1. 1 Corinteni 13,12. (N. t.)

Locul şi sensul nostru nu ni se revelează însă aşa cum se aştepta Pavel, ba chiar deloc. Să discutăm deci despre asta şi să ne punem mintea la contribuţie împreună.

Vă propun să facem această călătorie într-acolo, şi cer să vă fiu călăuză.

Drumul nostru va trece mai întâi prin originea speciei noastre şi locul pe care-l ocupă în lumea vie, probleme pe care le-am abordat în Cucerirea socială a Pământului. Pe urmă va aborda, trecând de la ştiinţele naturii la disciplinele umaniste şi înapoi, întrebarea mai dificilă „Încotro mergem?“ şi apoi pe cea mai dificilă dintre toate: „Pentru ce?“

Cred că a venit vremea să propunem unificarea celor două ramuri principale ale cunoaşterii. Vor disciplinele umaniste să intre pe teritoriul ştiinţei? Au nevoie de ajutor pentru asta? Ce-ar fi dacă am înlocui genul ştiinţifico-fantastic, plăsmuirea unor fantezii de către o singură minte, cu noi lumi de o mult mai mare diversitate, bazate pe ştiinţa reală, creată de mai multe minţi? Vor poeţii şi artiştii să caute şi în lumea reală, aflată

dincolo de cuprinsul viselor obişnuite, dimensiuni, adâncimi şi sensuri încă

neexplorate? I-ar interesa poate să afle adevărul despre ceea ce Nietzsche numea, în Omenesc, prea omenesc, culorile curcubeului care înrămează

cunoaşterea şi imaginaţia? Iată unde e de găsit sensul.

În utilizarea sa comună, cuvântul „sens“ presupune intenţie, intenţia presupune proiect, iar proiectul presupune un proiectant. Orice entitate, orice proces, sau chiar definiţia oricărui cuvânt sunt puse în joc ca urmare a

intenţiei proiectantului. Aceasta este esenţa viziunii filozofice despre lume în religiile constituite, şi mai ales în miturile lor despre creaţie. Ele presupun că omenirea există într-un anumit scop. Oamenii se află pe Pământ cu un scop. Atât omenirea, cât şi oamenii au un sens.

Cuvântul „sens“ e folosit însă şi într-alt fel, mai cuprinzător, implicând o viziune despre lume mult diferită. Anume că sursa sensului o reprezintă

accidentele istoriei, nu intenţiile proiectantului. Nu există un plan premergător, ci doar reţele suprapuse de cauze şi efecte fizice. Desfăşurarea istoriei se supune numai legilor generale ale Universului. Fiecare eveniment este întâmplător, dar influenţează probabilitatea evenimentelor ulterioare. În timpul evoluţiei vieţii organice, de exemplu, apariţia unei adaptări prin selecţie naturală face ca apariţia altor adaptări să fie mai probabilă. Acest concept al sensului, în măsura în care aruncă o lumină asupra omenirii şi asupra restului vieţii, este viziunea despre lume a ştiinţei.

Fie că vorbim despre cosmos sau despre condiţia umană, al doilea sens, mai cuprinzător, se regăseşte în evoluţia realităţii din ziua de azi printre nenumărate alte realităţi posibile. Pe măsură ce în erele trecute apăreau entităţi biologice mai complexe, organismele şi-au orientat tot mai mult comportamentul către includerea sensului intenţional: la început prin sistemele senzoriale şi nervoase ale organismelor multicelulare timpurii, apoi prin organizarea de către creier şi, în final, prin comportamentul care îndeplineşte intenţiile. Păianjenul care-şi ţese pânza intenţionează să prindă

o muscă, chiar dacă nu e conştient de rezultat. Acesta este sensul pânzei.

Creierul omenesc a evoluat în acelaşi regim ca pânza de păianjen. Fiecare decizie luată de o fiinţă umană are sens în primul înţeles, intenţional. Dar capacitatea de decizie, cum şi de ce a apărut ea, împreună cu consecinţele ei, constituie sensul mai larg, bazat pe ştiinţă, al existenţei omului.

