II

UNITATEA CUNOAŞTERII

Deşi cele două mari ramuri ale cunoaşterii – ştiinţa şi disciplinele umaniste

– se diferenţiază radical în privinţa felului în care descriu specia noastră, ele au apărut din acelaşi izvor nesecat al gândirii creatoare.

4

Întoarcerea Iluminismului

Până acum am luat în considerare originile biologice ale naturii umane, iar din această informaţie ideea că o mare parte a creativităţii umane e generată de conflictul inevitabil şi necesar dintre selecţia naturală la nivel de individ şi de grup. Unitatea presupusă a explicaţiei ne duce la următorul segment al călătoriei pe care o propun aici. E vorba de ideea că ştiinţa şi disciplinele umaniste au aceeaşi bază şi mai ales că legile fizice ale cauzei şi efectului le pot explica în cele din urmă pe amândouă. Probabil că

recunoaşteţi problema. Cultura occidentală a urmat deja această cale. Ea e cunoscută sub numele de Iluminism.

În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ideea Iluminismului a dominat lumea intelectuală din Occident. La vremea aceea era o forţă implacabilă; în mintea multora părea chiar să fie destinul speciei umane. Savanţii păreau a fi pe cale să explice universul şi semnificaţia omului prin intermediul legilor ştiinţei, numite pe atunci filozofie naturală. Marile ramuri ale cunoaşterii, credeau savanţii Iluminismului, pot fi unite printr-o reţea continuă de cauze şi efecte. Apoi, clădită numai din cărămizile realităţii şi raţiunii, curăţată de superstiţie, toată cunoaşterea ar fi format laolaltă ceea ce Francis Bacon – unul dintre cei mai mari precursori ai Iluminismului –

numise în 1620 „imperiul omului“.

Căutarea Iluminismului era mânată de credinţa că fiinţele umane sunt capabile să cunoască tot ce trebuie cunoscut absolut pe cont propriu, şi cunoscând să înţeleagă, iar prin înţelegere să dobândească puterea de a alege mai înţelept decât înainte.

Însă la începutul anilor 1800 visul a început să piardă teren, iar imperiul lui Bacon a bătut în retragere. Au existat două motive. Primul, deşi savanţii livrau descoperiri în ritm exponenţial, nu atingeau nici pe departe aşteptările gânditorilor iluminişti mai optimişti. Al doilea, acest eşec le-a permis fondatorilor tradiţiei romantice a literaturii, inclusiv unora dintre cei mai mari poeţi ai timpului, să respingă prezumţiile viziunii iluministe asupra lumii şi să caute sensul în alte locuri, mai intime. Ştiinţa nu are şi nici nu va

avea vreodată nici o modalitate de a atinge ceea ce oamenii simt profund şi exprimă numai prin artele creative. Mulţi credeau, iar succesorii lor contemporani cred în continuare, că potenţialul uman e sărăcit când se bizuie numai pe cunoaşterea ştiinţifică.

În următoarele două secole şi până în ziua de azi, ştiinţa şi disciplinele umaniste au mers fiecare pe drumul ei. Desigur, fizicienii continuă să cânte cu aceeaşi plăcere în cvartete de coarde, iar romancierii să scrie cărţi în care se extaziază în faţa minunăţiilor descoperite de ştiinţă. Dar cele două culturi

– cum au început să fie numite la mijlocul secolului XX – erau considerate de majoritatea oamenilor despărţite de un abis permanent existent în mintea noastră, sau chiar intrinsec naturii existenţei înseşi.

În orice caz, în perioada îndelungatei eclipse a Iluminismului pur şi simplu nu era timp pentru a reflecta la unificare. Pentru a se adapta la creşterea fluxului de informaţie, disciplinele ştiinţifice se divizau în specialităţi într-un ritm similar cu cel al bacteriilor – repede, mai repede, apoi şi mai repede. La rândul lor, artele creative au continuat să înflorească

dând o expresie strălucită şi neobişnuită imaginaţiei umane. Exista foarte puţin interes pentru a reaprinde ceea ce era perceput drept o căutare filozofică învechită şi lipsită de speranţă. Şi totuşi, nu s-a demonstrat niciodată că Iluminismul era imposibil. Nu era mort. Era doar în stagnare.

Are vreo însemnătate reînceperea căutării azi, avem vreo şansă să

reuşim? Da, pentru că astăzi ştim suficient de multe pentru a-l face mai uşor accesibil decât în timpul primei sale perioade de înflorire. Şi da, pentru că

soluţia multor probleme ale vieţii moderne depinde de cum rezolvăm ciocnirile dintre religii rivale, ambiguitatea judecăţilor morale, bazele greşite ale teoriei mediului şi (cel mai important) chiar sensul existenţei umane.

