şi-au modificat deja codul genetic pentru a-şi schimba caracteristicile biologice? Poate şi-au mărit capacitatea memoriei personale şi au dezvoltat noi emoţii, diminuându-le pe cele vechi şi dobândind astfel o creativitate infinită în ştiinţă şi arte?

Nu cred aşa ceva. Nici oamenii nu vor face altceva decât să corecteze genele mutante care provoacă boli. Cred că nu e necesar pentru supravieţuirea noastră ca specie să remodelăm creierul uman şi sistemul senzorial, şi într-un sens esenţial ar fi un fel de sinucidere. După ce a făcut disponibilă toată informaţia culturală apăsând doar pe câteva clape, după ce a construit roboţi care pot să gândească şi să facă lucrurile mai bine decât noi – ambele în plină desfăşurare –, ce-i rămâne de făcut umanităţii? Există

un singur răspuns aici: vom alege să păstrăm această minte umană extrem de dezordonată, contradictorie, plină de conflicte interioare, infinit de creativă, aşa cum există acum. Ea este adevărata Creaţie, darul care ni s-a dat încă pe când nici nu ştiam ce este sau ce înseamnă, înainte de apariţia tiparului şi a călătoriilor în spaţiu. Vom fi nişte conservatori ai existenţei şi vom alege să nu inventăm un nou fel de minte, altoit pe cea veche sau înlocuind de tot mintea noastră slabă şi bântuită de vise excentrice. Mi se

pare reconfortant să cred că extratereştrii deştepţi, oriunde ar fi ei, au raţionat la fel.

În fine, dacă ar şti despre existenţa Pământului, ar alege oare extratereştrii să-l colonizeze? Teoretic, poate că li s-a părut posibil şi mulţi dintre ei s-or fi gândit la asta în decursul ultimelor milioane sau sute de milioane de ani. Să presupunem că o specie invadatoare de extratereştri ar fi apărut undeva în vecinătatea galaxiei noastre, cândva după era paleozoică a Pământului. Ca şi specia noastră, ea a fost de la bun început obsedată de dorinţa de a invada toate lumile locuibile la care putea ajunge. Imaginaţi-vă

că dorinţa ei de Lebensraum4 cosmic a început în urmă cu un o sută

milioane de ani, într-o galaxie deja bătrână. Mai imaginaţi-vă (în mod rezonabil) că a durat zece milenii de la lansare până la atingerea primei planete locuibile; iar de acolo, cu tehnologie perfecţionată, coloniştii au mai dedicat încă zece milenii pentru a lansa o armadă suficientă pentru a ocupa încă zece planete. Continuând să crească exponenţial, hegemonii ar fi colonizat deja până acum majoritatea galaxiei.

4. Spaţiu vital (germ.), teritoriu de care un grup, stat sau naţiune crede că are nevoie pentru propria dezvoltare. (N. t.)

Vă mai dau două motive pentru care cuceririle galactice n-au avut loc, sau nici măcar n-au început, şi de ce mica noastră planetă n-a fost colonizată şi nici nu va fi vreodată. Există o mică şansă ca Pământul să fi fost vizitat, sau să fie vizitat într-un viitor îndepărtat, de sonde robot sterile, dar ele nu vor fi însoţite de creatorii lor organici. Toţi extratereştrii au un punct vulnerabil fatal. Aproape cu certitudine, corpurile lor ar purta microbiomi, ecosisteme întregi de microorganisme simbiotice comparabile cu cele de care corpurile noastre au nevoie zi de zi pentru a exista.

Coloniştii extratereştri ar fi siliţi să aducă plante recoltabile, echivalente ale algelor, sau alte organisme purtătoare de energie, sau măcar nişte organisme sintetice care să le asigure hrana. Ar presupune în mod corect că orice specie autohtonă de animal, plantă, ciupercă sau microorganism de pe Pământ le-ar fi fatală lor şi organismele lor simbiotice. Explicaţia este că

cele două lumi vii, a lor şi a noastră, au origini, mecanisme moleculare şi îndelungate căi de evoluţie diferite, care au dus în final la formele de viaţă

intrate în contact prin colonizare. Ecosistemele şi speciile din lumea extraterestră ar fi complet incompatibile cu ale noastre.

Rezultatul ar fi o ciocnire violentă între trenurile noastre biologice. Primii care ar pieri ar fi coloniştii extratereştri. Locuitorii Pământului – noi,

împreună cu fauna şi flora la care suntem atât de splendid adaptaţi – ar fi afectaţi foarte puţin şi numai parţial. Ciocnirea dintre lumile noastre n-ar fi similară cu schimbul existent de specii de plante şi animale dintre Australia şi Africa, sau dintre America de Nord şi cea de Sud. E adevărat că, în ultima vreme, ecosistemele indigene au suferit un impact considerabil din pricina schimburilor intercontinentale generate de specia noastră. Multe specii colonizatoare se infiltrează ca specie invazivă, mai ales în habitatele perturbate de oameni. Unele reuşesc chiar să înghesuie până la extincţie speciile autohtone. Dar asta nici nu se compară cu incompatibilitatea malignă care i-ar osândi pe coloniştii interplanetari. Pentru a coloniza o planetă locuibilă, extratereştrii ar trebui mai întâi să distrugă toate formele ei de viaţă, până la ultimul microb. Aşa că mai bine stau acasă, cel puţin pentru alte câteva miliarde de ani.