Între aceste consecinţe, pe primul plan se află capacitatea de a imagina posibile scenarii viitoare, de a planifica şi a alege între ele. Folosirea înţeleaptă a acestei aptitudini prezente doar la fiinţele umane depinde de acurateţea cu care ne înţelegem pe noi înşine. Întrebarea de cel mai mare interes şi cea mai mare relevanţă este cum şi de ce suntem cum suntem, şi de aici derivă sensul nenumăratelor noastre viziuni asupra viitorului aflate în competiţie una cu cealaltă.

Progresele ştiinţei şi tehnologiei ne vor pune în faţa celei mai mari dileme morale de când Dumnezeu a oprit mâna lui Abraham: cât să

modificăm genotipul uman? Mult, puţin sau deloc? Vom fi forţaţi să

alegem, deoarece specia noastră a început deja să treacă de pragul cel mai important, dar totodată cel mai puţin studiat, din era tehnologiei şi ştiinţei.

Suntem pe cale să renunţăm la selecţia naturală, procesul care ne-a creat, pentru a ne controla propria evoluţie prin selecţie deliberată – procesul de reproiectare a biologiei şi naturii umane pentru a le transforma cum dorim.

Predominarea unor gene (mai precis a alelelor, variaţii în codul aceleiaşi gene) asupra altora nu va mai fi rezultatul unor forţe din mediul înconjurător, majoritatea aflate dincolo de capacitatea de control a oamenilor sau chiar dincolo de înţelegerea lor. Genele şi trăsăturile lor prestabilite pot fi alese de noi. Deci cum ar fi să avem o viaţă mai lungă, o memorie mai cuprinzătoare, o vedere mai bună, un comportament mai puţin agresiv, capacităţi atletice superioare, miros corporal plăcut? Lista e nesfârşită.

În biologie, explicaţiile de tipul cum-şi-de-ce sunt obişnuite şi sunt exprimate sub forma cauzelor „nemijlocite“ şi „ultime“ ale proceselor vitale. Un exemplu de cauză nemijlocită ar fi următorul: avem două mâini şi zece degete pe care le folosim pentru a face una şi alta. Explicaţia ultimă

este răspunsul la întrebarea de ce avem două mâini şi zece degete, în primul rând, şi de ce avem tendinţa de a face una şi alta cu ele, şi nu altceva.

Explicaţia nemijlocită admite că anatomia şi emoţiile sunt conectate pentru a participa la anumite activităţi. Explicaţia ultimă răspunde la întrebarea de ce avem această conectare anume, şi nu alta. Pentru a explica condiţia umană, prin urmare pentru a da sens existenţei umane, avem nevoie de ambele niveluri de explicaţie.

În eseurile care urmează voi aborda al doilea sens, cel extins, al existenţei speciei noastre. Voi susţine că omenirea s-a ivit, în decursul evoluţiei, de la sine, ca urmare a unei serii de evenimente cumulate. Nu suntem predestinaţi să atingem vreun ţel şi n-avem de răspuns în faţa nici unei alte forţe în afară

de a noastră proprie. Nu înţelepciunea bazată pe pietate ne va salva, ci doar cea bazată pe înţelegerea noastră de către noi înşine. Din cer nu ne va veni nici o izbăvire şi nici o a doua şansă. N-avem decât o singură planetă şi un singur sens de descoperit. Pentru a face acest pas în călătoria noastră, pentru a înţelege condiţia umană, avem nevoie de o definiţie mult mai largă a istoriei decât cea folosită de obicei.

2

Rezolvarea enigmei speciei umane

Pentru a înţelege condiţia umană trebuie să îmbinăm evoluţia biologică a speciei cu circumstanţele care au dus la preistoria ei. Sarcina de a înţelege omenirea e prea importantă şi prea copleşitoare pentru a o lăsa numai în seama disciplinelor umaniste. Numeroasele lor ramuri, de la filozofie şi drept la istorie şi arte, au tot descris caracteristicile naturii umane în permutări nesfârşite; şi, chiar dacă au făcut-o în mod genial şi cu detalii subtile, n-au explicat de ce avem această natură specială şi nu alta dintre nenumăratele naturi imaginabile. În acest înţeles, disciplinele umaniste n-au reuşit să dobândească şi nici nu vor dobândi vreodată o înţelegere deplină a sensului existenţei speciei noastre.

