Acolo trăiesc alte organisme, dar până acum i-aţi dat numai târcoale. Noriise învălătucesc, ridicându-se peste pământ şi vegetaţie. Tentaculemirositoare vi se preling pe sub tălpi. Brizele le ridică dincolo de vârfurilecopacilor, unde vântul bate mai cu putere, iar tentaculele se rup repede şise risipesc. De sub pământ, înghesuite între resturi şi ţărână, dintrerădăcini şi hife de ciuperci apar flăcărui, care se strecoară apoi printrecrăpăturile din apropiere. Combinaţiile de mirosuri diferă de la un loc laaltul, la distanţe de doar un milimetru. Ele formează tipare şi au rol deindicatoare pentru furnici şi alte nevertebrate mici, dar se află dincolo deslabele tale capacităţi omeneşti. Pe fundalul de mirosuri curg curenteelipsoidale de substanţe chimice rare şi neobişnuite, care se dilată înbalonaşe emisferice. Sunt mesajele chimice emise de mii de specii deorganisme mici. Unele sunt produse de scurgeri evaporate de corpurile lorşi-i ghidează pe prădători către prada lor, avertizând totodată prada deprădătorii care se apropie. Altele sunt mesaje către semeni din aceeaşispecie. „Sunt aici, le şoptesc ele partenerilor potenţiali de împerechere saucelor simbiotici. Vino, vino, te rog vino la mine.“ Iar feromonii lăsaţi decâini pe gurile de incendiu îi avertizează pe potenţialii rivali din aceeaşispecie: „Aici eşti pe teritoriul meu. Valea!“

În ultimii cincizeci de ani, cercetătorii (din rândul cărora am făcut parte în tinereţe, petrecând ceasuri minunate cu studiul comunicării la furnici) au descoperit că feromonii nu sunt emişi în aer şi în apă numai pentru ca alţii să-i detecteze, ci, de fapt, sunt îndreptaţi cu precizie către anumite ţinte.

Cheia înţelegerii comunicării feromonale este „spaţiul activ“. De fiecare dată când moleculele de miros se răspândesc în afară de la sursa lor (cel mai adesea din glanda aflată în corpul unui animal sau organism), în centrul norului produs rămâne o concentraţie suficient de mare pentru a fi detectată

de alte organisme din aceeaşi specie. Cu o precizie uimitoare, evoluţia fiecărei specii în decursul a mii sau milioane de ani a produs dimensiunea şi structura moleculei, ca şi cantitatea emisă în fiecare mesaj, dar şi sensibilitatea la mirosul ei în organismul receptor.

Să ne gândim la femela unui fluture de noapte care cheamă masculii din specia ei prin aerul nopţii. Cel mai apropiat mascul s-ar putea afla la un kilometru distanţă, echivalentul a 80 de kilometri, când convertim totul ţinând seama de dimensiunea fluturelui raportată la cea a corpului omenesc.

Prin urmare, feromonul sexual e cu siguranţă foarte puternic, aşa cum s-a dovedit în cazuri reale studiate de cercetătorii specializaţi în feromoni. De exemplu, un mascul din specia moliei de alimente din India e stimulat să

acţioneze de doar 1,3 milioane de molecule pe centimetrul cub. La prima vedere poate să pară o cantitate mare de feromoni, dar de fapt este o cantitate insignifiantă când o comparăm, să zicem, cu un gram de amoniac (NH ), care conţine 1023 molecule (o sută de miliarde de trilioane). Molecula 3

de feromon trebuie să fie nu doar extrem de puternică pentru a atrage masculul potrivit, ci să aibă şi o structură cât mai rar întâlnită, pentru ca posibilitatea de a atrage un mascul din specia greşită, sau şi mai rău, un prădător de molii, să fie cât mai redusă. Factorii de atracţie sexuală ai moliilor sunt atât de precişi, încât cei ai speciilor strâns înrudite diferă

numai printr-un atom sau prin posesia ori localizarea unei duble legături, sau chiar numai a unui singur izomer.

Masculul unei specii de molie cu un nivel atât de ridicat de excluziune are o problemă serioasă în găsirea unei perechi. Spaţiul activ aproape fantomatic în care trebuie să intre şi pe care-l urmăreşte începe într-un punct exact de pe corpul femelei. Apoi se continuă ca un fel de elipsă (spiralată) până când se subţiază spre un al doilea punct, apoi dispare. În cele mai multe cazuri, masculul nu poate găsi femela-ţintă mişcându-se pur şi simplu pe traiectoria creşterii treptate a concentraţiei de miros, aşa cum facem noi când adulmecăm sursa unui miros ascuns din bucătărie. El foloseşte o altă

metodă, cel puţin la fel de eficientă. Când întâlneşte feromonul, masculul zboară împotriva vântului până întâlneşte femela ce a lansat chemarea.

