Dar tot nu ating – nu pot – păianjenii mari agăţaţi de pânzele lor.

Acest tip de repulsie se transformă uneori la oameni în adevărate fobii, însoţite de panică, greaţă şi incapacitatea de a gândi raţional despre obiectul în cauză. Dar fiindcă am mărturisit o aversiune moderată nejustificată, o să

admit şi singura fobie adevărată pe care o posed. Nu suport şi nu voi tolera în nici o situaţie imaginabilă să am braţele imobilizate şi faţa acoperită. Îmi amintesc foarte precis când a debutat reacţia mea. Când aveam opt ani, în anul cu păianjenul, am avut o operaţie la ochi care m-a înspăimântat. Am

fost anesteziat ca în secolul al XIX-lea, culcat pe masa de operaţie fără nici o explicaţie, sau cel puţin nu-mi amintesc eu de vreuna, cu braţele imobilizate şi o cârpă pusă pe faţă prin care picura eterul. Ţipam şi mă

zbăteam. Probabil ceva din adâncul meu a spus: Aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată! Trăiesc şi astăzi un scenariu închipuit menit să „testeze“

fobia. Sunt ameninţat cu arma de un tâlhar imaginar, care-mi spune că are de gând să mă lege şi să-mi pună un sac în cap. Răspunsul meu la acest scenariu, care cred că ar fi acelaşi şi în condiţii reale, este: „În nici un caz!

N-ai decât să mă împuşti.“ Mai bine mor decât să fiu legat şi să mi se pună

un sac în cap.

Fobiile au nevoie de terapie îndelungată pentru a fi vindecate. Dar pot să

apară în urma unei singure experienţe, aşa cum eu, dar şi mulţi alţii, ştiu din proprie experienţă. Ca să dăm încă un exemplu, numai apariţia neaşteptată a unei vieţuitoare zvârcolindu-se pe pământ e suficientă pentru ca unii oameni să capete o fobie a şerpilor.

Cum ar putea un astfel de exces în cursul învăţării să confere un avantaj?

Indiciul se află în chiar obiectele fobiilor, în cea mai mare parte păianjeni, şerpi, lupi, ape curgătoare, spaţii închise şi mulţimi de oameni necunoscuţi.

Ele se numără printre primejdiile vechi ce i-au asaltat pe hominizi şi pe primii vânători-culegători, vreme de câteva milioane de ani. Strămoşii noştri îndepărtaţi înfruntau regulat moartea sau accidentele când vânau prea aproape de buza prăpastiei, când călcau din neatenţie pe un şarpe veninos sau când dădeau peste cercetaşii unui trib rival. Era mai sigur să înveţe rapid, să-şi amintească întâmplarea mult timp şi în chip viu şi să acţioneze decisiv, fără a apela la analiză raţională.

În schimb, astăzi, printre cauzele principale ale mortalităţii se numără

automobilele, cuţitele, armele de foc şi consumul excesiv de sare şi de zahăr. Dar nu s-a dezvoltat nici o tendinţă înnăscută de a le evita. Motivul cel mai probabil este lipsa timpului necesar pentru ca evoluţia să le întipărească în creierul nostru.

Fobiile reprezintă un comportament extrem, dar toate comportamentele dobândite prin învăţare condiţionată şi-au dovedit valoarea adaptivă în preistoria speciei umane şi fac parte din instinctul uman. Cele mai multe sunt însă transmise cultural de la o generaţie la alta. Toate comportamentele sociale umane se bazează pe învăţarea condiţionată, dar intensitatea influenţei diferă de la caz la caz, ca rezultat al evoluţiei prin selecţie naturală. De exemplu, fiinţele umane sunt bârfitoare înnăscute. Ne plac

poveştile despre alţii şi nu ne mai săturăm de detaliile lor. Devorăm romane şi drame. Dar nu ne interesează deloc, sau prea puţin, poveştile despre animale, şi numai când au legătură cu poveştile despre noi. Câinii îşi iubesc stăpânii şi tânjesc să se întoarcă acasă, bufniţele meditează, şerpii se furişează, iar vulturilor le dă fiori libertatea din înaltul cerului.

Oamenii sunt făcuţi pentru muzică. Copiii simt aproape imediat fiorul şi extazul ei. Dar fiorul (şi aproape niciodată extazul) matematicii analitice se naşte mult mai lent şi mai târziu în viaţă, dacă se naşte. Muzica i-a folosit umanităţii la început ca mijloc de integrare în societate şi de intensificare a emoţiilor oamenilor, dar matematica analitică n-a făcut asta niciodată.

Oamenii de la începutul evoluţiei aveau capacitatea mentală de a elabora matematica analitică, dar nu şi cea de a o îndrăgi. Numai evoluţia prin selecţie naturală poate crea nevoia de iubire instinctuală solidă.