Prin urmare, care ar fi răspunsul nostru cel mai bun la întrebarea ce suntem? Cheia marii enigme se află în circumstanţele şi procesele care au creat specia noastră. Condiţia umană este un produs al istoriei, nu doar al celor şase milenii de civilizaţie, ci mergând mult mai departe înapoi în timp, prin sute de milenii. Pentru a găsi răspunsul complet la acest mister, evoluţia biologică şi culturală trebuie să fie cercetată în întregime, în unitatea ei neîntreruptă. Când privim întregul ei parcurs, istoria omenirii devine cheia înţelegerii care explică cum şi de ce a apărut şi a supravieţuit specia noastră.

Majoritatea oamenilor preferă să interpreteze istoria ca pe desfăşurarea unui proiect supranatural al unui autor căruia îi datorăm supunere. Dar această interpretare comodă a devenit mai greu de acceptat pe măsură ce cunoaşterea lumii reale s-a extins. În special cunoaşterea ştiinţifică, măsurată după numărul de savanţi şi reviste ştiinţifice, s-a dublat la fiecare zece sau douăzeci de ani în ultimul secol. În explicaţiile tradiţionale ale trecutului, poveştile religioase despre creaţie au fost alăturate disciplinelor umaniste pentru a conferi sens existenţei speciei noastre. A sosit momentul să vedem ce-ar putea să ofere ştiinţa disciplinelor umaniste şi disciplinele umaniste ştiinţei, în căutarea comună a unui răspuns, mai bine fundamentat decât cele precedente, la marea enigmă a existenţei noastre.

Pentru început, biologii au aflat că originea biologică a comportamentului social avansat la fiinţele umane este aceeaşi ca şi în cazul altor specii din lumea animală. Folosind studii comparative despre mii de specii animale, de la insecte la mamifere, am ajuns la concluzia că cele mai complexe societăţi au apărut prin eusocialitate, care înseamnă, aproximativ, condiţie socială „reală“. Prin definiţie, membrii unui grup eusocial îşi cresc copiii prin cooperarea mai multor generaţii. Ei realizează şi o diviziune a muncii prin renunţarea, cel puţin parţială, a unora dintre membri la reproducere, pentru a spori „succesul reproductiv“ al altora.

Eusocialitatea se dovedeşte o ciudăţenie în două feluri. Unul este raritatea ei extremă. Din sutele de mii de linii evolutive ale animalelor de uscat, în ultimii 400 de milioane de ani, această trăsătură, atât cât o putem determina, a apărut numai de nouăsprezece ori, dispersată la insecte, crustacee şi rozătoare subterane. Numărul creşte la douăzeci, dacă includem fiinţele umane. Probabil că numărul e subestimat, poate chiar flagrant, din cauza unor erori de eşantionare. Totuşi, putem fi siguri că numărul apariţiilor de eusocialităţi a fost, relativ vorbind, foarte mic.

Mai mult, speciile eusociale cunoscute au apărut foarte târziu în istoria vieţii pe Pământ. Ele par să nu fi existat deloc în timpul marii diversificări a insectelor din paleozoic, între 350 şi 250 de milioane de ani înainte de zilele noastre, perioadă în care varietatea insectelor s-a apropiat de cea din prezent. Şi nu există încă vreo dovadă că speciile eusociale au trăit în mezozoic până la apariţia primelor termite şi furnici, între 200 şi 150 de milioane de ani în urmă. Oamenii Homo au apărut abia foarte recent, după

zeci de milioane de ani de evoluţie în rândul primatelor din Lumea Veche.

Odată atins, comportamentul social înaintat la nivel eusocial a fost un mare succes ecologic. Din cele nouăsprezece linii independente cunoscute la animale, doar două de la insecte – furnici şi termite – domină global toate nevertebratele de pe uscat. Deşi reprezintă mai puţin de 20 000 dintr-un milion de specii de insecte cunoscute, furnicile şi termitele formează mai mult de jumătate din greutatea corporală a insectelor din lume.

Istoria eusocialităţii ridică o întrebare: de ce, având în vedere avantajul enorm pe care-l conferă, este atât de rară această formă de comportament social şi de ce apare atât de târziu? Răspunsul pare să fie secvenţa specială

de schimbări preliminare în evoluţie ce trebuie să aibă loc înainte ca pasul final către eusocialitate să poată fi făcut. La toate speciile eusociale analizate până azi, pasul final înainte de eusocialitate este construcţia unui

cuib apărat, punct de pornire pentru expediţiile de căutare a hranei şi loc în care puii cresc până la maturitate. Constructorii cuibului iniţial pot fi o femelă singură, o pereche reproducătoare sau un grup mic şi slab organizat.