Studierea relaţiei dintre ştiinţă şi disciplinele umaniste ar trebui să se afle în centrul educaţiei liberale, pretutindeni, deopotrivă pentru cine studiază

ştiinţele şi cine studiază disciplinele umaniste. Nu e un lucru uşor de realizat, desigur. În fiefurile universitare şi în rândurile experţilor există o gamă largă de ideologii şi proceduri. Viaţa intelectuală occidentală este dominată de specialişti dedicaţi meseriei lor. De exemplu, la Universitatea Harvard, unde am predat timp de patru decenii, criteriul dominant folosit în selecţia noilor membri ai catedrei era preeminenţa sau promisiunea preeminenţei într-o anumită specialitate. Începând cu dezbaterile comitetelor de recrutare la nivel de facultate, apoi cu recomandările

decanului Facultăţii de Arte şi Ştiinţe şi terminând cu decizia finală luată de preşedintele Universităţii Harvard, asistat de un comitet special format din persoane din cadrul universităţii şi din afara ei, întrebarea crucială era: „E

candidatul cel mai bun din lume în specialitatea sa?“ Când era vorba de predare, întrebarea era aproape nepăsătoare: „Candidatul e potrivit?“

Concepţia călăuzitoare generală era că, prin atragerea unui număr suficient de mare de asemenea specialişti de talie mondială, aceştia vor fuziona întrun supraorganism intelectual atrăgător atât pentru studenţi, cât şi pentru susţinătorii financiari.

Stadiile timpurii ale gândirii creative, cele care contează, nu apar din mozaicuri de specializări. Omul de ştiinţă cel mai încununat de succes gândeşte ca un poet – amplu şi uneori fantastic – şi lucrează ca un contabil.

Pe acesta din urmă îl vede lumea. Când scrie un articol pentru o revistă de specialitate sau ţine un discurs la o conferinţă alături de colegi, omul de ştiinţă evită metaforele. E atent să nu fie acuzat de folosirea unui limbaj retoric sau poetic. Poate că va folosi câteva cuvinte cu încărcătură poetică, dar numai în paragrafele introductive şi în discuţia care urmează după

prezentarea datelor, sau dacă ajută la clarificarea unui concept tehnic; niciodată însă în scopul primar de a stârni emoţii. Limbajul autorului trebuie să fie mereu reţinut şi să asculte de logica bazată pe fapte demonstrabile.

În cazul poeziei şi altor arte se întâmplă exact pe dos. Acolo metafora e totul. Scriitorul creativ, compozitorul sau artistul vizual redă, adesea indirect, prin abstracţii sau distorsiuni intenţionate, propriile percepţii şi sentimentele pe care speră să le evoce – despre ceva, despre orice lucru, real sau imaginat. El caută să prezinte într-un mod original un adevăr sau altul despre experienţa oamenilor. Încearcă să transmită ceea ce creează în mod direct, prin canalul experienţei umane, de la mintea lui la mintea noastră.

Activitatea lui e judecată după forţa şi frumuseţea metaforelor folosite. El se supune unui dicton atribuit lui Picasso: arta este minciuna care ne arată

adevărul.

Mereu aflate în căutare, uneori cu efecte şocante, artele şi majoritatea studiilor umaniste care le analizează spun totuşi, într-un sens important, aceeaşi veche poveste, cu aceleaşi teme, arhetipuri şi sentimente. Nouă, cititorilor, nu ne pasă. Suntem dependenţi de antropocentrism, avem o fascinaţie nesecată pentru noi înşine şi pentru alţii din specia noastră. Chiar şi cei mai educaţi oameni consumă după plac romane, filme, concerte,

evenimente sportive şi bârfe, toate menite să stârnească una sau mai multe emoţii din registrul relativ restrâns ce-l defineşte pe Homo sapiens.

Poveştile noastre cu animale au nevoie de emoţii şi de comportamente similare celor umane, uşor de priceput cu ajutorul îndreptarelor mult bătute ale naturii umane. Folosim caricaturi simpatice de animale, chiar şi de tigri sau de alte animale de pradă feroce, ca să-i învăţăm pe copii cum să se poarte cu alţi oameni.

Suntem o specie de o curiozitate nemărginită, cu condiţia ca subiectul să

fim chiar noi sau oameni pe care-i cunoaştem sau am vrea să-i cunoaştem.

Comportamentul îşi are originea dincolo de specia noastră, în evoluţia arborelui genealogic al primatelor. De exemplu, s-a observat că, atunci când maimuţelor dintr-o cuşcă li s-a permis să privească în afara ei la o mulţime de obiecte, atenţia lor s-a îndreptat în primul rând către alte maimuţe.

Antropocentrismul – fascinaţia pe care o avem pentru noi înşine – ascute inteligenţa socială, abilitate în care fiinţele umane sunt adevărate genii comparativ cu alte specii de pe Pământ. Ea a luat naştere spectaculos în corelaţie cu evoluţia cortexului cerebral în timpul descinderii lui Homo sapiens din australopitecii africani preumani. Bârfa, cultul celebrităţii, biografiile, romanele, poveştile de război şi sportul alcătuiesc cultura modernă deoarece concentrarea intensă – chiar obsesivă – asupra altora a favorizat mereu şansele de supravieţuire ale indivizilor şi grupurilor. Iubim poveştile pentru că aşa lucrează mintea noastră, într-o nesfârşită hoinăreală

printre scenarii trecute şi scenarii viitoare posibile.

Dacă zeii din mitologia greacă ne-ar privi, ar vedea greşelile oamenilor aşa cum noi le vedem în comedii şi tragedii, dar poate că ar avea şi compasiune privind cusururile şi imperfecţiunile noastre impuse de necesitatea darwinistă. Putem compara zeii şi marionetele lor umane cu oamenii care privesc cum se joacă pisicuţele. Animalele folosesc trei manevre de bază potrivite cu viitorul lor rol de animale de pradă: urmăresc şi sar pe o sfoară care mişcă ca antrenament pentru prinderea şoarecilor; sar în sus pe sfoară şi o prind cu ambele labe ca pentru a prinde păsări; înhaţă

sfoara aflată la picioare ca pentru a captura un peşte sau o pradă de mici dimensiuni. Pe noi ne amuză, dar pentru pisici e vital să-şi perfecţioneze tehnicile de supravieţuire.

Ştiinţa formulează şi testează ipoteze concurente pornind de la dovezi parţiale şi de la imaginaţie pentru a genera cunoaşterea lumii reale. Ea e

total devotată datelor, indiferentă la religie sau ideologie şi croieşte cărări printre ideile trase de păr ale oamenilor.

Desigur aţi auzit despre aceste calităţi. Dar ştiinţa are şi alte proprietăţi care o deosebesc de disciplinele umaniste. Dintre ele, cea mai importantă

este conceptul continuumului. Ideea că entităţi şi procese variază în mod continuu în una, două sau mai multe dimensiuni este atât de obişnuită în fizică sau chimie, că nici măcar nu mai e menţionată explicit.

Continuumurile includ gradienţi cunoscuţi precum temperatura, viteza, masa, lungimea de undă, spinul particulelor, pH şi corespondenţele moleculare pe bază de carbon. Acestea devin mai puţin evidente în biologia moleculară, unde numai câteva variaţii de bază ale structurii pot explica funcţia şi reproducerea celulelor. Dar reapar în forţă în biologia evoluţionistă şi ecologia bazată pe evoluţie, care se referă la adaptările diferite a milioane de specii la mediul lor de viaţă. Iar odată cu cercetarea exoplanetelor revin şi mai spectaculos.

Aproximativ 900 de asemenea planete au fost descoperite înainte de închiderea parţială a telescopului spaţial Kepler în 2013, din cauza defectării unui giroscop. Imaginile obţinute de telescopul Kepler sunt uimitoare chiar şi pentru generaţiile care au ajuns să considere zborul şi aterizarea lină pe alte planete din sistemul solar drept un lucru obişnuit.

Importanţa lor e uriaşă, echivalentul întrezăririi de către un marinar a unui nou continent întâmpinat cu strigătul: „Pământ! Pământ!“, atunci când nici nu se bănuia existenţa lui. Se estimează că 100 de miliarde de sisteme stelare compun Calea Lactee, iar astronomii cred că toate sunt orbitate în medie de cel puţin o planetă. O mică, dar substanţială parte a lor poate adăposti forme de viaţă, chiar dacă organismele sunt doar microbi ce supravieţuiesc în condiţii extrem de ostile.

Exoplanetele galaxiei (planete din alte sisteme stelare) formează un continuum. Astronomii au observat recent sau măcar au dedus un bestiar de exoplanete mai diverse decât se putea închipui cu puţin timp în urmă. Există

planete gigantice formate din gaz care seamănă cu Jupiter şi Saturn, unele dintre ele cu mult mai mari ca volum. Există planete stâncoase mai mici ca a noastră, fărâme minuscule care orbitează la distanţa potrivită de steaua mamă pentru a putea adăposti viaţă. Acestea se deosebesc fundamental de alte planete stâncoase situate la alte distanţe (ca Mercur şi Venus, aflate fatal de aproape de Soare, sau Pluto, asemănător unei planete aflate prea departe). Există planete care nu se rotesc, altele care călătoresc prea aproape