Asta mă aduce la al doilea motiv pentru care mica noastră planetă fragilă

nu trebuie să se teamă de extratereştri. Nişte extratereştri suficient de inteligenţi pentru a explora spaţiul ar înţelege cu siguranţă riscul letal şi sălbăticia inerente unei colonizări biologice. Ar ajunge la concluzia, la care noi încă n-am ajuns, că pentru a evita extincţia sau întoarcerea la condiţii insuportabile pe planeta lor natală trebuie să ajungă mai întâi la sustenabilitate şi sisteme politice stabile, şi asta cu mult înainte de călătoria în afara sistemului lor stelar. Ar putea alege să exploreze alte planete cu forme de viaţă – în mod discret, cu ajutorul roboţilor –, dar n-ar recurge la invazii. N-ar avea nici un motiv, cu excepţia cazului în care planeta lor natală ar fi pe cale să fie distrusă. Dar dacă au ajuns la capacitatea de a călători între sistemele stelare, ar fi în stare să evite şi distrugerea planetei.

Există astăzi printre noi destui entuziaşti ai spaţiului cosmic care cred că

umanitatea va emigra pe altă planetă după ce va fi epuizat resursele Terrei.

Ar trebui să ia aminte la ceea ce cred că este un principiu universal, deopotrivă pentru noi şi pentru toţi extratereştrii: toate speciile au o singură

planetă locuibilă, şi prin urmare o singură şansă de imortalitate pentru specia lor.

11

Năruirea biodiversităţii

Gândiţi-vă la biodiversitate, la varietatea vieţii pe planeta noastră, ca la o dilemă înfăşurată într-un paradox. Paradoxul este următoarea contradicţie: pe măsură ce omenirea distruge mai multe specii, oamenii de ştiinţă

descoperă şi ei mai multe specii. Însă, aidoma conchistadorilor care au topit aurul incaşilor, îşi dă seama şi ea că se va ajunge la fundul sacului, şi încă

foarte repede. Înţelegerea acestui lucru creează dilema: să oprim distrugerea de dragul generaţiilor următoare, sau dimpotrivă, să continuăm să

modificăm planeta pentru a răspunde nevoilor noastre imediate? Dacă

alegem ultima cale, planeta Pământ va intra nesăbuit şi fără cale de întoarcere într-o nouă eră a istoriei, pe care unii o numesc Antropocen, o eră

numai a noastră, pentru noi şi centrată exclusiv pe specia noastră, restul formelor de viaţă devenind auxiliare. Prefer să numesc acest viitor nefericit Eremocen, Era Singurătăţii.

Savanţii împart biodiversitatea (reţineţi, mă refer la toate celelalte forme de viaţă) pe trei niveluri. La vârf se află ecosistemele, de exemplu, poienile, lacurile şi recifele de coral. Mai jos se află speciile care formează fiecare ecosistem. Iar la bază se află genele care dictează trăsăturile distincte ale fiecărei specii.

O unitate de măsură potrivită a biodiversităţii este numărul de specii. În 1758, când a pus bazele clasificării oficiale taxonomice pe care o folosim şi astăzi, Carl Linnaeus cunoştea circa 20 000 de specii din întreaga lume.

Credea că el, studenţii şi ajutoarele lui vor reuşi să identifice majoritatea faunei şi florei. În 2009, conform cifrelor studiului Resurselor Biologice din Australia, numărul atinsese 1,9 milioane. În 2013 era probabil de 2

milioane. Suntem totuşi la începutul călătoriei lui Linnaeus. Nu cunoaştem nici măcar ordinul de mărime al numărului real din natură. Dacă adăugăm nevertebratele, fungii şi microorganismele încă nedescoperite, estimările variază enorm, e posibil să avem între cinci milioane şi o sută de milioane de specii.

Pe scurt, Pământul este o planetă foarte puţin cunoscută. Ritmul de înregistrare a biodiversităţii a rămas destul de lent. Noi specii au inundat laboratoarele şi muzeele de pretutindeni, dar sunt identificate şi numite întrun ritm de numai 20 000 pe an. (Eu însumi am descris în viaţa mea circa 450 de specii noi de furnici din toată lumea.) În acest ritm, şi dacă luăm estimarea minimă de cinci milioane de specii rămase neclasificate, sarcina va fi dusă la bun sfârşit înainte de jumătatea secolului XXIII. Înaintarea aceasta în pas de melc e o ruşine pentru ştiinţele biologice, şi ea se sprijină

pe concepţia greşită că taxonomia e o parte complet demodată a biologiei.

