Părinţii fondatori ai Statelor Unite înţelegeau foarte bine riscul unui conflict religios tribal. George Washington observa: „Dintre toate animozităţile care au existat în cadrul omenirii, cele provocate de diferenţe de opinii în privinţa religiei par a fi cele mai îndârjite şi dezolante, şi ele
trebuie condamnate cel mai aprig.“ James Madison era şi el de acord, când nota: „Guvernul Statelor Unite nu este în nici o accepţiune fondat pe religia creştină.“ America a cam deviat puţin de atunci. A devenit aproape obligatoriu ca liderii politici să asigure electoratul că sunt credincioşi, chiar dacă mormonismul lui Mitt Romney pare ridicol pentru marea majoritate.
Preşedinţii ascultă adesea sfaturile unor consilieri creştini. Expresia „sub oblăduirea lui Dumnezeu“ a fost introdusă în Jurământul de credinţă în 1954, dar astăzi nici un candidat politic important n-ar îndrăzni să propună
înlăturarea ei.
Mulţi dintre scriitorii care abordează serios religia combină căutarea transcendentă a sensului cu apărarea tribalistă a miturilor creaţiei. Ei acceptă, sau se tem să nege, existenţa unei divinităţi personale. Văd în miturile creaţiei efortul omenirii de a comunica cu divinitatea, ca parte a căutării unei vieţi neviciate acum şi dincolo de moarte. Toţi, fără excepţie, sunt intelectuali dispuşi la compromisuri, printre care teologi liberali din şcoala lui Niebuhr, filozofi îndopaţi de ambiguitate exersată, admiratori literari ai lui C.S. Lewis, precum şi alţii, convinşi în urma unei reflecţii profunde că trebuie să Existe Ceva Acolo. Toţi tind să ignore preistoria şi evoluţia biologică a instinctului uman, deşi ambele pot să lumineze acest subiect foarte important.
Toţi cei dispuşi la compromisuri se confruntă cu o problemă insolubilă, pe care marele şi sfâşiatul filozof danez Søren Kierkegaard din secolul al XIX-lea o numea Paradoxul Absolut. El spunea că dogmele impuse credincioşilor nu sunt doar imposibile, ci şi de neînţeles, deci absurde.
Kierkegaard se referea mai ales la miezul mitului creaţiei din tradiţia creştină. „Absurd este faptul că adevărul etern a ajuns să existe, că
Dumnezeu a ajuns să existe, să se nască, să crească şi aşa mai departe, devenind la fel ca orice altă persoană, imposibil de diferenţiat de ea.“ Chiar dacă ar fi adevărat, e de neînţeles, continuă Kierkegaard, ca Dumnezeu întrupat în Cristos pentru a suferi să-i lase pe martiri să sufere cu adevărat.
Paradoxul Absolut îi sfâşie pe credincioşii tuturor religiilor care caută o soluţionare onestă a chestiunii trupului şi sufletului. E vorba despre incapacitatea de a concepe o divinitate atotcunoscătoare, care a creat 100 de miliarde de galaxii, dar care cunoaşte emoţii umane ca plăcerea, iubirea, generozitatea, răzbunarea şi o totală şi tulburătoare lipsă de preocupare faţă
de lucrurile oribile prin care trec pământenii sub conducerea divinităţii.
Explicaţiile de genul „Dumnezeu ne pune credinţa la încercare“ sau
„neştiute sunt căile Domnului“ nu ţin.
După cum a spus Carl Jung, unele probleme nu pot fi niciodată rezolvate, ci numai depăşite. Aşa trebuie să stea lucrurile şi în cazul Paradoxului Absolut. Nu există soluţie pentru că nu există nimic de rezolvat. Problema nu constă în natura sau chiar în existenţa lui Dumnezeu. Problema este originea biologică a existenţei umane şi natura minţii umane, şi ce anume ne-a făcut să devenim punctul culminant în evoluţia biosferei. Cea mai bună
soluţie pentru a trăi în lumea reală este să ne eliberăm de sub influenţa demonilor şi zeilor tribali.
14
Liberul-arbitru
Neurologii care studiază creierul uman menţionează rareori liberul-arbitru. Mulţi îl consideră un subiect mai potrivit pentru filozofi, cel puţin deocamdată. Ei par a spune: „Ne vom ocupa de el când vom fi pregătiţi şi vom avea timp.“ Între timp, atenţia le e îndreptată spre potirul ştiinţei, o privelişte mult mai strălucitoare şi mai realistă, baza fizică a conştiinţei din care face parte şi liberul-arbitru. Din tot ce urmăreşte ştiinţa, nimic nu e mai important pentru omenire decât să pună mâna pe fantoma gândirii conştiente. Toţi savanţii, filozofii şi credincioşii, fără excepţie, sunt de acord cu afirmaţia neurologului Gerald Edelman: „Conştiinţa este garantul tuturor lucrurilor pe care le considerăm umane şi preţioase. Pierderea ei o socotim echivalentă cu moartea, chiar dacă trupul dăinuie şi dă încă semne de viaţă.“
Baza fizică a conştiinţei nu va fi un fenomen uşor de înţeles. Creierul uman este cel mai complex dintre sistemele organice sau anorganice cunoscute din univers. Fiecare celulă nervoasă (neuron) din miliardele ce-i compun părţile funcţionale formează sinapse şi comunică în medie cu zece mii de alte celule, lansând mesaje de-a lungul propriului axon într-un cod digital individual de impulsuri transmise membranei. Creierul este organizat în regiuni, nuclee şi centre cu funcţiuni diferite. Părţile răspund diferit la hormoni şi stimuli proveniţi din afara creierului, în timp ce neuronii senzoriali şi motori din tot corpul comunică atât de strâns cu creierul, încât practic e ca şi cum ar face parte din el.
Jumătate din cele 20-25 000 de gene din întregul cod genetic uman participă într-un fel sau altul la determinarea sistemului creier–minte. Acest nivel de participare este urmarea celei mai rapide modificări în evoluţie cunoscute în sistemele organice avansate ale biosferei. Ea a presupus mai mult decât o dublare a creierului în trei milioane de ani, de la 600 cm3 la strămoşul preuman australopitec, la 900 cm3 la Homo habilis, şi până la circa 1400 cm3 la Homo sapiens modern .
Filozofii s-au străduit peste două mii de ani să explice conştiinţa. Fireşte, e meseria lor. Necunoscând biologia însă, e de înţeles că în general n-au reuşit să ajungă prea departe. Nu cred că sunt prea dur dacă spun că istoria filozofiei se poate reduce în cea mai mare parte la modele eşuate ale creierului. Câţiva neurofilozofi moderni, de pildă Patricia Churchland şi Daniel Dennett, au depus un efort admirabil de interpretare a descoperirilor din neuroştiinţe, pe măsură ce rezultatele studiilor au devenit disponibile. I-au ajutat şi pe alţii să înţeleagă, de exemplu, natura auxiliară a moralei şi gândirii raţionale. Alţii, mai ales cei cu înclinaţii poststructuraliste, sunt ceva mai retrograzi. Aceştia se îndoiesc că programul „reducţionist“ sau
„obiectivist“ al cercetătorilor care studiază creierul va reuşi vreodată să
explice esenţa conştiinţei. Potrivit lor, chiar dacă are o bază materială, subiectivitatea se află dincolo de posibilităţile ştiinţei. Pentru a-şi argumenta opinia, misterienii (cum sunt numiţi uneori) vorbesc despre qualia, sentimentele subtile, aproape imposibil de exprimat, pe care le trăim în legătură cu receptarea senzorială. De exemplu, cunoaştem „roşul“ din fizică, dar care sunt sentimentele profunde care ţin de „roşeaţă“? Aşadar, ce pot savanţii să ne spună în sens mai larg despre liberul- arbitru sau despre suflet, care, pentru gânditorii religioşi cel puţin, este inefabilul suprem?
Metoda celor mai sceptici filozofi este s-o ia de sus în jos, introspectiv, să
se gândească la cum gândim, apoi să adauge explicaţii sau să descopere motivele pentru care nu pot exista explicaţii. Ei descriu fenomenele şi oferă
exemple care te pun pe gânduri. Apoi ajung la concluzia că în mintea conştientă există ceva fundamental diferit de realitatea obişnuită. Orice ar fi acest ceva, e mai bine să fie lăsat în seama filozofilor şi poeţilor.
Neurologii, care au o abordare statornică de jos în sus, nu de sus în jos, nici nu vor să audă. Nu-şi fac iluzii despre dificultatea sarcinii şi înţeleg că
munţii nu sunt dotaţi cu scări rulante pentru visători. Sunt de acord cu Darwin că mintea e o fortăreaţă ce nu poate fi cucerită prin atac frontal. În schimb, sunt hotărâţi să pătrundă în ea forţându-i meterezele în mai multe locuri, făcând breşe ici şi colo şi, folosindu-se de ingeniozitate tehnică şi de forţă, reuşesc să intre şi să exploreze oriunde găsesc spaţiu de manevră.
Pentru a fi neurobiolog trebuie să ai credinţă. Cine ştie unde se pot ascunde conştiinţa şi liberul-arbitru, presupunând că există ca entităţi şi procese integrale? Poate îşi vor face apariţia treptat, metamorfozându-se din date ca un fluture din omidă, iar imaginea ne va ului, asemeni priveliştii de lângă Balboa pe oamenii din poemul lui Keats. Deocamdată, mai ales
datorită utilităţii lor în medicină, neuroştiinţele sunt bogate. Proiectele lor de cercetare cresc cu bugete de sute de milioane până la miliarde în fiecare an (în domeniul ştiinţei sunt numite Marile Ştiinţe). Prin acelaşi val de creştere au trecut cu succes cercetarea cancerului, călătoriile spaţiale şi fizica experimentală a particulelor.