Când acest pas preliminar este realizat, tot ce mai rămâne de făcut pentru a crea o colonie eusocială este ca părinţii şi progenitura lor să rămână în cuib şi să coopereze pentru creşterea generaţiilor ulterioare de pui. Aceste adunări primitive se împart apoi cu uşurinţă în căutători de hrană gata să-şi asume riscuri şi părinţi sau dădace opuşi riscului.

Ce a împins o singură linie de primate la nivelul neobişnuit al eusocialităţii? Paleontologii au descoperit că circumstanţele au fost modeste. Cu aproape două milioane de ani în urmă, una dintre speciile de australopiteci din Africa, iniţial vegetariană, a început să-şi schimbe dieta, bazându-se mult mai mult pe carne. Dar obţinerea acestui tip de hrană – cu mare aport energetic, dar dispersat pe o arie largă – nu era avantajoasă în cadrul unor grupuri alcătuite din adulţi şi pui deopotrivă, având slaba organizare a turmelor de cimpanzei şi bonobo din zilele noastre. Era mai eficient să se stabilească într-o tabără (altfel zis, cuib) şi să trimită vânători care să aducă acasă carnea, fie ea pradă ucisă sau leşuri găsite, pentru a o împărţi cu ceilalţi. În schimb, tabăra vânătorilor era apărată, iar puii lor erau crescuţi acolo.

Din studierea oamenilor moderni, inclusiv a vânătorilor-culegători, a căror viaţă e atât de grăitoare pentru originile omului, psihologii sociali au dedus că evoluţia mentală a început odată cu vânătoarea şi organizarea taberelor. Relaţiile individuale, puse în mişcare deopotrivă de competiţia şi cooperarea membrilor, au căpătat importanţă sporită. Procesul cerea necontenit dinamism şi efort, depăşind cu mult în intensitate orice experienţe similare ale grupurilor slab organizate rătăcind pe arii întinse din majoritatea societăţilor animale. Presupunea o memorie suficient de bună

pentru a stabili intenţiile celorlalţi membri, ca şi pentru a le prevedea reacţiile de la un moment la altul, şi, lucru de importanţă capitală, presupunea aptitudinea de a construi şi de a repeta în minte scenarii concurente ale interacţiunilor viitoare.

Inteligenţa socială a hominizilor stabiliţi în tabere a evoluat ca un soi de neîntreruptă partidă de şah. Astăzi, la capătul acestui proces de evoluţie, imensele bănci de date ale memoriei noastre sunt activate cu uşurinţă pentru a uni trecut, prezent şi viitor. Ele ne permit să evaluăm ce şanse şi consecinţe au alianţele, legăturile, contactele sexuale, rivalităţile, dominaţia,

decepţiile, loialităţile şi trădările. Ne face instinctiv o enormă plăcere să

spunem întruna poveşti despre alţii, să-i distribuim ca actori pe scena noastră interioară. Cele mai bune trec în artă, în teoria politică şi în alte activităţi de rang superior pe care le-am numit discipline umaniste.

Ultima parte a îndelungatei poveşti a creaţiei a început în mod evident cu primitivul Homo habilis (sau cu o specie înrudită) în urmă cu două milioane de ani. Înainte de Homo habilis hominizii erau animale. În mare parte vegetarieni, aveau trupuri similare cu ale oamenilor, dar capacitatea lor craniană rămăsese de mărimea celei a cimpanzeilor, sub 500 cm3. Începând cu perioada lui Homo habilis, capacitatea a crescut brusc la 680 cm3 la Homo habilis, la 900 cm3 la Homo erectus şi la aproximativ 1 400 cm3 la Homo sapiens. Creşterea dimensiunii creierului uman a fost unul dintre cele mai rapide episoade de evoluţie a ţesuturilor complexe din istoria vieţii pe Pământ.

Dar identificarea neobişnuitei cooperări între primate nu e de ajuns ca să

dea seamă de întregul potenţial pe care capacitatea sporită a creierului îl conferă oamenilor moderni. Biologii evoluţionişti au pornit în căutarea

„marelui maestru“ al evoluţiei sociale avansate, combinaţia de forţe şi circumstanţe naturale care le-a hărăzit o longevitate mai mare şi o mai bună