Forţa motrice a selecţiei naturale a direcţionat convergenţa evoluţiei culturale în societăţile din întreaga lume. O sinteză clasică a culturilor compilată din Dosarele Relaţiilor Umane în 1945 enumera şaizeci şi şapte de lucruri universal valabile, printre care (alese la întâmplare): sporturile atletice, împodobirea corpului, artele decorative, regulile de etichetă, ospeţele în familie, folclorul, riturile funerare, coafurile, tabuul incestului, regulile de moştenire, glumele şi înduplecarea fiinţelor supranaturale.

Ceea ce numim natură umană este suma emoţiilor noastre şi învăţarea condiţionată guvernată de aceste emoţii. Unii scriitori au încercat să

deconstruiască natura umană până la desfiinţare. Dar ea este reală, tangibilă, e un proces care există în structurile creierului. Decenii de cercetări au arătat că natura umană nu înseamnă genele care prescriu emoţiile şi învăţarea condiţionată. Şi nici lucrurile universal valabile, care sunt produsul ei suprem. Natura umană este ansamblul de regularităţi ereditare din dezvoltarea mentală care împinge evoluţia culturală într-o direcţie în dauna altora, conectând astfel genele şi cultura în creierul fiecărui om.

Printre cele mai semnificative influenţe ereditare se numără selecţia habitatului în care oamenii preferă să trăiască. Adulţii sunt atraşi de acelaşi gen de mediu în care au crescut şi s-au format. Pentru ei, munţii, malul mării, câmpia şi chiar deşertul asigură habitatul care oferă cel mai mare confort şi familiaritate. Crescut în apropiere de Golful Mexic, eu prefer un teren plat care coboară către mare.

Dar, la o scară mai mică a acestor peisaje, experimentele de laborator au dat rezultate diferite în cazul copiilor încă neintegraţi în cultură. Voluntari

din câteva ţări cu culturi foarte diferite au fost solicitaţi să evalueze fotografii cu habitate variate unde îşi închipuie că ar putea locui. Variantele din care puteau alege mergeau de la păduri dese la deşert, trecând prin alte ecosisteme. Opţiunea preferată depindea de trei factori: un punct de observaţie ideal aflat pe o înălţime, priveliştea unui parc cu pajişti, copaci şi dumbrăvi şi apropierea de apă, fie ea râu, iaz, lac sau ocean.

Acest arhetip se întâmplă să fie asemănător cu savanele reale din Africa, unde hominizii şi strămoşii noştri timpurii au evoluat timp de milioane de ani. E oare posibil ca preferinţa pentru mediu a speciei să rămână ca un reziduu al învăţării condiţionate? „Ipoteza savanei africane“, cum se numeşte, nu e o ipoteză apărută din senin. Toate speciile de animale mobile, de la cea mai măruntă insectă până la elefanţi şi lei, aleg instinctiv habitate la care sunt cel mai bine adaptate. Dacă n-ar face-o, ar avea mai puţine şanse să găsească un partener, sau hrana de care depinde supravieţuirea lor, sau mijloacele de a evita paraziţii şi prădătorii necunoscuţi.

În prezent, populaţiile umane din toată lumea dau năvală în oraşele mari.

Dacă au noroc, au o viaţă mai bună prin acces facil la magazine, şcoli şi centre medicale. Au şi şanse mai multe de a câştiga mai bine pentru a se întreţine împreună cu familiile lor. Dar dacă li s-ar oferi posibilitatea de a alege liber, toate celelalte condiţii rămânând aceleaşi, chiar ar prefera oraşele mari şi periferiile lor ca habitat? Dată fiind presiunea dinamismului intens al ecologiei urbane şi a mediului de artefacte, e imposibil de răspuns.

Deci pentru a afla ce preferă de fapt oamenii şi ce aleg când li se oferă

libertatea alegerii, e mai bine să-i întrebăm pe cei cu foarte mulţi bani. După

cum vă vor spune arhitecţii peisagişti şi agenţii imobiliari de lux, bogaţii preferă locuinţe situate pe un deal cu vedere către o zonă verde lângă o apă.

Nici una dintre aceste calităţi n-are valoare practică, dar oamenii cu posibilităţi materiale vor plăti orice preţ pentru a le obţine.

Acum câţiva ani am fost invitat la cină de un prieten distins şi bogat, care întâmplător crede cu tărie că creierul nostru este o tabula rasa, neîmpovărat de instinct. Casa lui este un apartament la ultimul etaj cu vedere către Central Park în New York. Când am ieşit pe terasă, am observat că e înconjurată de mici copaci plantaţi în ghivece. Am privit în jos pentru a vedea în depărtare centrul plin de iarbă al parcului şi unul dintre lacurile lui artificiale. Am fost amândoi de acord că priveliştea e frumoasă. Oaspete fiind, m-am abţinut să-i pun întrebarea care mă măcina: Ce o face frumoasă?