Drept urmare, această disciplină vitală a fost în mare parte eliminată din lumea academică şi exilată în muzeele de istorie a naturii, şi ele sărace şi nevoite să-şi restrângă programele de cercetare.

Explorarea biodiversităţii are puţini prieteni în lumea corporatistă şi în cea medicală. E o mare greşeală, iar cine are de pierdut aici e ştiinţa.

Taxonomiştii fac mult mai mult decât să numească specii. Ei sunt totodată

şi experţii şi cercetătorii principali ai organismelor în care s-au specializat.

La ei trebuie să apelăm pentru majoritatea informaţiilor despre viaţa speciilor, altele decât cea umană, inclusiv grupurile care domină lumea, cum ar fi nematodele, căpuşele, insectele, păianjenii, copepodele, algele, ierburile şi compozeele de care în cele din urmă depinde viaţa noastră.

Fauna şi flora unui ecosistem sunt mai mult decât o simplă colecţie de specii. Ele formează un sistem de interacţiuni complexe, în care extincţia oricărei specii poate avea, în anumite condiţii, repercusiuni profunde asupra întregului. Este un adevăr incomod al ştiinţelor mediului că nici un ecosistem aflat sub presiune umană nu este sustenabil pe termen lung fără a cunoaşte toate speciile ce-l compun, care de obicei sunt de ordinul miilor sau chiar mai numeroase. Cunoştinţele aduse de taxonomie şi de studiile biologice care depind de ea sunt la fel de necesare pentru ecologie ca anatomia şi fiziologia pentru medicină.

Fără ele, savanţii se pot înşela cu uşurinţă asupra speciilor „cruciale“, de care depinde viaţa ecosistemului. Specia crucială cu cea mai mare influenţă

din lume demonstrată până acum pare să fie vidra de mare, verişoară de dimensiunea unei pisici a nevăstuicilor ce trăiesc de-a lungul coastei, din Alaska până în California de Sud. Cum blana lor somptuoasă era la mare preţ, specia a fost vânată până a ajuns pe cale de dispariţie la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu efecte ecologice catastrofale. Pădurea de alge brune, o masă densă de vegetaţie ancorată pe fundul mării şi urcând până la

suprafaţă, adăpostea un mare număr de specii marine de adâncime mică, slujind drept creşă altor specii din adâncuri. A dispărut şi ea în mare parte.

Cauza: vidrele de mare se hrănesc masiv cu arici de mare, iar hrana principală a acestor nevertebrate cu spini sunt algele brune. Când vidrele de mare au dispărut, populaţia de arici de mare a explodat, şi mari zone de pe fundul oceanului au ajuns să arate ca un deşert, sterpe şi pline cu arici de mare. Când populaţiile de vidre de mare au început să fie protejate şi să

prospere din nou, numărul aricilor a scăzut, iar pădurile de alge brune au crescut la loc.

Cum putem avea grijă de speciile care alcătuiesc mediul de viaţă al Pământului, dacă nici măcar nu le cunoaştem încă în marea lor majoritate?

Biologii conservaţionişti sunt de acord că foarte multe specii vor dispărea înainte de a fi descoperite. Chiar şi din punct de vedere strict economic, pierderile generate de extincţie vor fi enorme. Cercetarea unui mic număr de specii sălbatice a dus la progrese majore în calitatea vieţii oamenilor: produse farmaceutice din belşug, noi biotehnologii şi progres în agricultură.

Dacă n-ar exista anumiţi fungi, n-ar exista antibiotice. Fără plante sălbatice cu tulpini, fructe şi seminţe comestibile pentru cultivare selectivă, n-ar exista nici oraşe, nici civilizaţie. Dacă n-ar exista lupi, n-ar exista nici câini.

Dacă n-ar exista păsări sălbatice, n-ar exista nici găini. Dacă n-ar exista cai şi camelide, n-am putea transporta bunuri pe uscat decât în vehicule trase de oameni sau în spinare. Dacă n-ar exista păduri care să purifice apa şi s-o elibereze treptat, n-am avea agricultură, sau doar recolte mai puţin productive de pe terenuri aride. Dacă n-ar exista vegetaţie sălbatică şi fitoplancton, n-ar exista suficient aer de respirat. În sfârşit, fără natură n-ar exista nici oameni.

Pe scurt, impactul oamenilor asupra biodiversităţii e un atac asupra noastră. E ca acţiunea unui tanc monstruos, iraţional, alimentat chiar de biomasa vieţii pe care o distruge. Agenţii de distrugere pot fi rezumaţi în acronimul HIPPO, importanţa relativă a agenţilor scăzând de la stânga la dreapta cam în toată lumea: