Deocamdată, sistemul nervos poate fi imaginat ca un superorganism perfect organizat pe baza diviziunii muncii şi a specializării în societăţile de celule, în jurul cărora corpul joacă mai ales un rol de susţinere. Dacă vreţi, putem face o analogie cu regina furnică sau termită şi furnicarul ei de lucrătoare. Fiecare lucrătoare individuală e relativ stupidă. Ea e programată
să urmeze un instinct orb, needucat, care permite foarte puţină flexibilitate în aplicare. Programarea le forţează pe lucrătoare să se specializeze într-o singură sarcină, cel mult două, să schimbe programele într-o anumită
ordine, de regulă de la dădacă la constructor şi de la gardian la culegătoare, pe măsură ce îmbătrâneşte. În schimb, împreună lucrătoarele sunt geniale.
Se ocupă de toate sarcinile necesare simultan şi pot să-şi îndrepte grosul
eforturilor către combaterea primejdiilor mortale cum ar fi inundaţiile, foametea şi atacurile coloniilor inamice. Comparaţia n-ar trebui socotită
exagerată. Ceva asemănător a constituit o temă comună în literatura serioasă încă de la cartea clasică a lui Douglas Hofstadter din 1979, Gödel, Escher, Bach: Brilianta Ghirlandă Eternă5.
5. Douglas R. Hofstadter, Gödel, Escher, Bach: Brilianta Ghirlandă Eternă, traducere de Corina Tiron, Humanitas, Bucureşti, 2015. (N. t.)
Un avantaj suplimentar puternic este îngustimea registrului percepţiei umane. Văzul, auzul şi celelalte simţuri ne dau impresia că suntem conştienţi de aproape tot ce se întâmplă în jurul nostru în spaţiu şi timp.
Însă, aşa cum am accentuat mai devreme, suntem conştienţi numai de mici felii din spaţiu-timp şi încă şi mai puţin din câmpurile de energie în care existăm. Mintea conştientă este o hartă a lucrurilor pe care le conştientizăm, aflate doar la intersecţia părţilor din continuum pe care se întâmplă să le ocupăm. Ea ne permite să vedem şi să cunoaştem evenimentele care au cel mai mare efect asupra supravieţuirii noastre în lumea reală sau, mai exact, lumea reală în care au evoluat strămoşii noştri preumani. Înţelegerea informaţiei senzoriale şi a trecerii timpului înseamnă înţelegerea unei mari părţi a conştiinţei înseşi. Iar progresul în această direcţie se poate dovedi mai uşor decât credeam anterior.
Motivul final de optimism pe care aş dori să-l sugerez este necesitatea oamenilor de a sta la taifas. Minţile noastre constau din poveşti. În fiecare clipă din prezent, un val de informaţii din lumea reală se revarsă peste simţurile noastre. La limitarea serioasă a simţurilor, se adaugă faptul că
informaţia pe care o primesc depăşeşte cu mult ceea ce creierul nostru poate procesa. Ca să mărim această fracţiune, facem apel la poveşti despre evenimente din trecut, pentru a lămuri contextul şi semnificaţiile. Le comparăm cu trecutul nostru pentru a aplica deciziile luate în timp, bune sau rele. Apoi ne uităm înainte pentru a crea – nu doar pentru a ne aminti de această dată – scenarii rivale multiple. Acestea sunt comparate între ele prin suprimarea sau intensificarea efectului impus de centrele emoţionale excitate. Studii recente au arătat că centrele inconştiente ale creierului iau deciziile cu câteva secunde înainte ca decizia să ajungă la partea conştientă.
Viaţa mentală conştientă este construită în întregime din scenarii imaginate. Ea este o recapitulare permanentă a poveştilor trăite în trecut şi a poveştilor concurente inventate pentru viitor. Cele mai multe se conformează lumii reale actuale, atât cât poate fi ea procesată de bietele
noastre simţuri. Amintirile întâmplărilor trecute sunt repetate din plăcere, pentru exersare, pentru planificare sau diferite combinaţii ale celor trei.
Unele sunt alterate devenind abstracţiuni sau metafore, unităţile generice superioare care sporesc viteza şi eficienţa procesului conştient.
Cele mai multe activităţi conştiente conţin elemente de interacţiune socială. Suntem fascinaţi de istoriile şi reacţiile emoţionale ale celorlalţi.
Jucăm jocuri imaginare şi reale, bazate pe citirea intenţiilor şi răspunsul probabil al celorlalţi. Poveştile sofisticate de acest nivel necesită un creier mare, care adăposteşte bănci de memorie uriaşe. În lumea oamenilor, această capacitate a evoluat cu mult timp în urmă şi a înlesnit supravieţuirea.
Conştiinţa are o bază materială, să presupunem, dar putem oare afirma acelaşi lucru despre liberul-arbitru? Altfel spus, care dintre feluritele activităţi ale creierului s-ar putea smulge din maşinăria creierului pentru a crea scenarii şi a lua decizii proprii? Răspunsul este sinele, desigur. Şi ce este el? Unde se află? Sinele nu poate exista ca o fiinţă paranormală care ar locui independent în interiorul creierului. De fapt, el este personajul dramatic principal al scenariilor imaginate. Se află mereu în centrul scenei, dacă nu ca participant, măcar ca observator şi comentator, pentru că acolo ajung şi se integrează toate informaţiile senzoriale. Poveştile care alcătuiesc mintea conştientă nu pot fi îndepărtate din sistemul neurologic fizic al minţii, care este concomitent scenarist, regizor şi interpret. Sinele face parte din anatomia şi fiziologia organismului, în ciuda iluziei de independenţă
create de scenarii.
Capacitatea de a explica conştiinţa va fi însă întotdeauna limitată. Să
presupunem că neurologii ar reuşi cumva să identifice în detaliu toate procesele din creierul unei persoane. Vor putea ei să explice apoi ce se petrece în mintea acelui individ? Nu, nici pe departe. Pentru asta ar fi nevoie să deschidă imensul depozit de amintiri personale al creierului, atât imaginile şi evenimentele accesibile amintirilor imediate, cât şi pe cele îngropate adânc în inconştient. Şi chiar dacă performanţa ar fi posibilă, fie şi în mod limitat, realizarea ei ar modifica amintirile şi centrele emoţionale care răspund la amintiri, ducând la apariţia unei noi minţi.
Mai există apoi şi factorul hazard. Corpul şi creierul sunt alcătuite din legiuni de celule comunicante care îşi schimbă rolul conform unor tipare discordante inimaginabile pentru minţile conştiente pe care le formează.
Celulele sunt bombardate în fiecare clipă de stimuli exteriori impredictibili
pentru inteligenţa umană. Oricare dintre aceste evenimente poate să
antreneze o cascadă de schimbări în tiparele neuronale locale, iar scenariile minţilor individuale schimbate de ele sunt infinit de amănunţite. Conţinutul este dinamic şi se schimbă de la o clipă la alta conform istoriei şi fiziologiei unice a fiecărui individ.
Deoarece descrierea integrală a minţii individuale nu poate fi făcută nici de către sine, nici de către un cercetător separat, sinele – această ilustră
vedetă din scenariul conştiinţei – poate continua să creadă cu pasiune în independenţa sa şi în liberul-arbitru – o foarte fericită situaţie darwiniană.
Convingerea că liberul-arbitru există este adaptivă biologic. În lipsa ei, mintea conştientă – care, în cel mai bun caz, e doar o fragilă fereastră
întunecată către lumea reală – ar fi condamnată la fatalism. Ar decădea aidoma unui deţinut condamnat la izolare pe viaţă, privat de libertatea de a explora şi tânjind după cea mai mică surpriză.
Aşadar, există liberul-arbitru? Da, dacă nu ca adevăr absolut, măcar în sensul funcţional necesar pentru sănătatea minţii şi, prin urmare, pentru perpetuarea speciei umane.
V
UN VIITOR AL OMENIRII
În era ştiinţei şi tehnicii libertatea a căpătat semnificaţii noi. Ca un adult abia ieşit din faza copilăriei, avem mult mai multe căi de urmat, dar şi mult mai multe riscuri şi responsabilităţi.
15
Singuri şi liberi în Univers
Ce ne învaţă istoria speciei noastre (înţelegând prin asta naraţiunea evidenţiată de ştiinţă, nu versiunea arhaică îmbibată de religie şi ideologie)?
Cred că dovezile sunt suficient de solide şi limpezi pentru a ne spune măcar atât: n-am fost creaţi de o inteligenţă supranaturală, ci de întâmplare şi necesitate, ca una dintre milioanele de specii din biosfera Terrei. Oricât de tare ne-am dori şi am spera să fie altfel, nu există nici o dovadă a vreunui har revărsat asupra noastră, nici a vreunui destin sau scop demonstrabil ce ni s-ar fi repartizat, şi nici a altei vieţi ce ne-ar fi fost rezervată la sfârşitul celei de acum. Se pare că suntem complet singuri. Iar părerea mea este că e foarte bine aşa. Înseamnă că suntem absolut liberi. Şi deci putem diagnostica mult mai uşor etiologia credinţelor iraţionale care ne dezbină în mod atât de nejustificat. În faţa noastră se aştern noi posibilităţi, la care nu se putea visa în alte epoci. Ele ne dau puterea de a aborda cu mai multă
încredere cel mai însemnat ţel din lume, unitatea rasei umane.
Cerinţa necesară atingerii acestui ţel este o corectă înţelegere de sine.
Deci care este sensul existenţei umane? Am sugerat că el este epopeea speciei, care a început odată cu evoluţia biologică şi preistoria, a continuat cu istoria cunoscută, îndreptându-se acum stringent, zi de zi, din ce în ce mai repede, spre viitorul nedeterminat; el este însă totodată ce vom alege să
devenim.
