Anexă
Mulţumiri
I
MOTIVUL PENTRU CARE EXISTĂM
Istoria nu prea are sens fără preistorie, iar preistoria nu prea are sens fără
biologie. Cunoaşterea preistoriei şi biologiei evoluează rapid şi aduce în prim-plan întrebări despre originea omului şi motivul pentru care specia noastră există pe această planetă.
1
Sensul sensului
Ocupă omenirea un loc special în Univers? Care e sensul vieţilor noastre individuale? Cred că ştim destule despre Univers şi despre noi înşine pentru a pune aceste întrebări într-o formă care să facă posibile răspunsuri testabile. Putem vedea cu ochii noştri prin oglinda întunecată îndeplinirea profeţiei Sfântului Pavel: „Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe
deplin, aşa cum am fost cunoscut şi eu.“1
1. 1 Corinteni 13,12. (N. t.)
Locul şi sensul nostru nu ni se revelează însă aşa cum se aştepta Pavel, ba chiar deloc. Să discutăm deci despre asta şi să ne punem mintea la contribuţie împreună.
Vă propun să facem această călătorie într-acolo, şi cer să vă fiu călăuză.
Drumul nostru va trece mai întâi prin originea speciei noastre şi locul pe care-l ocupă în lumea vie, probleme pe care le-am abordat în Cucerirea socială a Pământului. Pe urmă va aborda, trecând de la ştiinţele naturii la disciplinele umaniste şi înapoi, întrebarea mai dificilă „Încotro mergem?“ şi apoi pe cea mai dificilă dintre toate: „Pentru ce?“
Cred că a venit vremea să propunem unificarea celor două ramuri principale ale cunoaşterii. Vor disciplinele umaniste să intre pe teritoriul ştiinţei? Au nevoie de ajutor pentru asta? Ce-ar fi dacă am înlocui genul ştiinţifico-fantastic, plăsmuirea unor fantezii de către o singură minte, cu noi lumi de o mult mai mare diversitate, bazate pe ştiinţa reală, creată de mai multe minţi? Vor poeţii şi artiştii să caute şi în lumea reală, aflată
dincolo de cuprinsul viselor obişnuite, dimensiuni, adâncimi şi sensuri încă
neexplorate? I-ar interesa poate să afle adevărul despre ceea ce Nietzsche numea, în Omenesc, prea omenesc, culorile curcubeului care înrămează
cunoaşterea şi imaginaţia? Iată unde e de găsit sensul.
În utilizarea sa comună, cuvântul „sens“ presupune intenţie, intenţia presupune proiect, iar proiectul presupune un proiectant. Orice entitate, orice proces, sau chiar definiţia oricărui cuvânt sunt puse în joc ca urmare a
intenţiei proiectantului. Aceasta este esenţa viziunii filozofice despre lume în religiile constituite, şi mai ales în miturile lor despre creaţie. Ele presupun că omenirea există într-un anumit scop. Oamenii se află pe Pământ cu un scop. Atât omenirea, cât şi oamenii au un sens.
Cuvântul „sens“ e folosit însă şi într-alt fel, mai cuprinzător, implicând o viziune despre lume mult diferită. Anume că sursa sensului o reprezintă
accidentele istoriei, nu intenţiile proiectantului. Nu există un plan premergător, ci doar reţele suprapuse de cauze şi efecte fizice. Desfăşurarea istoriei se supune numai legilor generale ale Universului. Fiecare eveniment este întâmplător, dar influenţează probabilitatea evenimentelor ulterioare. În timpul evoluţiei vieţii organice, de exemplu, apariţia unei adaptări prin selecţie naturală face ca apariţia altor adaptări să fie mai probabilă. Acest concept al sensului, în măsura în care aruncă o lumină asupra omenirii şi asupra restului vieţii, este viziunea despre lume a ştiinţei.
Fie că vorbim despre cosmos sau despre condiţia umană, al doilea sens, mai cuprinzător, se regăseşte în evoluţia realităţii din ziua de azi printre nenumărate alte realităţi posibile. Pe măsură ce în erele trecute apăreau entităţi biologice mai complexe, organismele şi-au orientat tot mai mult comportamentul către includerea sensului intenţional: la început prin sistemele senzoriale şi nervoase ale organismelor multicelulare timpurii, apoi prin organizarea de către creier şi, în final, prin comportamentul care îndeplineşte intenţiile. Păianjenul care-şi ţese pânza intenţionează să prindă
o muscă, chiar dacă nu e conştient de rezultat. Acesta este sensul pânzei.
Creierul omenesc a evoluat în acelaşi regim ca pânza de păianjen. Fiecare decizie luată de o fiinţă umană are sens în primul înţeles, intenţional. Dar capacitatea de decizie, cum şi de ce a apărut ea, împreună cu consecinţele ei, constituie sensul mai larg, bazat pe ştiinţă, al existenţei omului.
