consumului pe cap de locuitor pe măsură ce economia mondială se dezvoltă.
În sfârşit, recoltarea fără oprelişti (O) e cel mai bine ilustrată prin declinul global al pescuitului unor specii de peşti pelagici cum ar fi tonul şi peştele-sabie. De la mijlocul anilor 1850 până în prezent pescuitul lor a scăzut cu 96–99%. Nu doar speciile sunt mai rare, ci şi peştii sunt în medie mai mici.
Desigur, la nivel mondial se depune un efort imens pentru a cartografia şi salva biodiversitatea. Programele Recensământul vieţii marine şi Enciclopedia vieţii au pus la dispoziţie pe internet aproape tot ce ştim despre speciile Terrei. Noi tehnologii ne ajută să descoperim noi specii şi să
le identificăm pe cele deja numite mai repede şi mai precis. Cea mai notabilă dintre ele este cea a codului de bare pentru identificarea speciilor prin citirea unor scurte secvenţe din ADN-ul extrem de variabil.
Organizaţiile de conservare mondiale: Conservation International, World Wildlife Fund–U.S.A. şi International Union for Conservation of Nature, alături de o mulţime de organizaţii guvernamentale şi private fac tot ce pot, adesea cu eforturi eroice, pentru a opri hemoragia biodiversităţii.
Ce s-a obţinut prin aceste eforturi? În 2010 o echipă de experţi formată
din membrii a 155 de grupuri de cercetare din toată lumea s-a adunat să
evalueze situaţia celor 25 780 de specii de vertebrate (mamifere, păsări, reptile, amfibieni şi peşti) din lista Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii cu specii pe cale de dispariţie. Au fost clasificate pe o scară, începând de la vulnerabil până la primejdie iminentă. O cincime din toate speciile erau ameninţate, circa 52 de specii în medie pe an coborând câte o treaptă către dispariţie. Ratele de dispariţie rămân de 100 până la 1000 de ori mai mari decât înainte de răspândirea omenirii pe tot globul. S-a estimat că eforturile de conservare întreprinse înainte de anul 2010, când a fost făcut acest studiu, au încetinit deteriorarea cu cel puţin o cincime din ce s-ar fi putut întâmpla în lipsa lor. Este un real progres, dar e încă foarte departe de a stabiliza mediul de viaţă al Terrei. Ce-am crede dacă ni s-ar spune că, prin eforturile susţinute ale medicinei (subfinanţate) în timpul unei pandemii, au murit doar 80% din pacienţi?
Ce a mai rămas din acest secol va fi sugrumat de impactul tot mai mare al oamenilor asupra mediului şi de scăderea biodiversităţii. Purtăm întreaga responsabilitate pentru scoaterea noastră şi a cât mai multor forme de viaţă
din acest blocaj, pentru a ajunge să avem o existenţă paradiziacă,
sustenabilă. Alegerea noastră va fi una profund morală. Înfăptuirea ei depinde de un nivel al cunoaşterii pe care încă nu-l avem şi de un simţ al decenţei pe care încă nu-l deţinem. Suntem singura specie care a înţeles realitatea lumii vii, care a văzut frumuseţea naturii şi a conferit valoare individualităţii. Numai noi cunoaştem valoarea compasiunii pentru cei din specia noastră. N-am putea-o extinde şi asupra lumii vii care ne-a dat naştere?
IV
IDOLII RAŢIUNII
Punctele intelectuale vulnerabile ale umanităţii identificate de Francis Bacon, în una dintre realizările de seamă ale Iluminismului timpuriu, pot fi acum redefinite cu ajutorul ştiinţei.
12
Instinctul
Scriitorul francez Jean Bruller (care semna cu pseudonimul Vercors) era pe calea cea bună când declara în romanul său din 1952 Animale denaturate: „Toate necazurile oamenilor îşi au rădăcina în faptul că nu ştim ce suntem şi nu cădem de acord cu privire la ce vrem să fim.“
În această parte a călătoriei propun să ne întoarcem la început şi să
încercăm să explicăm cu ajutorul biologiei generale ce e aşa de misterios în existenţa umană, după care vom vorbi mai pe larg despre cum poate fi dezlegat acest mister.
Mintea omului n-a evoluat într-o progresie ghidată din afară către raţiunea pură sau către împlinirea emoţională. Ea rămâne ce a fost dintotdeauna: un instrument de supravieţuire care angajează raţiunea şi emoţia în egală măsură. A apărut aşa cum este azi dintr-un labirint parcurs cu paşi mari şi mici, într-o secvenţă care e doar una din milioanele posibile.
Fiecare pas prin labirint a fost un accident al mutaţiei şi selecţiei naturale, care alegea configuraţia alternativă a genelor ce prescriu forma şi funcţia creierului şi a sistemului senzorial. Din accident în accident, genomul a ajuns la nivelul său actual. La ficare pas, evoluţia genomului ar fi putut devia lesne pe o cale sau alta, de aici şi adaptarea organismului la un creier sau un sistem senzorial diferit. Şansa de a ajunge în cele din urmă la nivelul uman ar fi scăzut considerabil la fiecare pas.
Conglomeratul de raţiune şi emoţie pe care-l numim natură umană a fost doar unul dintre rezultatele posibile – un produs generat independent, primul la care s-a ajuns din multele ce-ar fi putut să atingă un creier şi un sistem senzorial de nivel uman.
De aceea, imaginea noastră despre noi înşine ca specie a fost întotdeauna deformată de prejudecăţi şi neînţelegeri profunde, „idolii“ superstiţiei şi imposturii descrişi de Francis Bacon cu patru secole în urmă. Ei nu ne-au fost impuşi printr-un accident cultural, a spus marele filozof, ci de „natura generală a minţii“.
Şi aşa a fost dintotdeauna. Confuzii au existat din belşug. De exemplu, până prin anii 1970 specialiştii în ştiinţe sociale se orientau mai ales către ştiinţele umaniste. Poziţia lor prevalentă în privinţa comportamentului uman era că acesta şi-ar avea originea în mare parte, dacă nu chiar în întregime, în cultură, nu în biologie. Cei cu vederi extreme susţineau că nu există instinct sau natură umană. Spre sfârşitul secolului XX s-a virat către biologie.
Astăzi, se crede pe scară largă că există o componentă genetică importantă
în comportamentul uman. Instinctul şi natura umană sunt reale, deşi rămâne de văzut cât sunt de adânci sau de puternice.
Se pare că ambele poziţii sunt pe jumătate greşite şi pe jumătate corecte, cel puţin în latura lor extremă. Paradoxul creat, descris adesea ca o controversă natură–educaţie, poate fi rezolvat aplicându-i conceptul modern de instinct uman, cum se va vedea.
Instinctul la oameni este practic acelaşi ca la animale. Dar el nu e comportamentul determinat genetic, invariabil pe care-l prezintă cele mai multe specii animale. Un exemplu clasic, de manual, al acestuia din urmă
este apărarea teritorială de către peştele ghidrin, Gasterosteus aculeatus, care trăieşte şi în ape dulci, şi în mare în emisfera nordică. În perioada de împerechere, fiecare mascul jalonează un mic teritoriu pe care-l apără de alţi masculi. În acelaşi timp, abdomenul masculului devine roşu aprins.
Atacă orice alt peşte cu burta roşie, adică orice rival ghidrin care pătrunde pe teritoriul lui. De fapt, răspunsul e chiar mai simplu decât implică
sintagma „orice alt peşte“. Nici nu-i nevoie ca masculul să recunoască
imaginea completă a unui peşte real pentru a deveni activ. Creierul lui relativ mic e programat să reacţioneze doar la vederea unei burţi roşii. Când cercetătorii au decupat bucăţi de lemn în forme aproape rotunde şi în alte forme care nu semănau cu peştii şi au pictat pe ele o pată roşie, modelele au fost atacate cu aceeaşi vigoare.
La un moment dat, am ţinut în laborator şopârle Anolis din Indiile de Vest, pentru a le studia reacţiile teritoriale. Reptilele de mărimea unui deget se află din belşug în copaci şi tufişuri, unde atacă insecte, păianjeni şi alte animale nevertebrate mici. Un mascul adult îşi ameninţă rivalii prin coborârea unei cute de piele de la gât, numită guşă. Guşa are culori diferite după specii, de obicei o nuanţă de roşu, galben sau alb, masculii din aceeaşi specie reacţionând numai la culoarea respectivă. Am descoperit că aveam nevoie de un singur mascul, nu de doi, pentru a obţine etalarea guşei teritoriale. Nu trebuia decât să ţin o oglindă sprijinită de peretele terariului.
Masculul ocupant îşi arăta guşa propriei imagini în oglindă (se încheia cu remiză de fiecare dată).
Broaştele ţestoase ies din ouă îngropate în nisipul de pe malul mării de către mamele lor, care părăsesc apa numai în acest scop. Fiecare pui se dezgroapă singur şi se târăşte imediat în mare, unde îşi va petrece restul vieţii. Ceea ce atrage animalul nou-născut către mare nu sunt imaginile şi mirosurile marine caracteristice. Atracţia constă de fapt în lumina reflectată
de suprafaţa apei. Când cercetătorii au aprins o lumină şi mai strălucitoare în apropiere, broaştele ţestoase au mers către ea, chiar dacă lumina îi ducea în direcţia opusă mării.
Oamenii şi alte mamifere cu creier mare sunt şi ei ghidaţi de stimuli şi instincte-cheie, dar nu sunt la fel de rigizi sau lipsiţi de judecată ca animalele situate mai jos pe scară. În schimb, oamenii îndeosebi sunt dominaţi de ceea ce psihologii numesc învăţare condiţionată, în care ceea ce se moşteneşte este probabilitatea de a învăţa unul sau mai multe comportamente alternative din totalul celor posibile. Cele mai puternice comportamente care fac obiectul învăţării condiţionate sunt prezente la toate culturile, chiar atunci când par iraţionale şi există numeroase şanse de a face alte alegeri.
Sufăr de o formă moderată de arahnofobie. Am încercat de mai multe ori, fără succes, să ating un păianjen mare atârnat în plasa lui, chiar dacă ştiam că nu muşcă şi că oricum muşcătura nu era veninoasă. Am această teamă
nejustificată de la opt ani, când m-am speriat de mişcarea bruscă a unui păianjen mare de grădină, ţesător de pânză sferică, din genul Araneus. Mă
apropiasem să studiez mai îndeaproape monstrul (cum mi se părea mie), care atârna într-o linişte sinistră în centrul pânzei, şi m-a înspăimântat reacţia lui neaşteptată. Acum îi cunosc denumirea ştiinţifică şi ştiu o mulţime de lucruri despre natura lui, fireşte, căci am fost mulţi ani curatorul secţiei de entomologie la Muzeul de Zoologie Comparată de la Harvard.
