană pentru puii din cuib, crescându-şi astfel progeniturile până la maturitate.
Până în urmă cu aproape trei milioane de ani, strămoşii lui Homo sapiens erau mai degrabă vegetarieni, cel mai probabil rătăceau din loc în loc în grupuri şi culegeau fructe, tuberculi şi alte vegetale. Creierele lor erau doar puţin mai mari decât cele ale cimpanzeilor moderni. Dar acum circa o jumătate de milion de ani, grupuri din specia ancestrală Homo erectus
menţineau taberele, echivalentul cuiburilor, prin utilizarea controlată a focului, şi porneau de aici în căutarea hranei, apoi se întorceau la tabără cu ea, inclusiv cu o halcă mare de carne. Creierul lor ajunsese la o mărime medie, undeva între cimpanzei şi Homo sapiens modern. Tendinţa pare să fi început cam cu un milion sau două milioane de ani în urmă, când strămoşul preuman mai timpuriu al lui Homo habilis a început să recurgă din ce în ce mai mult la carne. Când grupurile au început să formeze o tabără comună şi să beneficieze de avantajele construirii în comun a cuibului şi ale vânătorii, inteligenţa socială a sporit şi ea, odată cu centrele memoriei şi raţiunii din cortexul prefrontal.
Probabil atunci, în perioada habilină, s-a ivit un conflict între selecţia la nivel individual, cu indivizi care rivalizau între ei în cadrul aceluiaşi grup, pe de o parte, şi selecţia la nivel de grup, cu competiţie între grupuri, pe de altă parte. Această din urmă forţă promova altruismul şi cooperarea între toţi membrii grupului. Ea a dus la moralitatea înnăscută extinsă la întregul grup şi la un sentiment al conştiinţei şi onoarei. Competiţia dintre cele două
forţe poate fi expusă pe scurt după cum urmează: în cadrul grupului indivizii egoişti îi întrec pe cei altruişti, dar grupurile de altruişti întrec grupurile de indivizi egoişti. Sau, cu riscul de a simplifica prea mult, selecţia la nivel de individ promova păcatul, în timp ce selecţia de grup promova virtutea.
Aşa se face că oamenii au avut dintotdeauna sentimente contradictorii din cauza preistoriei selecţiei lor pe mai multe niveluri. Ne aflăm suspendaţi în poziţii instabile şi în continuă mişcare între cele două forţe extreme care ne-au creat. E puţin probabil că vom ceda total unei forţe sau alteia, ca soluţie ideală la tumultul nostru social şi politic. Dacă am ceda complet în faţa impulsurilor instinctive născute din selecţia individuală, societatea ar dispărea. La extrema cealaltă, dacă am capitula în faţa impulsurilor selecţiei de grup, ne-am transforma în roboţi angelici, echivalentul unor furnici supradimensionate.
Acest conflict etern nu este o încercare trimisă de Dumnezeu omenirii.
Nu este nici o maşinaţie a Satanei. Ci doar felul în care s-au întâmplat lucrurile. Conflictul este pesemne singura cale din Univers pe care inteligenţa şi organizarea socială la nivel uman o pot adopta. Până la urmă
vom găsi o cale de a trăi cu tumultul nostru înnăscut, ba poate ne va face chiar plăcere să-l privim ca pe sursa noastră primară de creativitate.
II
UNITATEA CUNOAŞTERII
Deşi cele două mari ramuri ale cunoaşterii – ştiinţa şi disciplinele umaniste
– se diferenţiază radical în privinţa felului în care descriu specia noastră, ele au apărut din acelaşi izvor nesecat al gândirii creatoare.
4
Întoarcerea Iluminismului
Până acum am luat în considerare originile biologice ale naturii umane, iar din această informaţie ideea că o mare parte a creativităţii umane e generată de conflictul inevitabil şi necesar dintre selecţia naturală la nivel de individ şi de grup. Unitatea presupusă a explicaţiei ne duce la următorul segment al călătoriei pe care o propun aici. E vorba de ideea că ştiinţa şi disciplinele umaniste au aceeaşi bază şi mai ales că legile fizice ale cauzei şi efectului le pot explica în cele din urmă pe amândouă. Probabil că
recunoaşteţi problema. Cultura occidentală a urmat deja această cale. Ea e cunoscută sub numele de Iluminism.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ideea Iluminismului a dominat lumea intelectuală din Occident. La vremea aceea era o forţă implacabilă; în mintea multora părea chiar să fie destinul speciei umane. Savanţii păreau a fi pe cale să explice universul şi semnificaţia omului prin intermediul legilor ştiinţei, numite pe atunci filozofie naturală. Marile ramuri ale cunoaşterii, credeau savanţii Iluminismului, pot fi unite printr-o reţea continuă de cauze şi efecte. Apoi, clădită numai din cărămizile realităţii şi raţiunii, curăţată de superstiţie, toată cunoaşterea ar fi format laolaltă ceea ce Francis Bacon – unul dintre cei mai mari precursori ai Iluminismului –
numise în 1620 „imperiul omului“.