13

Religia

Extazul, „o bucurie nemăsurată şi dulce“, cum l-a descris în jurnalul ei din 1563–1565 unul dintre marii mistici ai Spaniei, Sfânta Tereza de Ávila, poate fi atins în diferite feluri: prin muzică, religie sau droguri halucinogene care amplifică experienţa religioasă, ca ayahuasca în zona Amazonului.

Neurobiologii au identificat cel puţin o cauză a extazului prin muzică, eliberarea moleculei transmiţătoare de dopamină în corpul striat al creierului. Acelaşi sistem de recompensare biochimică mediază plăcerea legată de mâncare şi sex. Din faptul că muzica a apărut în epoca paleolitică

– au fost găsite fluiere din oase de pasăre şi fildeş cu o vechime de peste 30

000 ani – şi a continuat în toate societăţile de vânători-culegători din întreaga lume, putem trage concluzia rezonabilă că evoluţia ne-a programat creierul pentru o dragoste statornică faţă de muzică.

În aproape toate societăţile existente, de la cele de vânători-culegători la cele ale civilizaţiei urbane, există o relaţie strânsă între muzică şi religie.

Există oare şi gene ale religiozităţii care prescriu o mediere neuronală şi biochimică similară cu a muzicii? Da, după cum arată dovezile oferite de o disciplină relativ nouă, neuroştiinţa religiei. Metodele sale de investigare includ studii ale gemenilor care măsoară rolul variaţiei genetice şi studii ale drogurilor halucinogene care imită experienţa religioasă. Mai sunt folosite şi date despre impactul religiozităţii asupra leziunilor cerebrale şi a altor afecţiuni şi, nu în ultimul rând, traiectoria directă a evenimentelor neuronale urmărite prin imagistica creierului. Luate împreună, toate rezultatele de până acum ale neuroştiinţei religiei sugerează cu tărie că instinctul religios există.

Desigur, religia înseamnă mult mai mult decât originea ei biologică.

Istoria sa e la fel de veche sau aproape la fel de veche ca istoria umanităţii înseşi. Încercarea de a-i descifra misterele stă la baza filozofiei. În forma cea mai pură şi mai generală, religia îşi află expresia în teologie, întrebările ei centrale fiind existenţa lui Dumnezeu şi relaţia personală dintre Dumnezeu şi om. Oamenii profund religioşi vor să găsească o cale de a se

apropia de divinitate, dacă nu pentru a-i atinge literalmente trupul şi sângele transsubstanţiate în sens catolic, măcar pentru a primi îndrumare şi binefacere. Mulţi speră şi în viaţa de după moarte, în trecerea într-o lume astrală unde se vor alătura fericiţilor care au plecat înainte. Pe scurt, spiritualitatea teologică caută puntea dintre real şi supranatural. Visează la împărăţia lui Dumnezeu, unde sufletele morţilor pământeni trăiesc în continuare împreună pacea eternităţii.

Creierul e făcut pentru religie şi religia pentru creierul uman. În fiece clipă a vieţii conştiente a evlaviosului, credinţa joacă roluri multiple, majoritatea având un aport spiritual. Adepţii se contopesc într-o vastă

familie, o adunare metaforică de fraţi şi surori în care se pot încrede, care ascultă de o singură lege supremă şi cărora participarea le garantează

nemurirea.

Divinitatea se află deasupra profeţilor, preoţilor, imamilor, misticilor, liderilor de cult, preşedinţilor, împăraţilor, dictatorilor şi gloatei de muritori.

Zeul este un suprem şi veşnic mascul alfa, iar zeiţele femele alfa. Fiind supranaturală şi atotputernică, divinitatea poate săvârşi minuni ce depăşesc puterea de înţelegere a omului. De-a lungul preistoriei şi a celei mai mari părţi a istoriei, oamenii au avut nevoie de religie ca să-şi explice fenomenele din jurul lor. Ploile torenţiale şi inundaţiile, fulgerele care brăzdează cerul, moartea subită a unui copil – toate sunt provocate de zeitate. Zeul sau zeiţa reprezenta cauza în lanţul cauză–efect necesar pentru a rămâne întreg la minte. Iar căile zeului, deşi pline de înţeles pentru vieţile noastre, sunt un mister. Odată cu apariţia ştiinţei, tot mai multe fenomene naturale au început să fie înţelese ca efecte ale altor fenomene analizabile, iar explicaţiile supranaturale de tip cauză–efect au suferit un recul. Dar adânca, instinctiva chemare a religiei şi a ideologiilor de tip religios a rămas.

Marile religii sunt inspirate de credinţa într-o divinitate incoruptibilă, sau mai multe tipuri de zeităţi, care formează şi ele o familie atotputernică.