Dacă pierde spaţiul activ – ceea ce se întâmplă adesea, orice briză deviind şi modificând curentul de miros –, el zboară în zigzag până când reintră în spaţiul activ.

Capacităţi olfactive similare sunt des întâlnite în lumea vie. Şerpii cu clopoţei masculi găsesc femelele doritoare mergând pe urmele feromonilor.

Ambele sexe, scoţându-şi mereu limba din gură pentru a mirosi solul, ţintesc o veveriţă dungată cu aceeaşi precizie cu care un vânător urmăreşte cu ţeava puştii raţa în zbor.

Acelaşi nivel de abilitate olfactivă există pretutindeni în lumea animală

când se simte nevoia de a face deosebiri foarte fine. La mamifere, inclusiv la fiinţele umane, mamele pot să distingă mirosul progeniturii lor de cel al altora. Furnicile pot să facă deosebirea între furnicile din aceeaşi colonie şi cele străine în mai puţin de o zecime de secundă, scanând cu cele două

antene în direcţia corpurilor lucrătoarelor care se apropie de ele.

Tiparul spaţiului activ a evoluat, cuprinzând multe tipuri de informaţii, pe lângă cele legate de sex şi recunoaştere. Furnicile gardiene le informează pe celelalte din colonie de apropierea duşmanilor prin eliberarea unor substanţe de alarmă. Aceste substanţe chimice au o structură simplă în comparaţie cu feromonii sexuali şi de urmărire; sunt eliberate în cantităţi mari, iar spaţiile lor active călătoresc departe şi cu mare viteză. Nu e nevoie de intimitate. Dimpotrivă, există motive întemeiate pentru ca prietenii şi inamicii deopotrivă să le adulmece – cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

Scopul este de a alerta şi a chema la acţiune cât mai multe furnici din colonie. Luptătoarele somate să acţioneze de detectarea feromonului de alarmă se năpustesc pe câmpul de luptă, în timp ce dădacele cară puii în adâncul coloniei.

O combinaţie remarcabilă de feromoni şi alomoni e folosită pe post de

„substanţă de propagandă“ de către o specie americană de furnici sclavagiste. Sclavia este răspândită printre furnicile din zona temperată de nord. Ea începe cu raidurile coloniilor de specii sclavagiste printre alte specii de furnici. Lucrătoarele lor nu muncesc acasă, fiind arareori implicate în treburile domestice. Dar sunt soldaţi fioroşi, asemeni indolenţilor luptători spartani din Grecia antică. La unele specii, invadatorii sunt dotaţi cu mandibule puternice, în formă de seceră, care pot să străpungă corpurile adversarilor. În timpul studiilor mele dedicate sclaviei la furnici am găsit o specie care foloseşte o metodă radical diferită. Invadatorii cară în abdomen (partea dorsală a corpului lor format din trei segmente) o enormă glandă

rezervor, umplută cu substanţa de alarmă. Odată ce pătrund în colonia victimelor, pulverizează cantităţi enorme de feromon în încăpere şi galerii.

Efectul alomonului (sau mai precis, a pseudo-feromonului) asupra apărătorilor este unul de confuzie, panică şi retragere. Echivalentul uman ar fi reacţia noastră la o alarmă asurzitoare, persistentă, care se aude din toate direcţiile. Invadatorii nu răspund la fel. Dimpotrivă, ei sunt atraşi de feromon, şi ca urmare pot să înşface şi să care cu ei puii (în stadiul de pupă) ai apărătorilor. Când furnicile căzute în captivitate ies din pupe ca adulţi, ele

sunt deja însemnate, se poartă ca nişte surori cu furnicile care le-au capturat şi se pun de bunăvoie în slujba lor pentru tot restul vieţii lor.

Furnicile sunt probabil cele mai avansate făpturi feromonale de pe Pământ. Au mai mulţi receptori olfactivi şi senzoriali pe antene decât orice alt tip cunoscut de insectă. Sunt ca nişte baterii ambulante de glande exocrine, fiecare specializată în producerea unui tip de feromon diferit. În funcţie de specie, folosesc în jur de zece până la douăzeci de tipuri de feromoni pentru a-şi organiza viaţa socială. Fiecare are o semnificaţie diferită. Şi ăsta e doar începutul sistemului de informaţii. Feromonii pot fi emişi împreună pentru a crea semnale mai complexe. Când sunt emişi în momente diferite sau în locuri diferite, semnificaţia se schimbă din nou.

Prin variaţia concentraţiei de molecule se pot transmite şi mai multe informaţii. De exemplu, la cel puţin una dintre speciile americane de furnici secerătoare pe care le-am studiat, un nivel abia detectabil de feromon stârneşte atenţia şi deplasarea către sursă a lucrătoarelor. O concentraţie ceva mai mare le face să caute excitate peste tot. Concentraţia maximă de substanţă, în imediata apropiere a lucrătoarei care lansează semnalul, provoacă atacuri furibunde asupra oricărui obiect organic străin din vecinătate.

Plantele din anumite specii comunică tot prin feromoni. Sau cel puţin sunt capabile să înregistreze suferinţa plantelor vecine şi să răspundă prin acţiuni proprii. O plantă atacată de un duşman serios – bacterie, mucegai sau insectă – emite substanţe chimice care suprimă invadatorul. Unele substanţe sunt volatile. Acestea sunt „mirosite“ de vecinele lor, care lansează acelaşi răspuns, chiar dacă nu sunt încă atacate. Unele specii sunt atacate de afide care le beau seva, insecte ce predomină mai ales în zona temperată de nord, capabile să producă pagube serioase. Vaporii volatili produşi de plante n-au doar rolul de a face plantele din vecinătate să secrete substanţe defensive, ci şi rolul de a chema viespile mici care parazitează

afidele, aducându-le la locul cu pricina. Câteva specii folosesc o altă linie de apărare. Semnalele sunt transmise de la plantă la plantă de-a lungul firelor de fungi simbiotici care încolăcesc rădăcinile şi leagă plantele între ele.

Chiar şi bacteriile îşi organizează viaţa prin comunicare de tip feromon.

Celulele individuale se conectează, moment în care fac un schimb de ADN

valoros pentru ele. Pe măsură ce densitatea populaţiei lor creşte, unele specii încep să fie „sensibile la cvorum“. Răspunsul e declanşat de

substanţele eliberate în lichidul din jurul celulelor. Sensibilitatea la cvorum stimulează comportamentele cooperante şi formarea de colonii. Cel mai studiat proces este construcţia de biofilme: celule care înoată liber se adună, se aşază pe o suprafaţă şi secretă o substanţă care înconjoară şi protejează

întregul grup. Aceste microsocietăţi organizate se află pretutindeni în jurul şi înăuntrul nostru. Printre cele mai familiare sunt depunerile de pe suprafeţele nespălate din baie şi tartrul de pe dinţii insuficient periaţi.

Există o explicaţie evoluţionistă simplă la întrebarea de ce speciei noastre i-a luat atâta timp pentru a înţelege adevărata natură a lumii saturate de feromoni în care trăim. Mai întâi, suntem prea mari pentru a înţelege vieţile insectelor şi bacteriilor fără un efort special. Apoi, pentru ca strămoşii noştri să evolueze la nivelul lui Homo sapiens a fost nevoie de un creier mare, care să conţină bănci de memorie capabile să crească suficient pentru a permite începutul limbajului şi al civilizaţiei. În continuare, locomoţia bipedă le-a eliberat mâinile, permiţând construirea de unelte din ce în ce mai sofisticate. Dimensiunea mare a creierului şi mersul biped a făcut să li se ridice capetele mai sus decât la alte animale, cu excepţia elefanţilor şi a unor copitate extrem de mari. Rezultatul a fost o diferenţiere a ochilor şi urechilor în raport cu aproape tot restul lumii vii. Peste 99% din specii au dimensiuni prea mici şi sunt prea legate de sol pentru simţurile noastre ca să

le dăm atenţie. În fine, strămoşii noştri au fost nevoiţi să apeleze la canalul audiovizual pentru comunicare, nu la cel feromonal. Orice alt canal senzorial, inclusiv feromonii, ar fi fost prea lent.

Pe scurt, inovaţiile rezultate din evoluţie care ne-au făcut să dominăm restul vieţuitoarelor ne-au lăsat totodată handicapaţi senzorial. Ne-au făcut în mare parte inconştienţi de aproape toate formele de viaţă din biosferă pe care le-am distrus cu atâta nepăsare. Acest lucru n-a contat atât de mult la începutul istoriei omenirii, când fiinţele umane s-au răspândit pe Pământ în faza logaritmică timpurie de creştere a populaţiei. Încă în număr mic la vremea aceea, ele au folosit numai o fracţiune din energia şi resursele abundente şi încă necunoscute ale solului şi oceanelor. Mai era încă destul timp şi loc pentru a tolera o marjă de eroare mare. Acele zile fericite au apus. Nu putem să vorbim limba feromonilor, dar am face bine să învăţăm mai multe despre cum o fac alte organisme, pentru a le salva şi pe ele, şi cea mai mare parte a mediului de care depinde viaţa noastră.