La momentul când scriu aceste rânduri, neurologii au început ofensiva pe care Darwin o numea imposibilă şi care prevede un experiment intitulat Proiectul de Cartografiere a Activităţii Creierului, conceput de importante institute guvernamentale din Statele Unite, printre care National Institutes of Health şi National Science Foundation, în colaborare cu Allen Institute for Brain Science, şi însuşit de preşedintele Obama. Dacă va primi suficiente fonduri, programul va fi la fel de important ca Proiectul Genomului Uman, ambiţiosul ţel al biologiei finalizat în 2003. Ţinta acestuia este – nici mai mult, nici mai puţin – cartografierea activităţii fiecărui neuron în timp real. Mare parte a tehnologiei necesare va trebui creată în timpul desfăşurării proiectului.
Ţelul cel mai important al cartografierii creierului este conectarea tuturor proceselor gândirii – raţional şi emoţional, conştient, preconştient şi inconştient, în repaus şi în mişcare – cu un anumit loc fizic. Nu va fi uşor.
Muşcatul dintr-o lămâie, trântitul în pat, amintirea unui prieten dispărut sau priveliştea soarelui cufundându-se în mare la apus – toate implică o activitate masivă a neuronilor, atât de elaborată şi despre care ştim atât de puţin, încât nici nu ne-o putem imagina, cu atât mai puţin înregistra ca repertoriu de celule ce transmit impulsuri electrice.
Mulţi oameni de ştiinţă sunt sceptici în privinţa acestui proiect, dar asta nu e ceva nou. La fel s-a întâmplat cu Proiectul Genomului Uman şi cu majoritatea proiectelor de explorare a spaţiului de la NASA. Un stimulent în plus pentru a continua sunt aplicaţiile practice ale cartografierii pentru medicină, în special bazele celulare şi moleculare ale bolilor mintale şi descoperirea mutaţiilor dăunătoare încă înainte de apariţia simptomelor.
Presupunând că Proiectul de Cartografiere şi alte iniţiative similare sunt încununate de succes, cum ar putea ele rezolva enigma conştiinţei şi a liberului-arbitru? Sugerez că soluţia se va ivi relativ devreme în programul de cartografiere funcţională, nu ca o încununare la sfârşit, cu condiţia ca neurobiologia să fie în continuare socotită Mare Ştiinţă. Ca dovadă, avem marea cantitate de informaţii din studiile precedente despre creier deja arhivată, mai ales când e combinată cu principiile biologiei evoluţioniste.
Avem câteva motive să fim optimişti că soluţia va fi găsită devreme.
Primul este apariţia treptată a conştiinţei în timpul evoluţiei. Nivelul uman, extraordinar de înalt, n-a apărut brusc, ca lumina electrică aprinsă de un întrerupător. Creşterea treptată, dar rapidă a dimensiunii creierului, care s-a produs de la hominizii timpurii la Homo sapiens, sugerează că şi conştiinţa a evoluat pas cu pas, ca şi alte sisteme biologice complexe, de pildă, celula eucariotă, ochiul uman sau viaţa în colonii a insectelor.
Ar trebui apoi să putem urmări paşii care au dus la conştiinţa umană prin studiul speciilor animale care au parcurs o parte a drumului spre nivelul uman. Şoarecele a fost un model remarcabil în studiile de început ale cartografierii creierului şi va continua să producă rezultate. Această specie prezintă avantaje considerabile, printre care comoditatea creşterii în condiţii de laborator (pentru un mamifer) şi o bază puternică de studii genetice şi neurologice deja existentă. O abordare mai apropiată de succesiunea reală
poate fi obţinută şi prin adăugarea celor mai apropiate rude filogenetice ale umanităţii dintre primatele Lumii Vechi, de la lemur şi galago la începutul şirului, până la macac şi cimpanzeu la celălalt capăt. Comparaţia ar dezvălui ce circuite neuronale şi activităţi au fost atinse de speciile non-umane, când şi în ce ordine. Datele obţinute ar putea indica trăsăturile neurobiologice exclusiv umane, chiar în faza de început a studiului.
Al doilea punct de intrare pe tărâmul conştiinţei şi liberului-arbitru este identificarea fenomenelor emergente – entităţi şi procese care încep să
existe numai odată cu conectarea la entităţile şi procesele deja existente. Ele vor fi identificate, dacă rezultatele din studiile curente sugerează corect, în legăturile şi activitatea sincronizată a diferitelor părţi din sistemul senzorial şi din creier.