Între aceste consecinţe, pe primul plan se află capacitatea de a imagina posibile scenarii viitoare, de a planifica şi a alege între ele. Folosirea înţeleaptă a acestei aptitudini prezente doar la fiinţele umane depinde de acurateţea cu care ne înţelegem pe noi înşine. Întrebarea de cel mai mare interes şi cea mai mare relevanţă este cum şi de ce suntem cum suntem, şi de aici derivă sensul nenumăratelor noastre viziuni asupra viitorului aflate în competiţie una cu cealaltă.
Progresele ştiinţei şi tehnologiei ne vor pune în faţa celei mai mari dileme morale de când Dumnezeu a oprit mâna lui Abraham: cât să
modificăm genotipul uman? Mult, puţin sau deloc? Vom fi forţaţi să
alegem, deoarece specia noastră a început deja să treacă de pragul cel mai important, dar totodată cel mai puţin studiat, din era tehnologiei şi ştiinţei.
Suntem pe cale să renunţăm la selecţia naturală, procesul care ne-a creat, pentru a ne controla propria evoluţie prin selecţie deliberată – procesul de reproiectare a biologiei şi naturii umane pentru a le transforma cum dorim.
Predominarea unor gene (mai precis a alelelor, variaţii în codul aceleiaşi gene) asupra altora nu va mai fi rezultatul unor forţe din mediul înconjurător, majoritatea aflate dincolo de capacitatea de control a oamenilor sau chiar dincolo de înţelegerea lor. Genele şi trăsăturile lor prestabilite pot fi alese de noi. Deci cum ar fi să avem o viaţă mai lungă, o memorie mai cuprinzătoare, o vedere mai bună, un comportament mai puţin agresiv, capacităţi atletice superioare, miros corporal plăcut? Lista e nesfârşită.
În biologie, explicaţiile de tipul cum-şi-de-ce sunt obişnuite şi sunt exprimate sub forma cauzelor „nemijlocite“ şi „ultime“ ale proceselor vitale. Un exemplu de cauză nemijlocită ar fi următorul: avem două mâini şi zece degete pe care le folosim pentru a face una şi alta. Explicaţia ultimă
este răspunsul la întrebarea de ce avem două mâini şi zece degete, în primul rând, şi de ce avem tendinţa de a face una şi alta cu ele, şi nu altceva.
Explicaţia nemijlocită admite că anatomia şi emoţiile sunt conectate pentru a participa la anumite activităţi. Explicaţia ultimă răspunde la întrebarea de ce avem această conectare anume, şi nu alta. Pentru a explica condiţia umană, prin urmare pentru a da sens existenţei umane, avem nevoie de ambele niveluri de explicaţie.
În eseurile care urmează voi aborda al doilea sens, cel extins, al existenţei speciei noastre. Voi susţine că omenirea s-a ivit, în decursul evoluţiei, de la sine, ca urmare a unei serii de evenimente cumulate. Nu suntem predestinaţi să atingem vreun ţel şi n-avem de răspuns în faţa nici unei alte forţe în afară
de a noastră proprie. Nu înţelepciunea bazată pe pietate ne va salva, ci doar cea bazată pe înţelegerea noastră de către noi înşine. Din cer nu ne va veni nici o izbăvire şi nici o a doua şansă. N-avem decât o singură planetă şi un singur sens de descoperit. Pentru a face acest pas în călătoria noastră, pentru a înţelege condiţia umană, avem nevoie de o definiţie mult mai largă a istoriei decât cea folosită de obicei.
2
Rezolvarea enigmei speciei umane
Pentru a înţelege condiţia umană trebuie să îmbinăm evoluţia biologică a speciei cu circumstanţele care au dus la preistoria ei. Sarcina de a înţelege omenirea e prea importantă şi prea copleşitoare pentru a o lăsa numai în seama disciplinelor umaniste. Numeroasele lor ramuri, de la filozofie şi drept la istorie şi arte, au tot descris caracteristicile naturii umane în permutări nesfârşite; şi, chiar dacă au făcut-o în mod genial şi cu detalii subtile, n-au explicat de ce avem această natură specială şi nu alta dintre nenumăratele naturi imaginabile. În acest înţeles, disciplinele umaniste n-au reuşit să dobândească şi nici nu vor dobândi vreodată o înţelegere deplină a sensului existenţei speciei noastre.
Prin urmare, care ar fi răspunsul nostru cel mai bun la întrebarea ce suntem? Cheia marii enigme se află în circumstanţele şi procesele care au creat specia noastră. Condiţia umană este un produs al istoriei, nu doar al celor şase milenii de civilizaţie, ci mergând mult mai departe înapoi în timp, prin sute de milenii. Pentru a găsi răspunsul complet la acest mister, evoluţia biologică şi culturală trebuie să fie cercetată în întregime, în unitatea ei neîntreruptă. Când privim întregul ei parcurs, istoria omenirii devine cheia înţelegerii care explică cum şi de ce a apărut şi a supravieţuit specia noastră.