8

Superorganismele

Imaginaţi-vă că sunteţi turist într-o rezervaţie din Africa de Est şi priviţi prin binoclu lei, elefanţi şi un amestec de bizoni şi antilope – marile mamifere reprezentative ale savanei. Deodată, la câţiva metri înainte, izbucneşte din pământ una dintre cele grandioase şi mai puţin înţelese forme de viaţă sălbatică din câte există. E o colonie formată din milioane de furnici legionare (siafu) ieşind din cuibul lor subteran. Sunt excitate, rapide, lipsite de judecată, un fluviu de furii mici şi haotice. La început alcătuiesc o masă care colcăie fără un scop precis, dar curând formează o coloană ce se întinde în faţă, atât de densă că ajung să calce unele peste altele, iar totul începe să semene cu un mănunchi de funii care se răsucesc şi se zvârcolesc.

Nici o creatură nu îndrăzneşte să atingă coloana mânioasă. Fiecare dintre căutătoarele de provizii e gata să muşte şi să înţepe cu furie orice intrus care poate servi drept hrană. De-a lungul coloanei sunt postaţi soldaţi, mari specialişti în apărare care stau ridicaţi cu mandibulele-cleşti în sus.

Furnicile legionare sunt foarte bine organizate, şi totuşi nu au lideri.

Avangarda e formată din lucrătoarele oarbe aflate întâmplător în frunte la momentul respectiv. Ele se reped în faţă pentru scurt timp înainte de a ceda locul celor care vin din urmă.

Când ajung cam la douăzeci de metri de cuib, vârful coloanei începe să

se răsfire într-un front în formă de evantai, format din coloane din ce în ce mai mici. Foarte rapid solul din calea lor este acoperit de o reţea de coloane şi lucrătoare individuale care vânează şi înşfacă insecte, păianjeni şi alte nevertebrate. Scopul incursiunii devine acum evident. Furnicile sunt prădători universali, care adună toată prada de mici dimensiuni pe care o pot doborî şi duce la cuib drept hrană. Coloanele târăsc acasă şi orice bucăţi de animale sau animale întregi care nu sunt în stare să se ferească din calea lor: şopârle, şerpi, mamifere mici şi uneori, se spune, chiar şi bebeluşi nesupravegheaţi. Există un motiv întemeiat pentru ferocitatea nemiloasă a furnicilor legionare: sunt multe guri de hrănit, şi au nevoie de cantităţi mari de hrană, distribuită foarte des, căci dacă nu, întregul sistem se prăbuşeşte

foarte rapid. Întreaga colonie, formată din căutătoare de provizii şi lucrătoare casnice conţine până la 20 de milioane de femele sterile. Toate sunt fiicele reginei-mamă de mărimea degetului mare, cunoscută, în mod deloc surprinzător, drept cea mai mare furnică din lume.

Colonia de furnici legionare este unul dintre cele mai mari superorganisme care au evoluat vreodată. Dacă estompezi puţin imaginea, seamănă cu o amibă uriaşă care-şi întinde un pseudopod de câţiva metri lungime ca să apuce particule de hrană. Unităţile superorganismului nu sunt celule, ca la amibe sau alte organisme, ci organisme individuale întregi, cu şase picioare. Aceste furnici, aceste organisme-unităţi manifestă un altruism total faţă de celelalte şi sunt atât de perfect coordonate, încât se aseamănă

cu celulele şi ţesuturile contopite ale unui organism. Când le vezi în natură

sau în film, nu te poţi referi la colonia de furnici legionare decât folosind pronumele „ea“, mai degrabă decât „ele“.

Toate cele 14 000 de specii cunoscute de furnici alcătuiesc colonii care sunt superorganisme, deşi numai câteva dintre ele sunt la fel de complex organizate sau de mari ca furnicile legionare. Timp de aproape şapte decenii, încă de pe când eram un băieţel, am studiat sute de soiuri de furnici din toată lumea, unele simple, altele complexe. Cred că experienţa mă

îndreptăţeşte să vă dau câteva îndrumări despre felul în care viaţa furnicilor poate fi legată de viaţa voastră (după cum veţi vedea însă, cu un folos practic destul de limitat). Voi începe cu cea mai frecventă întrebare adresată